Documentele vremii și relatările martorilor relevă faptul că în timpul ocupării Basarabiei și Bucovinei de către trupele sovietice (28 iunie – 3 iulie 1940), majoritatea populației românești a regretat părăsirea provinciilor de către autoritățile și unitățile române. ,,Prin toate comunele (de la Tighina spre Căușani – n.a.) -, relata locotenentul (r.) Nicolae Luminosu – populația civilă moldovenească ieșea cu apă la trupă și le părea rău de plecarea noastră din Basarabia”. Populația românească din Manzîr, menționa și sublocotenentul Alexandru Baciu, a manifestat ,,foarte multă simpatie, ieșindu-ne cu apă înainte, ne petrecea cu lacrimi în ochi, urându-ne o întoarcere cât mai grabnică”.
,,Am văzut mulți basarabeni refugiindu-se – menționa la 7 iulie maiorul Petre Chirculescu, comandantul Divizionului 2 din Regimentul 3 călărași -, am văzut mulți care cereau să-i iau cu mine, dar n-am avut mijloace. Am constat că populația românească ne regretă, în majoritate”[1]. ,,Populația îndurerată și amărâtă – își amintea peste ani și fostul adjutant al Regimentului 4 artilerie, Gheoghe Cârjeu (viitor general) – însoțea coloanele noastre în retragere, întrebându-ne unde mergem, de ce ne retragem și pe ei cui îi lăsăm. Aceste gesturi și atitudini ne creau un plus de amărăciune”[2]. ,,În satele prin care am trecut – rememora și fostul locotenent Mircea Velicu din Regimentul 5 roșiori (și el viitor general) -, moldovenii nostrii ne priveau disperați și descurajați, mai ales de faptul că nu foloseam armamentul din dotare, din care aveam din plin”[3]. La 4 iulie 1940, colonelul Socrat Mardari, șeful de stat major al Armatei 4, raporta următoarele Marelui Stat Major: ,,Exodul populației a încetat… Populația românească din Basarabia rezervată; se poate observa o deprimare și regretul că trupele românești au părăsit Basarabia. Populația germană, de asemenea, nu se arată entuziasmată de sosirea trupelor sovietice”[4].
Aceleași documente și relatări ale martorilor, mai relevă că minoritarii, cu precădere, au avut o atitudine răuvoitoare, chiar agresivă, neezitând în mai multe locuri să atace militarii români izolați și chiar subunități constituite. ,,Încă înainte de a începe acțiunea de evacuare a nordului Bucovinei și Basarabiei – relata șeful Biroului statistic militar Iași – s-au format în toate orașele și târgurile, comitete orășenești din comuniști și evrei, care au hotărât, în prealabil, atât modul cum vor primi trupele sovietice de ocupație, cât și acțiunea de împiedicare a evacuării”[5]. Conform unui raport întocmit de șeful de stat major al Corpului de grăniceri din 28 iunie, evreii din Cernăuți s-au dedat la ,,manifestații antiromânești, rupând și scuipând tricolorul”. Într-un alt document de epocă se menționa că evreii din capitala Bucovinei au arborat pe clădirea Primăriei un steag roșu, care avea cusute pe el secera și ciocanul, și au pus pe monumentul Unirii tablourile lui I.V. Stalin și V.M. Molotov. Referindu-se tot la situația din Cernăuți, rezidentul din Rădăuți transmitea la 30 iunie: ,,Imediat după trimiterea ordinului ca orașul să fie evacuat de autoritățile și de populația română, profitând de faptul că ordinea era asigurată numai de efective reduse de jandarmi și polițiști, în dimineața de 28 iunie 1940 au început să-și facă apariția pe străzile orașului grupuri de tineri evrei și ucraineni, care priveau în batjocură plecarea convoaielor de refugiați…
Imediat după prânz, cete de comuniști și tineri evrei și ucraineni au început să se maseze în Piața Unirii și pe str. Regele Ferdinand, stânjenind circulația și adoptând o atitudine tot mai provocatoare față de populația românească… La trecerea vreunui polițist sau simplu cetățean român, mulțimea lansa injurii la adresa României și izbucnea în aclamații față de regimul sovietic, evitând însă orice fel de manifestație față de trupele noastre… În scurt timp, întreaga Piață a Unirii era o mare de fanioane roșii, pe care, până în cele din urmă, și cei mai rezervați au sfârșit a le scoate din buzunare, fluturându-le deasupra capetelor”[6]. ,,În apropiere de localitățile Adâncata și Cerepcăuți – releva generalul Constantin Buniș, comandantul Diviziei 8 infanterie -, populația ucraineană din zonă ieșea în întâmpinarea trupelor ruse și constituia auxiliarul lor la dezarmări și furturi, luând caii de la atelaje, devastând căruțele, luând armele de la soldați pe care, unele, le puneau în tancuri, altele le aruncau pe drum pentru a trece tancurile peste ele. Toate încercările ofițerilor de a parlamenta pentru a le arăta că faptele lor sunt complet nejustificate, că există o convenție între cele două state, nu a folosit la nimic. Un soldat a încercat să se opună și a fost omorât”[7].
