Istorie

Alexandru Macedon “Celui mai demn…” (I)

0 50
5.00 avg. rating (99% score) - 4 votes

Naşterea lui Alexandru a fost învăluită de multe povestiri fantastice de către biografii antici. A venit pe lume în ultimile zile ale lunii iulie a anului 256 î.Hr în palatul de la Pella. Legenda spune că s-a născut în noaptea când nebunul Herostrat a incendiat templul zeiţei Artemis din oraşul Ephes, una din cele şapte minuni ale lumi. De la tatăl său, Alexandru a moştenit o inteligenţă sclipitoare, energie şi îndrăzneală în momentele grele. Mama sa Olimpia, o prinţesă epirotă, vijeloiasă, autoritară, orgolioasă şi adeptă a unor culte mistice (orifice şi dionisiace), îi va transmite unele pasiuni violente, dragostea pentru literatură şi dorinţa de glorie nestăpânită.

Imperiul Macedonian a fost una dintre cele mai mari puteri militare ale antichităţii. El a fost început de Filip Macedoneanul şi dus la apogeul puterii militare şi întindere de către fiul acestuia, Alexandru Macedon. Filip Macedoneanul, a fost un elev strălucit al lui Epaminondas. El a stat la Theba trei ani timp în care învaţă arta războiului. În 359 î.Hr , Filip ajunge regele Macedoniei. Primul său gând e să întărească stăpânirea macedonienilor asupra unei mari părţi din Peninsula Balcanică prin supunera unor triburi trace, să aducă Elada sub ascultarea sa. La Theba învăţase modul în care trebuie organizată o armată de elită. Pentru îndeplinirea gândurilor sale de mărire crează o armată modernă pentru epoca respectivă, al cărui nucleu îl forma falanga. Falanga era formată din 16 rânduri (acest număr putea varia între 4 şi 50). Armamentul obiţnuit era compus din cască, platoşă, scut rotund, lance şi sabie cu două tăişuri. Filip împune supuşilor o aspră disciplină şi aduce unele îmbunătăţiri în cea ce priveşte armamentul. Infanteria era formată din mici proprietari, care poartă, ca şi hopliţii greci cască, scut, sabie scurtă şi lance. Inovaţia lui Filip, lungimea lănciei variază între 4 şi 7 metri. Rândurile din spate au lance mai lungă, încât atunci când lăncile sunt coborâte soldatul din faţă este protejat de mai multe lănci, falanga devenind un zid de fier. Rândurile sunt atât de scurte încât falanga se mişcă greoi. Rolul ei pe câmpul de luptă este acela de a îngădui trupelor uşoare să se refacă la adăpostul ei, formând un meterez neclintit în jurul căruia pivotează restul armatei. Călărimea este formată din nobili macedonieni şi în parte din traci. Şi infanteria şi cavaleria sunt antrenate şi obişnuite cu manevrele savante pe care Filip le învăţase la Theba.

Alexandru Macedon

Alexandru Macedon

Primul pedagog al lui Alexandru este Leonida, o rudă săracă a Olimpiei, îi va da o educaţie spartană, extrem de severă, până la vârsta de 13 ani. Mulţi ani după aceea îşi va aminti Alexandru de vergile lui Leonida.

Ar fi nedrept şi neconceput să considerăm toate împlinrile lui fără să îl însoţim de fabulosul cal pe care la încălecat în marile lui bătălii. Calul se numea Bucefal, cea ce însemna „cap de oaie” şi se refera la fruntea largă şi la profilul uşor concav caracteristic săngelui oriental cât şi unei culori thesaliene.

Descris ca find cea mai bună linie de creştere thesaliană Bucefal avea roba neagră şi o stea albă în frunte, era mai mare în comparaţie cu ceilalţi contemporani ai săi. Un scriitor grec spunea că Bucefal avea un ochi albastru. Tatăl lui Alexandru l-a cumpărtat în 343 î.Hr pentru o suma echivalentă acum cu 20.000 delire sterline, iar în acel moment era atât de sălbatic încât nimeni nu-l putea încăleca. Dar Alexandru care la 12 ani îşi terminase deja servicul activ de armată a spus că îl va încăleca. Văzând că Bucefal se sperie atât de umbra sa cât şi de oamenii care încercau să il îmblânzească, Alexandru l-a întors cu faţa spre soare şi s-a aruncat pe spatele lui.

