Romei i-au trebuit 240 de ani pentru a supune Numidia şi Mauritania Cesariană (teritoriul fostului regat Alger) la starea de provincie care să-i plătească tribut. În anul 553, Scipio Africanul l-a bătut la Zama pe Hannibal şi a redus Cartagina la cenuşă, apoi a cucerit Syphax. Printr-un tratat s-au unit Mauritania de la Syphax până la fluvial Mulucha (astăzi Muluiah) la Numidia. A fost cedată lui Massinissa, aliatul romanilor, deja rege al Numidiei.
În 608, Scipio Emilian (al doilea african) a distrus Cartagina şi a făcut din teritoriul său provincie romană. Dar nu s-a mulţumit de a ocupa oraşele maritime, coloniile militare şi comerciale stabilite prin Cartagina, de la micuţa Sirta până la Oran (Gilba colonia). Romanii au pus astfel stăpânire pe coaste însă, pentru moment, au renunţat de a înainta în interior.
După înfrângerea lui Jugurtha, în 646, Marius a renunţat la planul său de anexare a noilor posesiuni din Africa la Imperiul Roman. Provincia Africa a crescut numai, şi Hiempsal a primit restul Numidiei, mai puţin partea occidentală cedată lui Bocchus, care i-a dat-o fiului său Jugurtha.
În 707, Cezar a învins la Pharsala şi a urmărit în Africa resturile armatei lui Pompei. Fără sprijin din ţară, fără port de refugiu, aproape fără flotă, dar crezând în destinul său, Cezar a încercat o debarcare la Adrumeta şi a reuşit.
Într-o campanie memorabilă de câteva luni, Iulius Cezar s-a dovedit abil şi a ştiut să profite de greşelile şi lentoarea adversarului şi la Tapsus, 50.000 dintre duşmanii lui au rămas pe câmpul de luptă, în urma unei victorii strălucite. Ea a decis soarta Africii romane.
Fiii lui Pompei au fugit înspăimântaţi spre Spania unde sperau să refacă partidul lor înfrânt. Scipio, prins pe mare în timp ce fugea, la rândul său, şi-a pus capăt zilelor. Toţi duşmanii lui Cezar au pierit în următoarele zile: Caton, a vrut să se sinucidă dar a rămas în viaţă, însă va muri puţin mai târziu; Petreius şi Juba, răniţi în orgoliu şi cuprinşi de o durere profundă, s-au luptat pentru a muri mai repede şi primul şi-a dat duhul, în timp ce Juba, la ordinele sale, a fost înjunghiat letal de sabia unui sclav. Regele a scăpat astfel de o mare umilinţă, căci urma să apară în lanţuri în convoiul triumfal al lui Cezar de la Roma. Numidia şi Mauritania au devenit provincii romane. Cezar le-a dat titlul de proconsulare, prin faimosul istoric Sallustius Crispus, prietenul său.
În 721, August a redus în provincii Mauritania Cesariană şi Tingitana. Peste trei ani, îi va da lui Juba al II-lea, o parte din vechiul regat al lui Messinissa şi drept soţie pe Cleopatra Selena, fiica lui Antoniu şi a Cleopatrei. Acest prinţ african, care în tinereţea sa a îmbogăţit triumful lui Cezar, crescut la Roma, era considerat de Pliniu plin de talente.
Numidia, mai importantă prin poziţia sa decât provincia Africa, a făcut schimbul în 729 cu Mauritaniile şi Getulia, cedate lui Juba. Dar bogăţiile acestui prinţ au stârnit indignarea fiului lui Germanicus, care domnea sub numele de Caligula şi a provocat furia lui. I-a luat regelui Juba toate tezaurele, l-a exilat şi a pus să fie asasinat pe drum.
În 795, Claudiu a ordonat împărţirea definitivă a Africii septentrionale în cinci provincii: Mauritaniile Tingitane, Numidia, Africa şi Cirenaica.
Regii aserviţi Romei (reges inservientes, după expresia energică a lui Tacit), au furnizat metropolei lor grâu, argint, elefanţi, o cavalerie excelentă etc., obţinând în schimb, din partea Senatului, un fel de învestitură, insignele puterii, sceptrul de fildeş, purpura şi mantaua regală.
Sub Vespasian (9 î.e.n.-79 e.n.), fondatorul dinastiei Flavienilor, care a dus o politică între continuitate şi inovaţie, Mauritania număra cel puţin 13 colonii romane, trei municipii libere, două colonii în posesiunea dreptului latin şi una în dreptul italic. Toate celelalte oraşe erau libere şi tributare.