,,La Chișinău – informa, la 2 iulie, șeful Biroului statistic militar Iași – evreii și comuniștii, eliberând comuniștii arestați în închisoare, au manifestat cu steaguri roșii pe străzi, barând pe acela care duceau spre gară și împiedicând astfel evacuarea famililor funcționarilor, militarilor și pe acei ce voiau să plece”[8]. La Soroca, se menționa într-un raport întocmit de Nicolae Stroe, controlor la Casa Fondului Național de Aviație, avangarda trupelor sovietice a fost primită ,,de către populația evreiască cu pâine și sare”. Tot la Soroca, plutonierul de administrație Constantin Fărcășeanu a fost înconjurat de ,,circa 50 – 60 tineri înarmați cu diferite arme și revolvere”, care l-au trântit la pământ, lovit, înjurat și dus, apoi, cu mâinile în sus, la Prefectură, unde a fost predat sovieticilor. ,,Peste tot – avea să rememoreze subofițerul român – am fost huiduit de către populație (civili, băieți tineri, majoritatea evrei), care strigau: Împușca-ți-l!, Jos regele! Armata, cu ea la zid, căci răgățenii ne-au asuprit!”. În același oraș a fost atacat și reținut camionul în care se afla tezaurul administrației financiare, sechestrându-se între 15 000 000 și 18 000 000 de lei, au fost degradați unii ofițeri, iar unii preoți au fost împiedicați a se evacua[9].
La Hotin, raporta colonelul Ștefan Opriș, comandantul Grupului 3 grăniceri pază, populația orașului ,,cu steaguri roșii și flori de mac manifestau pentru armata sovietică, dedându-se la acte de barbarie și jaf asupra formațiunilor în retragere”[10]. O parte a populației din Tighina ,,a aclamat” sosirea sovieticilor. ,,Populația minoritară, în special evreimea din Volentiru – relata locotenentul (r.) Nicolae Luminosu – manifestau și așteptau cu bucurie primirea Armatei Roșii. În Volentiru fâlfâia drapelul roșu chiar pe turla bisericii”. La Bălți, evreii au atacat (29 iunie) patrulele și posturile de pază ale Diviziei 4 cavalerie, determinând Regimentul 11 călărași să restabileacă ordinea și să treacă la represalii. La intrarea în satul Cazaclia, trenul regimentar al Regimentului 5 roșiori a fost întâmpinat de populația satului (circa 1 000 de persoane), ,,înarmată cu furci și topoare, precum și cu arme de foc, care au atacat cu violență conductorii trăsurilor”, după cum raporta, la 2 iulie, colonelul Gheorghe Sotir. ,,Atât conductorii de la trăsuri, cât și plutonul dat pentru paza trenului regimentar – continua comandantul unității -, s-au apărat cu îndârjire, cu sabia, baioneta, trăgându-se chiar focuri de armă.
Ofițerii și subofițerii au fost loviți, trași jos de pe cai; toți au dat dovadă de rezistență și curaj. La cererea locotenentului Negrea, adresată unui ofițer sovietic ce se găsea cu o unitate de care (tancuri – n.a.) la locul unde se petrecea masacrul, pentru a i se da concursul și a fi protejat, nu numai că nu a fost ajutat, dar a fost avertizat că dacă va trage un singur foc de armă, carele vor deschide focul cu tot armamentul lor contra trenului regimentar. În această situația, lupta inegală ce se încinsese a fost fatal să se sfârșească cu capturarea trenului regimentar și abandonarea trăsurilor, salvându-se numai o parte din caii de căruță și plutonul de escortă, majoritatea conductorilor și a subofițerilor scăpând cu răni grave, în parte dezarmați și dezbrăcați”.