După ce a muncit suficient cu el a ajuns galopând în faţa tatălui său. „Trebuie să cauţi şi tu un regat mai mare care să ţi se potrivească” a spus tatăl său. „Macedonia este prea mică pentru tine”. De atunci Bucefal accepta un îngrijitor să îl antreneze, dar nu se lăsa încălecat decât de Alexandru, ba chiar se spune că îngenunchia puţin pentru a-i face stăpânului său încălecarea mai uşoară.

În anul 343 î.Hr, copilul Alexandru împreună cu alţi fii de la curte, camarazii de arme de mai târziu, ca Leonnatos, Hephaistion, Nicanor, Marsyas, primeau ca profesor pe celebrul filizof Aristotel. Departe de Pella, în localitatea Mieza, timp de 3 ani, ei au studiat temeinic ca într-un „pension”. Pe vremea lui Plutarh, după cinci secole, se mai păstrau acolo băncile aşezate în locuri umbroase unde predase Aristotel. Profesorul şi învăţatul Aristotel era considerat ca un „secretar al naturii”, datorită variatelor sale cunoştinţe enciclopedice din domeniul istoriei, retoricii, metafizicii, georgrafiei, stiinţelor naturii, domeni în care la iniţiat pe tânărul vlăstar regal.

După încheierea misiunii sale de profesor al lui Alexandru, Aristotel s-a stabilit la Atena, unde a deschis o şcoală numită „Liceul”. În marele oraş al culturii greceşti, filozoful a atras în jurul său tineri dornici de învăţătură din întreaga lume grecească, pe care i-a iniţiat în tainele ştiinţelor naturii, ale filozofiei, literaturii, artei, etc. „Universitatea” lui Aristotel din Atena luase locul „Academiei” lui Platon,fostul său profesor, unde învăţătura avea un caracter abstract şi idealist. In drumul său spre Orient, Alexandru a ţinut mereu legătura cu fostul său dascăl, căruia îi trimitea la Atena plante, animale şi diferite minereuri pentru studiu, necunoscute în Grecia. Studiile de la Mieza se termină brusc în anul 340 î.Hr., când Alexandru este rechemat la Pella, ca să ţină locul părintelui său plecat la război în Tracia.

Portretul fizic al lui Alexandru ne-a fost transmis în proza lui Plutarch, imortalizat în marmură sau bronz de sculptorul oficial al curţii sale, Lisip din Sicyon şi reprodus pe monede, mozaicuri, picturi, etc. Dar adevăratul portret realist nu-l cunoaştem deoarece Lisip l-a idealizat conform manierei timpului. Capul lui prezenta un aspect leonin, puţin aplecat spre umărul stâng, cu fruntea largă, parţial acoperită de şuviţele unei coame bogate, cu ochi strălucitori şi focoşi şi o piele neobişnuit de albă.

Portretul moral al eroului apare mai sigur în descrierea lui Plutarch: temperament impulsiv, năvalnic şi foarte pornit. „Iar căldura trupului său scrie acelaşi biograf îl făcea pe Alexandru să bea şi să fie iute la mânie”, ca să treacă succesiv de la accese de furie nebunească, la căinţă şi ruşine pentru cele făptuite. Acestor defecte, biografii îi opun calităţile unui om brav, energic, răbdător, în campanii generos, spirit clar şi şef militar neântrecut. Pe măsură ce a obţinut marile succese în bătălii, pe măsură ce a cunoscut monumentele grandioase ale Orientului şi a avut în faţă concepţia despre monarhia autocrată, Alexandru a pierdut o parte din simţul măsurii, al ordinii şi al cumpătării, ceea ce l-a dus în conflict grav cu macedonenii din anturajul său.

Alexandru îl întâlneşte pe tatăl său pentru a-l escorta la revenirea din Sciţia. Pe drumul de întoarcere, traversând ţinuturile moesilor, coloana macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de triburile nesupuse, iar calul lui Filip al II lea piere răpus de o lance care îl va răni şi pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său şi îl salvează.

Intoarcerea în Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranţă a poporului

In anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la bătălia de la Chaeronea, în care regele Filip a învins alianţa dintre Atena şi Teba, instaurând hegemonia regatului macedonean asupra întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei macedonene având un rol hotărâtor în victoria finală.