În timpul lui Pliniu, Numidia reunea 12 colonii romane sau italice, cinci municipii şi 31 de oraşe libere, adevărate fortăreţe. În acest sistem complex puternic fortificat, poziţiile avansate erau însă abandonate triburilor aliate şi indigene. Pacea nu a fost perpetuă…În aceste provincii îndepărtate ale Imperiului Roman erau detaşaţi soldaţi auxiliari din Moesia, Germania şi Galia, din Spania, ceea ce făcea ca dificultăţile în garnizoane să fie şi mai mari, dincolo de rigurozităţile impuse de clima excesiv de uscată.
Au existat numeroase revolte pe solul african. Sub Tiberiu, numidianul Tacfarinas, s-a impus în forţă ca şef al musulmanilor, triburilor nomade din deşertul Africii. În fruntea lor a invadat Mauritaniile şi i-a antrenat pe indigeni la revoltă. În prima campanie a luptat împotriva consulului Furius Camill, dar a cedat în faţa lui şi a fugit. Un an mai târziu, a ridicat din nou ţara, încât au plecat împotiva lui trei corpuri de armată conduse de Bessus.
Tacfarinas a fost înfrânt din nou, dar nu subjugat. Dispunând de multe resurse a continuat o luptă activă, neîntreruptă. Abia după patru ani de pericole şi oboseli, de privaţiuni mai ales datorate climei, romanul Dolabella, ajutor al contingentelor indigene, a înconjurat tabăra rebelului, l-a bătut şi în fine, l-a ucis.
Pretextând că-l răzbună pe Ptolomeu, sub Claudiu s-a iscat revolta lui Odemon. În locul în care mai târziu va fi Fez a fost înfrânt de Caius Suetonius Paulinus, care în 66 visa la insignele de consul, sub domnia lui Nero. După zece marşuri, romanul şi-a condus trupele până la înălţimile munţilor Atlas, acoperiţi de zăpadă eternă. El a atins pe versantul meridional fluviul Ger, separând astfel nomazii independenţi de Europa şi de civilizaţie.
Suetonis şi succesorii lui au construit, pe înălţimile văilor de la Malvinah, în apropiere de Aksabi-Surefa, o linie de fortăreţe care, în sec. XVI, aveau ruinele încă vizibile. Colonii europeni populau Lixos pe malul Oceanului Atlantic şi Tingis (Tanger), care de la August nu avea decât simplul drept de oraş.
Tentativele maurilor de revolte au fost reprimate de Cossus sub Claudiu, la cinci ani după reducerea în provincie romană, şi de alţi generali abili sub Traian, Adrian şi Antonin. Unul dintre aceşti generali, Martius Turbo, căpitan abil crescut de Traian, a avut gloria de a i se fi ridicat o statuie (sub domnia lui Adrian) pentru a i se venera virtuţile militare şi civile.
Lucius Quietus, maur de origine, după ce a învăţat meseria războiului în armatele romane, sub domniile lui Domiţian, Nerva şi Traian, a făcut adevărate minuni cu maurii săi în războiul pe care l-a purtat împăratul Traian contra parţilor şi dacilor!!! Drept recompensă pentru curajul său, Traian l-a onorat cu titlul de consul. Se spune chiar că i s-a propus să-i fie succesor, ceea ce i-a atras invidia lui Adrian, ajuns la putere.
Sub Antoniu, maurii nomazi, alături de femeile lor care călăreau alături, la fel de bine, au fost vânaţi din toate părţile din Africa romană şi împinşi la extremităţile Libiei, în Atlas, la popoarele vecine care trăiau acolo.
În timpul domniei lui Marc Aureliu, hoardele din munţii Atlas au pătruns în Europa şi ai răvăşit o parte din Spania, poate venind pe mare. Dacă sub Antoniu, existau simple revolte al evreilor, geteilor, egiptenilor, maurilor, dacilor, germanilor sau alanilor care atacau parţia Imperiul Roman, în timpul lui Marc Aureliu s-a format liga. Au existat trei cauze majore: corupţia moravurilor publice şi private ale politeiştilor, descreşterea populaţiei libere şi stabilirea creştinismului.
Creştinii s-au ridicat împotriva unei puteri care le îngrădeau drepturile civile şi politice şi le proscria cultul, moravurile şi credinţa. Dar Antoninii au fost totuşi forţaţi de a-i menaja, aşa cum va face, un secol şi jumătate mai târziu, Constantin. A apelat la ei şi l-au protejat, a făcut din creştini luptători auxiliari în armata romană, depopulând astfel armatele rivalilor săi.
