Turism

Bucureşti, Micul Paris

0 241
4.60 avg. rating (93% score) - 5 votes

Fără îndoială în memoria românilor perioada cea mai infloritoare din întreaga istorie zbuciumată a României este perioada interbelică. Economia în continuă dezvoltare, agricultura care aduce titulatura de „grânarul Europei”, stabilitatea politică, aduc un nivel de trai ridicat în România acelor ani, faţă de multe ţări din Europa.

Viaţa cotidiană a românilor, ca şi a altor europeni de la acea epocă, era mult mai liniştită, chiar patriarhală, în sensul cel mai tradiţional al cuvântului. Ca de obicei, în astfel de situaţii, capitala ţării devenea locul cel mai căutat; nu numai de provinciali dar şi de străini, căci Bucureştiul pe atunci, era cu adevărat „Micul Paris”, iar obiceiurile de-a bea, de-a mânca şi de-a se plimba se dovedeau încă şi mai plăcute decât astăzi.

În foarte scurt timp Bucureştiul s-a îmbogăţit cu locuri pe toate gusturile, pentru toate păturile sociale şi toate buzunarele. Totodată o pleiadă de valoroşi cântăreţi de local, deveniţi mai populari prin intermediul discurilor a condus la apariţia unei concurenţe acerbe între restaurantele bucureştene.

Bucuresti - Micul Paris 2

Ateneul Român

Unul dintre promotorii arhitecturi române, Ion Mincu, a lăsat una dintre cele mai valoroase clădiri ale Bucureştiului, actuala casa Doina, situată pe una dintre cele mai elegante străzi ale capitalei. În Bucureştiul de altădată Casa Doina era preferatra „muşteriilor amorezaţi”, care se opreau la „Bufet” (cum se numea pe atunci) pentru friptura la grătar şi bere. În epoca interbelică se transformă în barul de noapte FU-CIANG, primul local cu mâncare chinezească din România.

O altă „preumblare” favortită a bucureştenilor, era pe Calea Victoriei, între Capşa şi Palatul Regatul. Pe aici era locul preferat de promenadă al interlocutorilor, în sens general, fie era vorba de scriitori, artişti sau gazetari, fie că era vorba de latifundiari sau politiceni.

Această distracţie se petrecea mai mult seara sau noaptea, pe răcoare, căci în timpul după-amiezilor toride, dacă nu ieşea în parcuri sau la Şosea, lumea se ascundea în case, cu jaluzelele lăsate. Pe această porţiune de stradă istorică, în afară de cofetăria, restaurantul şi cafeneaua Capşa, cel mai vechi local era berăria şi bodega armeanului Mardan Kosman, aproximativ pe locul actualei săli de teatru C. Tănase.

Un alt local faimos, aflat în capătul străzii Franklin, la intersecţia cu Calea Victoriei, pe locul hotelului „Athenee Palace” de azi, era cafeneaua „High-life”, pe care o frecventau nu numai vara, scriitori cu renume. Alături, pe locul restaurantului „Cina” de acum se afla cafeneaua „Kubler”. La una dintre mesele acestui local, intrat în istoria literaturii române, şi-a scris Caragiale schiţa „Căldură mare” pe durata consumării a două halbe de bere.

În „Piaţa Teatrului” lângă palatul Telefonelor de astăzi, de-a dreapta şi de-a stânga fostei clădiri a Teatrului Național (distrusă de bombardament) se aflau cafeneaua cofetariei „Fiolkowski” de asemenea frecventată de artişti precum si legendara „Terasa Oteteleşanu”, pe care o frecventau mulţi actori ai Naţionalului bucureştean şi celebri gazetari.

Un loc deosebit aparţine unui restaurant deschis în 1886, situat pe o insulă artificială în parcul Cişmigiu, restaurant care avea şi grădină de vară, ce nu şi-a schimbat numele până în ziua de astăzi, numindu-se la fel chiar şi în epoca dictaturii comuniste, anume Monte Carlo!.

De asemenea Hanul lui Manuc, construit acum 200 de ani îşi păstrează încă integral structura arhitectonică.

Un alt mare câştig pentru Bucureştiul mileniului trei il reprezintă „Carul cu Bere” un local care şi-a păstrat aerul boem al perioadei interbelice şi care reprezintă o întoarcere în timp greu de imaginat în zilele noastre şi o atracţie deosebită pentru turiştii străini.

O altă distracţie la mare preţ erau balurile mascate, care se organizau în fiecare zi de joi şi duminică. Se desfăşurau în casele particulare ale boerilor: balul Prinţului Bibescu, balul de la Operă, balul de la palatul Şuţu şi balul lui Ion Marghiloman.

Muzica acelor timpuri este ascultată şi astăzi cu mare plăcere şi datorită unor interpreţi de excepţie.

Iată câţiva dintre cei mai reprezentativi:

Titi Botez (1902 – 1957) se face cunoscut în restaurantele-grădină sau bufet unde participă ca solist vocal interpretând tangouri, romaţe şi melodi populare. A apărut şi în filme muzicale Bing – Bang (1934), Doamna de la etajul II (1937) şi Alo, Bucureşti (1944).

