Barbar? Un cuvânt grec care înseamnă la origine „cel al cărei este de neînţeles”. De fapt, cei care nu vorbesc greaca, fie că sunt romani sau latini. Apoi, aceştia din urmă au fost excluşi din acest grup, iar termenul desemna atunci toate popoarele altele decât grecii şi romanii. Roma privea barbarii modulabil: în infinitatea de popoare barbare, unele erau mai puţin barbare decât altele. În special, cele care trăiau în interiorul Imperiului. Ele deveneau însă din ce în ce mai multe pe măsură ce cuceririle romane se înmulţeau, barbarii fiind susceptibili de a deveni cetăţeni romani. Ceea ce s-a întâmplat în 212: toţi locuitorii liberi din lumea romană au primit cetăţenia. În schimb, cei care trăiau în exteriorul Imperiului, în barbaricum, acest spaţiu sălbatic de mlaştini, păduri, deşerturi etc. Nu puteau decât foarte rar de a ieşi din starea lor de barbari.
În anul 449, diplomatul roman Priscus, a întâlnit la curtea regelui hunilor, Attila, un luptător hun care l-a salutat în greacă. Priscus a aflat că este un vechi negustor roman din Moesia. Capturat de huni, şi-a răscumpărat libertatea şi s-a recăsătorit cu o femeie barbară care i-a dăruit copii. Viaţa sa, a declarat acesta, este mai fericită decât cea pe care o ducea în imperiu.
În sens invers, în timp ce ultimul împărat roman al Imperiului Roman de Apus a fost depus, elitele creştinizate ale societăţilor romano – barbare care au studiat dreptul şi limba romanilor au făcut să renască ideea de imperiu. Susţinuţi de Biserica de la Roma, l-au împins pe Carol cel Mare, un rege de origine germanică, de a fi hirotonisit împărat, suveran al unui imperiu roman de Occident reînnoit. O realizare neaşteptată pentru două forţe care au contribuit la criza din Imperiul Roman, începând cu secolul III: barbarii şi creştinismul.
Pentru Roma, prima întâlnire cu un popor barbar va rămâne un simbol de teroare şi de groază: oraşul a fost capturat, jefuit şi ars de gali în anul 390 î.e.n., pentru ca apoi romanii să le plătească tribut ca să plece. Ceea ce a avut un impact puternic asupra populaţiei, consemnat de sursele greceşti. Şi durabil: în anul 47 e.n., adică la aproape un secol după Alesia, când împăratul Claudiu a vrut să intre în Senatul Romei notabilii gali, câţiva senatori romani s-au opus, spunând că ar fi „prostituţie” această adunare de a-i lăsa înăntru pe cei care au vrut să jefuiască Capitoliul… Totuşi arheologii nu au găsit nicio urmă de incendiu şi oraşul nu pare să fi fost distrus. Orgoliul naţional roman va transforma un raid destinat de a obţine pradă, într-o adevărată catastrofă.
Imediat, au fost cunoscuţi alţi barbari: germanii. Primele contacte, la sfârşitul secolului II î.e.n., cimbrii şi tutonii, originari din Jutland, în cursul migraţiilor, au dus la zdrobirea legiunilor romane înainte de a fi, la rândul lor, distruşi de Marius. Invocând pericolul german, o jumătate de secol mai târziu, Iulius Cezar a atacat Galia. A fost primul roman care a trecut Rhinul şi Marea Mânecii. Dar nici insulele Britanice, nici lumea germanică nu au căzut în orbita romană.
Totuşi, pentru două secole şi jumătate, cu excepţia cuceririlor lui Traian în nordul Dunării, Imperiul Roman s-a protejat de barbari graţie unui sistem de apărare, limurile, care se întindeau peste Rhin, Neckar, Dunăre, care beneficiau de forturi şi de fortificaţii, de legiuni puternice şi de căi de comunicaţie rapide, de posturi foarte avansate etc.
Începând cu anul 160, incursiunile barbare sunt însă din ce în ce mai numeroase şi percutante. De-o parte şi de alta a limelor, s-au afirmat identităţile. De-o parte, romanitatea, un cuvânt inventat de un barbar romanizat, o viaţă în oraş, o urbanizare şi agremente, ferme uneori specializate, o aceiaşi lege, o aspiraţie la aceiaşi cetăţenie şi la a împărtăşi valori comune. De cealaltă parte, nomazi sau semi – nomazi, mai mult crescători de animale decât cultivatori. Neamestecându-se în niciun fel cu alte popoare, trăiau în triburi, care se uneau în timpul unui război şi despre care scriitorii latini şi greci furnizau liste lungi. Cine erau însă barbarii? Luptători curajoşi şi liberi? Viziuni contradictorii ale lumii barbare văzute de Roma.