Alexandru Macedon 1

Alexander în Templul din Ierusalim

Filip îl trimite într-o misiune diplomatică la Atena, acolo unde admiră prima şi ultima dată minunatele monumente de pe Acropole. Un dezacord între Filip şi Alexandru s-a produs odată cu noua căsătorie a regelui, când un unchi al Cleopatrei, noua regină contestase legimitatea succesiunii la tron a prinţului. Alexandru se autoexilează în Epir, urmat de prietenii săi Harpalos, Ptolemeu, Nearh şi alţii. Impăcarea şi reântoarcerea la Pella a tânărului au fost opera corintianului Demaratos, cel care îi adusese calul Bucefal. Atunci când a fost asasinat Filip, Alexandru era în capitala regatului şi nimeni nu i-a mai putut contesta dreptul al succesiunea tronului.

Deşi armata, prin glasul generalilor Antipater şi Parmenion, recunoscuse ca rege pe Alexandru, în faţa noului monarh stăteu destule primejdii. In interior, eventualii pretendenţi la tron fraţi, veri, unchi şi alte rude apropiate au fost masacraţi fără milă, cu excepţia fratelui său Filip Aahidaios considerat ca debil mintal. Epurarea s-a extins şi în rândul nobilimii macedonene, Olimpia, reântoarsă la Pella, se răzbună pe rivala sa Cleopatra, silită sa se spânzure.

Dispariţia neaşteptată a lui Filip a produs în Grecia o trezire a spiritului de libertate, aţâţat de glasul lui Demostene. Liga de la Corint se considera eliberată de obligaţiile asumate viagere, în faţa unui generalisim macedonean mort. Cu rapiditatea sa în acţiune, Alexandru frânează imediat încercările de desprindere a oraşelor greceşti. La sfârşitul veri anului 336 î.Hr apare în Thesalia, apoi la Termopile, unde delegaţii amfictioniei delfice îl întâmpină ca pe un şef al elenilor. Tebanii, atenienii şi alţii i-au trimis solii de supunere. La Corint, sinedrionul (consiliul) ligii i-a recunoscut pe loc calitatea de hegemon în proiectata expediţie împotriva perşilor.

Lui Alexandru îi rămânea acum asigurarea spatelui în nordul balcanic, unde numeroşii dinsti traci şi ilirii aspirau deasemenea la independenţă, dupa asasinatul de la Pella. În primele zile ale primăverii anului 335 î.Hr, tânărul rege apare pe neaşteptate în mijlocul Traciei, pe care o pacifică, trece apoi balcanii împotriva tribalilor şi geţilor. Cu o tactică iscusită înfrânge pe tribali, primeşte o solie de amiciţie din partea celţilor de la Dunăre şi se îndreaptă în grabă împotriva geţilor de la nordul fluviului.

Aflând de apropierea oştiri lui Alexandru, geto-dacii au concentrat pe malul opus al Dunării o puternică oaste formată din peste 10.000 de pedestraşi şi circa 4.000 de călăreţi cu care „voiau să îl împiedice dacă ar fi încercat să treacă la dânşii” (Arrian). Judecând după mărimea efectivelor, această oaste nu putea să aparţină decât unei uniuni de triburi puternice, probabil aliată cu tribalii lui  Syrmos şi venită în sprijinul lor.

Cu corăbiile pe care le avea la dispozitie, cu monoxile adunate din zonă „căci acestea se aflau din belşug, deorace locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu” (Arrian) şi cu mijloace improvizate (burdufuri umplute cu paie), Alexandru a trecut Dunărea în cursul nopţii însoţit de circa 1.500 călăreţi şi vreo 4.000 de pedestraşi.

Profitând de întuneric, macedonieni au înaintat prin holdele bogate urmând malul fluviului, astfel că au apărut „mai neobservaţi” (Arrian).

Realizarea surprinderii de către macedoniei a jucat un rol important în deznodământul confruntării care a avut loc, căci geto-dacii „rămăseseră uimiţi de îndrăzneala cu care oastea lui Alexandru într-o singură noapte trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere” (Arrian).

Deşi macedonenii au realizat surprinderea la  forţarea fluviului, acest fapt nu a determinat dezorganizarea sau paralizarea rezistenţei geto-daciilor şi nu a fost de natură să îi facă pe localnici să renunţe la luptă.

Regele macedonean a adoptat un dispozitiv diferit de acela utilizat în confruntările anterioare cu tracii şi tribalii. Ţinând seamă de inferioritatea în efective a trupelor proprii şi pentru a le proteja faţă de acţiunile de hărţuire ale adversarului, el a ordonat falangei, a cărei comandă a fost încredinţată lui Nicanor să adopte „o formaţie pătrată” (Arrian) spre a înfrunta atacurile geto-dacilor din orice parte ar fi venit. Cavaleria, sub comanda personală a regelui a fost dispusă la aripa stângă a falangei, cu misiunea principală de a fi introdusă în luptă în momentul decisiv pentru a ataca în flancul şi spatele oastei geto-dace şi totodată pentru a contracara o eventuală tentativă de încercuire efectuată de aceasta.