Sub Alexandru-Sever, în Mauritania Tigitană au loc victoriile lui Curius Celsius. Mai târziu, sub Maxim, maurii dau primele exemple de revoltă. Un intendent este ucis de populaţie, şi imediat bătrânul Gordian este proclamat împărat şi se duce la Cartagina. Se asociază cu fiul său, tânărul Gordian, pe care îl trimite împotriva lui Capellian, om de valoare şi prieten al lui Maximin, prefect al Mauritaniilor, care avansează pentru a stopa uzurparea celor doi Gordian. Armata tânărului Gordian este înfrântă şi dispersată, iar el este ucis. Tatăl lui, octogenar, nu poate supravieţui durerii…Se strangulează cu propia sa centură, după 36 de zile ale unei domnii efemere şi agitate.
Moştenitor al acestei familii ilustre, celălalt fiu, mai mic, Gordian al II-lea (Marcus Antonius Gordianus Pius), venerat de trupe, este numit împărat în vara anului 238, dar împarte imperiul cu Maximin Pupian şi Balbin (Decius Caelius Calvinus Balbinus).
În timp ce Gordian al III-lea căpăta purpura, Maximin se afla pe malurile Dunării şi aştepta calm evenimentele. S-a îndreptat în marş cu trupele sale spre Roma. A trecut Alpii, fără a întâlni nicio rezistenţă, a intrat în Italia şi a ajuns în faţa Aquillei, pe care Maxim Tracul a transformat-o într-o adevărată fortăreaţă. Pe măsură ce asediul dura, oamenii lui şi-au pierdut curajul, iar împăratul şi-a acuzat generalii de a fi sabotat moralul trupelor sale şi a ordonat să fie executaţi unii pentru exemplu.
Dar această brutalitate nejustificată va provoca pierderea lui Maxim. Ad hoc are loc o conspiraţie şi i se taie capul, care va fi trimis Senatului. Garda pretoriană, formată din soldaţi germani, a acţionat rapid şi cu brutalitate. Ambii împăraţi au murit!
Gordian este recunoscut singurul împărat, şi competitorul său, pe nume Sabinian, guvernatorul Africii, îi este oferit. În toiul furtunilor, în Orient, suveranul sassanid Sapor I a cucerit Mesopotamia şi a atacat Siria, iar Gordian a trimis o expediţie împotriva lui, care a stabilit ordinea la frontieră. A murit la revenirea dintr-o expediţie condusă pe teritoriul Imperiului Persan, la malul Eufratului.
Multă vreme s-a crezut că a fost asasinat de prefectul său pretorian Filipp, care i-a succedat. De fapt, a fost rănit în luptă sau a fost atins de o boală. Filipp, care îi era devotat, şi-a demonstrat ataşamentul şi a construit un mausoleu vast în memoria împăratului dispărut.
Maurii au continuat să fie fideli Imperiului Roman şi uzurpatorul Celsus nu a putut domni decât şapte zile! Sub Galian, Aurelian şi Tacit, generalul roman Probus i-a subjugat pe marmarizi în Libia, a reprimat rebeliunea în Cartagina, l-a ucis în luptă pe şeful tribului Aradion, iar pentru a-şi onora adversarul de temut, a ridicat un monument de 200 de picioare. Sub acest căpitan ilustru, soldaţii romani au construit poduri, temple, porticuri, bazilici, au desecat mai multe mlaştini mari şi le-au redat agriculturii etc.
În timpul domniei lui Diocleţian, Maximian a înfruntat Quinquegentiens (cele cinci populaţii), care au ieşit brusc din deşert şi au invadat provinciile liniştite ale Africii. După ce i-a vânat, Maximian i-a urmărit până în teritoriul lor natal, apoi a delimitat şase noi provincii: Tripolitania, Bysacena, Africa proconsulară (vechea provincie Cartagina), Numidia, Mauritania de Setif (Sitifensis) şi Cesariana.
MauritaniaTingitană era atribuită Spaniei, din care forma a patra provincie. Un triumf! Diocleţian, la rândul său, era învingător pr Tigru, Eufrat şi Nil. Ambii împăraţi, după discuţii secrete la Roma, au dat un edict al unei persecuţii, scurte dar violente, împotriva creştinilor din Africa şi Italia.