Dar nicio literatură, nicio reprezentaţie figurativă nu ne permite de a ne imagina cum îi considerau aceşti barbari pe romani. Între aceste două lumi, aveau loc schimburi: barbarii s-au instalat în Imperiu în sec. I, servind în trupele romane în timp ce ostaticii tineri creşteau la Roma. Prinţii din barbaricum se aprovizionau în Imperiu: căutau arme, oglinzi, bijuterii, vase şi metale preţioase, uneori grâu. Spre Imperiu plecau sclavi şi mai ales chihlimbar.
Presiunea barbarilor s-a accentuat. Mai exact, se exercita asupra tuturor frontierelor Imperiului Roman în acelaşi timp. La est, perşii sassanidieni au preluat puterea în 224. Fanatici, agresivi, organizaţi, au constituit o ameninţare considerabilă, până la capturarea în anul 259 a împăratului Valerian pe care l-au ucis. La nord, au apărut barbari noi: francii, alamanii, goţii, herulii au înlocuit sau i-au întărit pe chatei, cherusqieni, bructerei, marcomani şi au împins spre vest popoarele venite din stepele Asiei deja stabilite în nordul Dunării, ca sarmaţii. Această nouă generaţie de barbari lucra fierul, pământul, se dota cu instituţii şi regi capabili, în parte romanizaţi.
În cursul verii anului 251, împăratul Deceu după ce a declarat prima persecuţie generală contra creştinilor, a dispărut în câmpiile de la Dobrogea luptând contra goţilor: corpul său nu va fi găsit niciodată. Timp de treizeci de ani, Imperiul Roman a suferit sub raidurile incisive şi Roma s-a înconjurat de un zid vast. Dar, sub mâna energică a împăraţilor soldaţi, păgâni, apoi creştini, situaţia s-a restabilit de-a lungul frontierelor până în 376.
Regatele barbare au ajuns apoi la marginile Imperiului Roman. Unele popoare, popoarele federate cu sarmaţii, şi-au câştigat dreptul de a ocupa un sector frontalier în interiorul frontierelor cu condiţia de a participa la apărarea comună. Prinţii barbari sunt crescuţi la Roma sau la Constantinopol, oamenii cultivă pământurile Imperiului, îi servesc cu loialitate pe împăraţi cărora le conduce uneori armatele, iar păstorii negociază cu negustorii romani. Între cele două lumi, se crează o anume familiaritate. În paralel cu creştinizarea Imperiului Roman, această nouă religie se răspândeşte şi la barbari, în special la goţi.
În anul 370, soseşte un popor necunoscut, hunii. De unde veneau? Nu se ştie exact. Cel mai probabil din China. Un contemporan spune că hunii ignoră „ceea ce este bine şi rău”, îi atacă pe goţi cu putere iar aceştia din urmă cer azil şi protecţie la împăratul Valens. Ce doresc? Să treacă Dunărea şi să se refugieze în Imperiu ca federaţi. Nicio dorinţă de a distruge. Dar numărul goţilor care se aşează pe malul roman creşte neîncetat. Ca şi cel al oamenilor care aşteaptă pe malul de nord. Se face un acord: aceşti 500.000 de goţi se vor aşeza în Tracia. Numai că le lipseşte totul, şi sunt înfometaţi. Ca urmare a unei chestiuni nedelicate din partea romanilor, goţii se simt trădaţi, jefuiesc Tracia, se organizează în armată şi înfruntă la 9 august 378 armata lui Valens în faţa Adrianopolelui: forţele imperiale sunt exterminate.
Un contemporan compară această înfrângere cu cea a lui Hannibal care i-a zdrobit pe romani, la Cannes în 216 î.e.n. Cu o diferenţă: este imposibil în 378 de a reconstitui armata romană fără a face apel la barbari. Mai rău: Imperiul este deschis goţilor care sunt incitaţi de împăratul de la Constantinopol de a pleca spre Vest, mai bogat şi mai puţin apărat. Atunci încep Marile Invazii. Orientul roman se transformă lent în Orient bizantin în timp ce Occidentul roman face loc Occidentului barbar. S-a născut o lume nouă.
