Alanii formează un popor scit, probabil de origine din Ossetia. Erau călăreţi nomazi aparţinând sarmaţilor din Kirghizstan şi foarte apropiaţi de iazygi, roxolani şi de taifali.
Originea
Prima lor menţiune este datorată istoricului antic evreu Flavius Iosif în timpul primei ere creştine de la care aflăm că “alanii sunt un trib de sciţi, locuind pe marginile Tanaisei şi mlaştinei Meotida”, adică între Don şi Marea Azov.
În această epocă, alanii au apărut în Persia unde incursiunile lor sunt una din cauzele căderii parţilor. Sassanidii care au succedat acestora din urmă au stabilit în 226 un imperiu durabil, i-au respins pe alani până la gurile Donului, din Ural şi din Caucaz; alanii au fondat aici un fel de regat efemer.
În 375, data începerii Marilor invazii, o parte dintre ei au fugit din calea hunilor de la Balamber şi s-a dus în Germania.
Alanii în Galia
Aceşti alani vor trece mai târziu Rhinul îngheţat în apropiere de Mayence în timpul nopţii de Sf. Silvestru 406/407, însoţiţi în principal de quadei (aceştia au fost multă vreme confundaţi cu suevii din cauza unei proaste traduceri a “souabes”), şi de vandalii hasdingi şi sillingi, conduşi de doi regi diferiţi.
Mai întâi aliaţi cu triburile vandale şi cu quadeii, şi conduşi de şeful lor Goar, clanurile alane (în jur de 50. 000 de indivizi?) au participat la zdrobirea mercenarilor franci conduşi de ducele de Mayence. Alanii i-au salvat apoi pe vandali, care şi-au pierdut regele, de un enorm masacru; alături de alţi invadatori germanici, au devastat Galia romană din 407-409: au fost ameninţate localităţile Worms, Mayence, Strasbourg, Tournai, Arras, Amiens, Reims, Paris, Orleans, Tours.
Apoi, alanii au trecut fluviul Loire în 408 (incendiind la trecerea lor fortul gallo-roman de la Meung-sur-Loire). În acest timp, contrar camarazilor lor de arme, s-au divizat în mai multe bande armate, în mai multe clanuri, mai mulţi istorici stabilind un număr de aproximativ 3000 de indivizi pe clan.
O parte din ei, conduşi de Goar, a obţinut un tratat (foedus) cu Imperiul Roman: Aetius le-a permis de a se instala pe Loire, în jurul Orleans-ului, dar alanii, turbulenţi, au fost văzuţi foarte rău de autohtoni. Într-o zi, considerând că nu li s-a plătit tributul destul de repede sau suficient, alanii nu au ezitat să-i ucidă pe senatorii din Orleans.
Alanii au parcurs în toate sensurile peninsula Armorique pe care Aetius le-a abandonat-o pentru a salva celelalte părţi ale Galiei.
Între anii 445-448, alanii erau conduşi de un anume Eochar şi au reprimat revolta tâlharilor din Armorique în contul Romei (este vorba probabil de alanii lui Goar).
În 451, pe când aveau şef pe Sangiban, aceiaşi alani au format centrul dispozitivului militar interpus contra forţelor lui Attila la Câmpiile catalaunice (Campus mauriacus în latină) în apropiere de Moirey, în regiunea Troyes: acest rol este datorat în principal meritelor cavaleriei grea alane (catafractele, adevărate “care de asalt” în antichitate).
Ştim de asemenea că clanuri alane, conduse de şeful lor Sambida, s-au stabilit pe Rhone în jurul localităţii Valence, unde li se părea greu de trăit, ca şi verii lor de pe Loire.
Alanii în Hispania
În fine, în 409, o parte din alani, condusă de Respendial, îi urmează încă pe vandali şi pe quadei până în Hispania. Acolo, se vântură pe platourile din centrul peninsulei Iberice, în regiunea Tage. Unul din două triburi vandale şi quadeii se stabilesc în Galiţia în timp ce alanii se stabilesc mai ales în Lusitania. Dar sunt alungaţi cu brutalitate, în 418, de vizigoţi, care îi masacrează.
Periplul lor cu vandalii se continuă atunci până în Andalusia şi cele cinci clanuri alane din Hispania, foarte diminuate de atacurile vizigote, se plasează sub autoritatea vandalilor unificaţi: în 428, regele vandal Genseric ia titlul de “regele vandalilor şi alanilor” şi conduce, un an mai târziu 80.000 de barbari în Africa de Nord. De-acum, istoria alanilor se confundă cu cea a “regatului Cartaginei”, fondat în 439 în partea de N-E a Tunisiei actuale şi în Estul Algeriei, (acest “stat” este distrus de trupele bizantine în 533/34, în timpul efemerei recuceriri bizantine a Africii).
Drept urmare, ansamblul clanurile alane, mai puţin numeroase decât alte popoare barbare, s-a integrat în mod natural şi progresiv popoarelor vecine, sau ei sunt exterminaţi pur şi simplu de alte popoare mai puternice (în special vizigoţii).
La est, verii lor îndepărtaţi, după ce au supravieţuit masacrelor mongolilor sau tătarilor lui Tamerlan şi după ce au asimilat alte elemente caucazofone, trăiau încă în Caucaz sub numele de ossetieni. Aceştia sunt în majoritate de religie ortodoxă, dar cu o importantă minoritate musulmană.