Geto-dacii au primit , iniţial, lupta în câmp deschis cu cavaleria adversă dar sosirea falangei i-a obligat să se retragă spre o aşezare fortificată ce se afla „la o depărtare de o parasangă de Istru” (Arrian) adică la aproximativ 5.500 de metri. Retragerea s-a efectuat în ordine, fiind acoperită de elemente de siguranţă.

Constatând că falanga macedoneană, urmărindu-i de-a lungul fluviului, înainta în grabă „ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţii de geţii care stăteau la pândă” (Arrian) oastea geto-dacă a părăsit fortificaţia fără luptă; femeile şi copii au fost urcaţi pe cai şi transportaţi departe de linia Dunării, „prin locuri singuratice” (Arrian).

Motivele acestor retrageri sunt arătate clar de izvorul antic: „oraşul nu era bine întărit” (Arrian), iar localnici, apreciind realist situaţia preferaseră să se pună la adăpost în altă parte, fără a se mai lăsa supuşi unui asediu neavantajos. Eroica apărare a geto-dacilor în dramatica încleştare cu oastea lui Alexandru Macedon a produs o puternică impresie în lumea antică şi a fost consemantă în jurnalul generalului macedonean Ptolemaios, participant la evenimente, printre momentele meorabile ale epocii. Tactica aplicată de luptătorii geto-daci-întinderea de capcane, hărţiuirea adversarului, evacuarea populaţiei neluptătoare şi a avutului, retragerea luptătorilor în locuri dinainte stabilite etc. a etalat unele din trăsăturile esenţiale ale artei militare a autohtonilor, care vor deveni tradiţionale la români.

Expediţia militară condusă de Alexandru s-a încheiat cu rezultatele scontate de macedoneni: temerara uniune de triburi condusă de Syrmos, care dăduse atât de lucru regilor odrisi şi apoi lui Filip al II lea, fusese înfrântă; tracii până atunci liberi şi geto-dacii dintre Haemus şi Istru au devenit, vrând-nevrând, supuşi sau “prieteni” ai regatului macedonean.

Ca urmare frontiera nordică a regatului macedonean a fost asigurată în perioada războaielor de cucerire declanşate nu peste multă vreme de către Alexandru cel Mare în Asia. Episodului rezistenţei opuse de geto-daci invaziei macedonene în 335 î.Hr. i se cuvine subliniată importanţa deosebită în evoluţia istorică din spaţiul carpato- danubiano- pontic.

El reliefează stadiul înalt care caracteriza societatea geto-dacă, ajunsă la nivelul închegărilor unor formaţiuni politice, capabile să se opună unor invadatori puternici pentru a-şi apăra fiinţa de sine stătătoare.

Existenţa unor aşezări fortificate şi a unei oştiri care a fost în stare să se confrunte cu falanga macedoneană, modalităţile originale de purtare a războiului, sunt probe concludente ale sincronismului dezvlotării istorice pe aceste meleaguri cu stadiul de civilizaţie care caracteriza în acea epocă sudul Europei.

După ce a lăsat supraveghereea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat împreună cu contingentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia. În fruntea unei armate formate din 30.000 de pedeştri şi 5.000 de călăreţi, Alexandru a plecat din Amfipolis, Tracia şi a debarcat la Troia.

La Gordium, oraş în Asia Mică, în Turcia de astăzi se afla celebrul nod gordian, alcătuit din fâşii de scoarţă de copac şi care fusese folosit, conform tradiţiei, la jugul carului de război al regelui Gordias. Dezlegarea nodului prevestea, conform oracolelor, intrarea Asiei în stăpânirea celui ce reuşea această faptă. Alexandru l-a tăiat în două cu sabia şi s-a adresat trupelor sale: ”Limitele imperiului nostru vor fi limitele pe care le-au fixat zeii drept limitele pământului”.