Un alt incident a avut loc în satul Albota, spre miezul nopții, unde un grup de civili, aflați în preajma tancurilor sovietice, a cerut predarea cailor și armelor regimentului. ,,Drept răspuns – informa colonelul Gheorghe Sotir -, deși carele sovietice aveau mitralierele îndreptate contra regimentului, fără să ezit o clipă, din capul coloanei unde mă găseam, oamenii având carabina pe armă, am comandat primului escadron să ia trap, trecând peste grupul care mă acostase. La lumina lămpilor de buzunar și felinarelor ce ni s-au pus în ochi, s-a deschhis focul de către acest grup contra capului coloanei rănind doar calul adjutantului. Întreg grupul de civili a fost împrăștiat și călcat în picioare, iar primul agresor care ceruse predarea cailor regimentului a fost împușcat de un caporal din capul coloanei. Din nefericire, această agresiune a fost pregătită înaintea unei prăpastii adâncă de 7 metri, așezată într-o cotitură de drum, iar podul ce o străbătea avea balustradele rupte, fiind chiar barat. Din această cauză, primul pluton care a șarjat pe agresori s-a prăvălit, împreună cu subsemnatul în prăpastie, cai și călăreți căzând unii peste alții în mocirlă. Imediat ce s-a văzut dezastrul, întreg regimentul s-a oprit fără a se mai angaja peste pod. Ofițerul care avea stindardul, fiind atacat de un grup de civili, l-a apărat cu sabia și a reușit să-i împrăștie, alegându-se doar cu contuzii grave la cap.
Neputând continua mișcarea deoarece nu se știa precis ce ofițeri și trupă se găseau în prăpastie, întreg regimentul s-a masat în mijlocul satului, punându-se mitralierele și puștile mitraliere în bătaie în toate direcțiile din jurul regimentului. După ce subsemnatul am fost scos din prăpastie cu brațul fracturat s-a dat alarma în sat, la miezul nopții, prin tragerea clopotelor. Toată populația germană, în frunte cu primarul, a fost adunată la locul dezastrului și cu concursul populației și a echipelor de soldați s-a procedat, timp de trei ore la lumina felinarelor, la scoaterea cadavrelor și a răniților din prăpastie, trăgându-se afară, cu lanțuri și caii care mai erau încă valizi. Soldații morți în număr de cinci au fost predați primarului căruia i s-a dat și 1 000 lei pentru a satisface cheltuielile de înmormântare în ziua următoare”[11]. La orele 3, regimentul a reluat deplasarea, prin Moscovei, ajungând la Cahul, în dimineața zilei de 1 iulie, pe care l-a străbătut prin partea de nord-vest, după indicațiile trupelor sovietice care ocupaseră deja orașul.
La 30 iunie, după ce batalionul 2 din ariergarda Regimentului 35 infanterie a fost oprit de trupe mecanizate sovietice, la vest de Berezina, populația satului, ,,înarmată cu arme, revolvere și târnăcoape – după cum raporta, la 2 iulie, colonelul Alexandru Poenaru – a venit la locul unde batalionul a fost oprit. Un ofițer rus a strigat la soldații basarabeni să nu-și mai continue marșul, ei sunt liberi să plece acasă, iar populația civilă să-și ia caii și căruțele ce au fost luate de recheziție, de trupele din Basarabia. La acest semnal al ofițerului sovietic, când turelele tancurilor erau îndreptate a trage în Batalionul 2 și Compania armament greu regimentar, populația civilă s-a repezit asupra cailor de la armamentul greu regimentar, Compania armament greu a Batalionului 2 și la caii ofițerilor, iar soldații concentrați pentru lucru, precum și soldații din front basarabeni, au început să fugă din front. Ofițerii au pus mâinile pe revolvere, căutând să-și apere caii și viața. Soldații din Vechiul Regat s-au strâns în jurul lor și aceasta a contribuit ca ei să nu fie omorâți de populația civilă și de detașamentul de lucrători care toți erau minoritari”. La fel s-au petrecut lucrurile și în satul Malul Mic, regimentul continuându-și marșul numai cu ,,puținii soldați români răgățeni și câteva căruțe ce au putut fi salvate, ofțerii și trupa făcând uz de arme”[12]. La 1 iulie, orele 20, resturile unității au ajuns la Oancea.