Prezenţa alanilor în Galia şi Spania
Ca majoritatea popoarelor barbare aflate în migraţie (în afară de goţi în Spania), alanii nu au lăsat decât puţine urme despre prezenţa lor pe pământ galez, hispanic şi african.
“Alanii Loirei”, prezenţi în jurul Orleans-ului, au lăsat drept moştenire etnonimele lor la originea unor anume localităţi: Allaines, Allainville, Alaincourt etc.
În Normandia, în Calvados, prezenţa alană este probabil mai bine atestată printr-un important mobilier funerar datat de la începutul “Tezaurului lui Airan”. Dar poate că este vorba numai de un grup de sarmaţi rătăciţi.
Găsit prin hazard la Moult în 1876, acest tezaur conţine un număr de piese din aur policrom atribuite fie alanilor, fie hunilor. Mormântul, situat în apropiere de două tabere romane făcând parte din linia de apărare ridicată împotriva piraţilor frisoni şi saxoni, este probabil cel al unei prinţese barbare care şi-a însoţit soţul, federat al Romei.
Totuşi, prezenţa elementelor germanice orientale şi romane alături de elemente alano-sarmate face originea etnică a acestei femei să fie imposibil de determinat.
Patrimoniul “Al (l) ain”, în care poate trebuie căutată originea prenumelui “Alain”, la origine foarte popular în Bretagne şi folosit în Armorique, poate veni de la numele acestei populaţii barbare; în acelaşi timp, o etimologie celtică, mai plauzibilă, poate fi sugerată totuşi acestui prenume.
Una din rarele urme ale trecerii şi efemerei lor prezenţe în Occident se găseşte de asemenea în Spania, unde alanii sunt la originea unei rase de câini robuşti importaţi de aceştia din urmă, rasă care le-a păstrat numele: alanos spaniol.
Prezenţa lor în imperiul grec
Alanii au apărut de asemenea ca mercenari sau auxiliari ai împăratului bizantin Andronic al II-lea Paleolog, după cum semnalează istoricul catalan Ramon Muntaner atunci când relatează expediţia almogavrilor în Orient. Şeful lor Gircon, care-l va asasina pe şeful almogavrilor, Roger de Flor, Cezarul Împăratului la 4 aprilie 1305, la Adrianopole, se va supune ordinelor lui Mihai al IX-lea, fiul Împăratului. Alanii au fost înfrânţi mai târziu, în 1306, de almogavri şi Gircon a fost ucis şi decapitat. Se pare că Gircon nu-l avea la inimă pe Roger de Flor, căci în urma unei încăierări între oamenii Companiei şi alani, fiul său a murit, ceea ce a provocat o ură care nu se va termina decât cu moartea Cezarului.
Limba
Limba originală a alanilor trebuie să fi fost una vorbită în Iranul nord-oriental de tip caucazian, probabil asemănătoare cu cea a sarmaţilor. Ea a evoluat la descendenţii din Caucaz şi din Evul Mediu pentru a deveni aproape identică cu osseta actuală.
Civilizaţia
Istoricul-soldat roman Ammien Marcellin, martor ocular a adus câteva informaţii despre alanii din nordul Caucazului. El a descris aparenţa lor fizică: alanii sunt mici de înălţime dar robuşti, au părul blond, şi sunt mai civilizaţi în modul lor de a se îmbrăca şi de a se hrăni decât hunii.
Pe planul moravurilor, conform lui, alanii sunt belicoşi şi curajoşi: ferocitatea lor şi rapiditatea atacurilor lor se deosebesc de cele ale hunilor. Ignoră sclavagismul şi dispreţuiesc persoanele slabe şi bătrâne. Îi dispreţuiesc pe bătrâni căci pentru ei (ca pentru numeroase alte popoare barbare), este o onoare de a muri în luptă, dar o dezonoare de a muri de bătrâneţe.
Alanii ignoră munca pământului şi folosesc care acoperite în rol de case. Marcellin spunea că le plăcea să-şi scalpeze adversarii şi de a le lega cai la căruţele lor. Aveau un cult pentru divinitatea războiului (identificată cu Marte) graţie unei simple săbii înfiptă în pământ şi servind de altar (cultul unei săbii “magice” îl aveau de altfel şi hunii). Marcellin a mai scris că i s-a raportat faptul că unii alani orientali ar fi fost antropofagi (o informaţie care însă trebuie tratată cu multă circumspecţie).
Sursele arheologice indică existenţa la alani a mai multor divinităţi de foc şi de soare. Arta decorativă a alanilor este esenţial animalieră. Dar în momentul Marilor invazii în special în relaţie cu popoarele germanice orientale, numeroşi alani au adoptat motive scitice ale artei stepelor (goţii, burgunzii, vandalii). Drept urmare, la ossetieni se găsesc până azi numeroase elemente culturale sarmato-alane. De altfel, ossetienii sunt, lingvistic şi cultural, descendenţii cei mai caracteristici ai alanilor. Legendele lor (ciclul Nartelor) prezintă asemănări interesante cu cele ale zonei indo-europene şi în special celtică (legenda arthuriană).