Prima luptă are loc pe malurile râului Granicos în mai 334 î.Hr. unde armata persană. mult superioară numeric, încearcă să oprească trupele macedonene. Deşi au fost obligaţi să traverseze râul şi să escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe perşi, după o luptă crâncenă între cele două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost de câteva ori în pericol de moarte. Izvoarele antice descriu succesul trupelor lui Alexandru. „Intre timp, Alexandru se apropia de apa Granicului cu armata pregătită de luptă… O parte dintre iscoade veneau în goana cailor să-i dea de ştire că pe celălalt mal al Granicului perşii aşteaptă în formaţie de luptă… Înaintând în fruntea armatei, Alexandru lovi chiar în punctul unde era masată cavaleria persană şi unde aşteptau căpeteniile lor. În jurul lui se încinse o luptă îndârjită, profitând de moment, unităţile macedonene începură să treacă apa una după alta, fără să întâmpine rezistenţă. Lupta se da călare şi cu toate acestea părea să fie o luptă a infanteriei; caii se frecau unul de altul şi călăreţii se loveau de aproape. Macedonenii se chinuiau să-i gonescă pe perşi de pe mal şi să-i împingă în câmp deschis,  în timp ce aceştia făceau tot posibilul să nu-i lase pe macedoneni sa iasă la mal şi căutau să.i arunce înapoi în fluviu. Când centrul oastei persane incepu să cedeze şi călăreţii se văzură împrăştiaţi de o parte şi de alta, perşii se porniră pe fugă fără să se mai oprească” (Arrianus, expediţia lui Alexandru Macedon în Asia Mică. După ce cucereşte oraşele din Asia Mică supuse de perşi, Alexandru este aşteptat de aceştia la Issos-porţile Siriei.

Cu 333 de ani înaintea naşterii lui Hristos, intr-o dupamiază a zilei de 12 noiembrie, la Issos, două armate se înfruntau, conduse de doi oameni de seamă. Erau Darius al III-lea şi Alexandru Macedon. Primul-conducător al muribundului Imperiu Persan, cel de-al doile- conducător al unui imperiu ce abia se năştea.

Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive. Alexandru, cu o armată experimentată şi compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldaţi din mai multe ţări. Oastea lui Alexandru a întâlnit armata persană într-un câmp deschis. Darius a atacat primul aruncând, în prima fază a luptei, cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să intre printre ei şi prinzând-o ca într-un cleşte, a distrus-o (vreo 80.000 de soldaţi). Apoi Alexandru a sansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perşii pierzând grosul armatei lor (cavaleria) au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur. Aceasta fuge lăsându-şi în mâinile învingătorului mama, soţia, fiicele şi o pradă de război imensă şi se retrage dincolo de Eufrat. Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziţia sa de învingător şi a tratat prizonierele cu toată consideraţia cuvenită rangului lor.

Alexandru Macedon 2

Intrarea în Babilon

De acum, drumurile Siriei şi ale Egiptului sunt în faţa lui Alexandru, cu atât mai mult cu cât multe oraşe i se predau. Singur Tyr a rezistat timp de şase luni cea ce va atrage asupra lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă şi cei 30.000 de prizonieri luaţi de armata lui Alexandru au fost vânduţi ca sclavi.

Apoi regele atacă şi cucereşte Gaza, fiind rănit de două ori.

Ocupând Memphisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni, fiindcă perşii nu erau iubiţi în această parte a lumii. Dornind să răspândească elenismul pe valea Nilului tânărul rege întemeiază în vestul Deltei oraşul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. El reface sanctuarele şi încredinţează administraţia Egiptului mai multor conducători civil şi militari macedonieni.

După un lung şi istovitor drum prin deşert, consultă oracolul zeului Amon, iar preoţii acestuia îi acordă titlul de fiul al lui Ra, purtat altă dată de faraoni, astfel regele devine în ochii egiptenilor, un zeu.

Alexandru stăpâneşte acum bazinul mediteranean şi o bună parte a Asiei, fiind onorat ca un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul 331 î.Hr.

Împins de ambiţia de s pătrunde în inima Imperiului Persan şi de a se proclama rege în locul lui Darius, Alexandru traversează Eufratul şi Trigul fără a întâmpina rezistenţă.

La Gaugamela, Darius şi-a pus în joc întreaga mulţime a armatei sale rânduită pe un front lung de 9 kilometri, prin care puteau uşor învălui linia de bătaie a lui Alexandru cu un efectiv de 40.000 de infanterişti şi 7.000 de călăreţi. Dispozitivul persan cuprindea alternativ, în linie, infanterie, cavalerie, arcaşi, care de luptă şi elefanţi. Numai aripa dreaptă a lor fusese mai bine închegată, ca o masă compactă alcătuită din cavaleria cea mai puternică.

Marius Luchis

Va urma…

Lasă un comentariu

Urmăriţi-ne pe Facebook!

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Urmariți-ne pe Pinterest!

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!