Atacuri asupra românilor (militari și civili), devastări de magazine și locuințe au avut loc și la Reni, Vâlcov, Ismail, Manzîr, Romanești, Tigheci, Hîncești, Bolgrad, Ialoveni etc. În dreptul localității Ialoveni, un grup de evrei a dezarmat și dezechipat câțiva ostași români care se retrăgeau, lăsându-i ,,numai în cămașă și izmene, scuipându-i în văzul cetățenilor”. ,,Populația evreiască de pretutindeni – sintetiza locotenent-colonelul Ioan Palade, șeful Biroului statistic militar Iași, la 29 iunie – a avut o atitudine ostilă și de sfidare, batjocurind pe functionari, asasinând pe unii din ei, furând tezaurul instituțiilor statului etc. și dedându-se la cele mai neașteptate nereguli”. Ofițerul român semnala manifestări ostile României și din partea unor ,,funcționari sau conducători politici români” (subinspectori de poliție, judecători, doctori, avocați, institutori, profesori, impiegați de mișcare etc.), majoritatea minoritari[13].
Referindu-se la aceste situații, Raportul final editat de Comisia internațională pentru studierea holocaustului în România apreciază că ,,examinarea critică a documentelor și mărturiilor conduce la concluzii departe de imaginea catastrofală prezentată opiniei publice din momentul cedării Basarabiei și a nordului Bucovinei”, multe documente incriminatoare conținând ,,generalizări și acuzații colective de tipul «evreii din Bucovina», «evreii din Chișinău», «populația evreiască din Bălți», «evreii și comuniștii din Românești» etc.”, ,,relativ puține situații și nume concrete”, ,,multe zvonuri și exagerări”[14]. În final, autorii concluzionează: ,,Armata română care se retrăgea din Basarabia și nordul Bucovinei a avut de înfruntat atât agresiunea trupelor sovietice, cât și ostilitatea unei părți din populația Basarabiei, inclusiv membri ai comunitățiilor evreiești locale. Pornind de la aceestă situație reală, autoritățile au proiectat, implicit sau explicit, în opinia publică românească imaginea «vinovăției colective» a evreilor, ceea ce a avut drept consecință o suită de violențe împotriva populației evreiești din teritoriile aflate în administrarea statului român”[15]. ,,Numărul exact al evreilor uciși în Moldova în timpul retragerii din Basarabia și Bucovina și la începutul lunii iulie – se menționează în aceeași lucrare – nu se cunoaște cu precizie, oscilând între 136, dintre care 99 identificați și câteva sute”[16].
Documentele vremii relevă, într-adevăr, faptul că, în atmosfera antisemită a epocii, militarii română au săvârșit și ,,acte regretabile, mai ales față de populația evreiască”, așa cum recunoștea (5 iulie) generalul Theodor Șerb, comandantul Corpului grănicerilor[17]. Acest lucru a fost semnalat și de maiorul Bădălău, care menționa într-un raport că o parte din populația civilă din satele neocupate de sovietici și unii militari români ,,execută represalii contra evreilor; sunt bătuți, aruncați jos din trăsuri etc. [18]. În alte locuri (Bălți, Reni, Comrat, Ceaga, Bolgrad, Tigheci), ordinea a fost restabilită prin intervenția trupelor române, înregistrându-se răniți și chiar morți din rândul civililor care atacau subunitățile militare. Asemenea acțiuni au provocat reacția unora dintre comandanții unităților și marilor unități române[19].
De neacceptat au fost și violențele de la Dorohoi din 1 iulie[20], când o coloană de militari români, ,,trecând prin străzile unde erau prăvălii, a început să devasteze și să tragă focuri producând panică între populația civilă și alte unități ce se găsesc în Dorohoi”, așa cum releva, la 4 iulie, generalul Constantin Sănătescu. ,,Trecând apoi pe lângă Cimitirul evreiesc, unde tocmai se făcea înmormântarea unui soldat evreu mort în incidentul cu rușii la ocuparea Herței (soldatul Iancu Solomon – n.a.) – continua comandantul Corpului 8 armată -, au tras în asistență omorând 19 persoane. Rezultatul este: numeroși răniți și 40 de morți în rândurile populației civile. Mă surprinde acest act de banditism din partea unei trupe pe care, în naivitatea mea, o socoteam de elită. Am anunțat pe corpul de armată vecin ca să ia măsuri ca la trecerea acestor bandiți prin Burdujeni – tot târg evreiesc – să nu se repete aceleași devastări. De asemenea, prin corpul de armată vecin, am comunicat colonelului Opriș ca la sosirea lor la Ițcani să facă o percheziție pentru a idenstifica pe criminali după cartușele trase, obiectele furate sau banii ce se vor găsi asupra lor”[21].
La 4 iulie, Grupul de armate nr. 1 raporta Marelui Stat Major că organele Jandarmeriei și Curtea marțială a Diviziei 6 infanterie ,,au constatat că devastările diverselor prăvălii și locuințe din Dorohoi, în ziua de 1 iulie a.c., s-au făcut de către soldații Legiunii de jandarmi Hotin și Regimentului 3 grăniceri pe tot axul șoselei ce trece prin Dorohoi. Focurile au fost trase de soldați. Sunt 43 morți[22], dintre care 7 militari. Majoritatea morților au fost în regiunea Cimitirului evreiesc, adică la ieșirea sud-est Dorohoi. Victimele sunt evreii. Panica a fost provocată de zvonul lansat poate intenționat că, la gară se găsesc tancuri rusești care trag”[23]. Chiar dacă militarii implicați în aceste violențe au fost pedepsiți disciplinar, actele lor, de la Dorohoi și din alte locuri, au fost și rămân reprobabile.
[1] Arhivele Militare Române, fond Armata 3, dosar nr. 135, f. 88 (în continuare se va cita A.M.R.).
[2] Veteranii pe drumul onoarei și jertfei, 1941- 1945, p. 39.
[3] Ibidem, p. 41.
[4] A.M.R., fond 948, dosar nr. 155, f. 250.
[5] Idem, fond 948, Secția 2, dosar nr. 941, f. 398.
[6] Idem, fond Ministerul de Război, Cabinetul Ministrului, dosar nr. 728, f. 141-143.
[7] Idem, fond Armata 3, dosar nr. 135, f. 72.
[8] Idem, fond 948, Secția 2, dosar nr. 941, f. 399.
[9] Idem, f. 400.
[10] Idem, fond Corpul 10 armată, dosar nr. 116, f. 430.
[11] Idem, fond 4, dosar nr. 209, f. 20-21.
[12] Idem, fond 948, Secția 2, dosar nr. 941, f. 641-643.
[13] Idem, f. 404.
[14] Raport final, Editura Polirom, 2005, p. 80.
[15] Ibidem, p. 82.
[16] Ibidem, p. 84.
[17] A.M.R.., fond 948, Secția 2, dosar nr. 941, f. 474.
[18] Pentru alte asemenea fapte vezi și A.M.R., fond 948, dosar 941, f. 52-57.
[19] Pe larg: Alex Mihai Stoenescu, Armata, mareșalul și evreii. Cazurile Dorohoi, București, Iași, Odessa, RAO International Publishing Company, 1998, p. 135-142.
[20] Pe larg: Raport final, Editura Polirom, București, 2005, p. 82-84; Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 120-135.
[21] Idem, f. 851.
[22] Alex Mihai Stoenescu indică cifra de 50 de evrei uciși în acea zi la Dorohoi, între care 34 bărbați, 11 femei și 5 copii, ,,unii de vârste foarte fragede…, care în niciun caz nu puteau fi agenți sovietici” (Armata, mareșalul și evreii. Cazurile Dorohoi, București, Iași, Odessa, RAO International Publishing Company, 1998, p. 128). În lucrarea Raport final, editată de Comisia internațională pentru studierea Holocaustului în România, se indică cifra de 53 de evrei morți (p. 83).
[23] Idem, fond 948, Secția 3, dosar nr. 1 896, f. 52-53.
Alesandru Duţu (apud alesandrudutu.wordpress.com)