Gheorghe Ionescu – cunoscut mai bine sub titulatura Gion (23 feb.1909, Bucureşti – d. 17 oct. 1999, New York). Familia l-a îndreptat pe Gion către Facultatea de Medicină, dar după prima autopsie la care a leşinat Gion şi-a vândut cărţile de medicină şi a cumpărat un set de tobe şi un frac. Nu a trecut mult timp şi Gion a devenit celebru, în anii 30 o reclamă spunea: „Cel mai bun Diseur Gion, pe cele mai bune plăci,”

Cazinoul de la Sinaia, Carmen Silva în Eforie, Terasa Oteteleşanu în Bucureşti şi multe ale cunoscute cafenele şi bodegi din vreme erau locurile unde Sion delecta publicul cu vocea lui calda, distinsă şi naturală. Vioara şi contrabasul erau instrumentele lui preferate şi vocea era adevăratul lui talent. Realizează numeroase înregistrări peste hotare, în Germania şi Suedia, care i-au adus multă popularitate şi un venit bun în acei ani înainte de război. Unul din cântecele cu care Sion s-a consacrat era „Vecina mea de vis-a-vis”.

Jean Moscopol (n. 26 februarie 1903, Brăila – d. 1980, Bucureşti). Părinţi săi erau greci, numele lui real era Ioan Moscu.

Ocazional cânta la renumitul restaurant din aceea perioada „Zissu”,lucrând muncitor practicant la Interprinderea Optică „Lares”. Conducerea la trimis la Berlin la specializare. Plecarea în Germania i-a picat „mănuşă”, înscriindu-se la Conservatorul din Berlin.

După revenirea în ţară se mută la Bucureşti în 1924. îşi întemeiază o mică orchestră şi participă la diferite concursuri, clasându-se de fiecare dată pe primele locuri.

În 1929 fiind cu prieteni la barul „Zissu”, n-a rezistat tentaţiei de la canta şi el câteva melodii. Şeful orchestrei, Alfred Pagony, l-a redescoperit pe fostul student care cânta din când în când la „Zissu” cu ani în urmă. Fascinat de fluieratul lui şi de vocea pătrunzătoare, i-a propus un duet şi un salariu atrăgător. Tot el i-a schimbat şi numele de scenă, spunându-i Jean Moscopol.

După un an plecarea lui Pogery l-a adus pe Moscopol în postura de şef de orchestră , şi i-a conferit un succes răsunător la barul „Zissu” de pe Calea Şerban Vodă, Jean Moscopol făcea epigrame pe moment celor de la masă.

Iată câteva aprecieri ale vremii „La Zissu se beau numai băuturi scumpe, şampanii, vinuri franţuzeşti, lichioruri. Acolo cântă Jean Moscopol. Era un tip megaloman Moscopol. Vorbea franţuzeşte, se îmbrăca în culori ţipătoare ca la Paris. El nu cânta decât în locuri bune la cofetăria de la Calea Victoriei, la Zissu la bar, la Parcul Trandafirilor.”

Marele interpret Sică Petrescu a afirmat în 1993 despre Jean Moscopol:

„George Enescu a spus că nu există muzică uşoară şi muzică grea, ci numai muzică bună şi proastă. Jean Moscopol făcea muzica bună. Cred că el, Moscopol, a fost un Maurice Chevallier al muzicii româneşti. Era un senior al cântecului, de o eleganţă perfectă, sufletească şi vestimentară.”

Jean Moscopol poate fi considerat cel mai demn al marelui C. Tănase, care a avut destule accente impotriva societăţii în care trăia.

Marin Teodorescu (n. 8 martie 1896, Piteşti – d. 13 ian 1945, Bucureşti) cunoscut mai bine sub numele de Zavoidoc.

După încheierea primului război mondial, a luat fiinţă taraful fraţilor Zavaidoc, cu Vasile la vioară, Zoia la acordeon, iar Marin-Zovaidoc cu gura. Mai târziu li s-a alăturat şi grecul Tănase Perlidius, clarinetist, soţul Zoiei, pentru ca în cele din urmă să cânte în taraf şi fetele acestora : Olga la vioară, Paula la acordeon şi Sili la pian. În perioada interbelică, muzica lui Zavaidac era la mare căutare. Vocea lui puternică răsuna în saloanele pline ale restaurantelor vestite ale vremii. A avut turnee la Iaşi, Arad, Timişoara şi a stârnit ropote de aplauze chiar şi la Paris, în 1937, la Expoziţia Universală, când a însoţit delegaţia României, lucru confirmat de Elena Zomora.

Ar fi putut ajunge solist de operă, dar, cum toate restaurantele renumite ale Bucureştiului „se băteau” să-l aibă în program, a ales banii. A fost trimis la Dumitru Mihailescu Toscani, tenor al Operei Române pe la care treceau toate marile voci ale timpului. Toscani a incercat zadarnic să-l prindă în merjele operei, să-l facă tenor. Petre Ştefănescu Soangă, întors de la studiile din străinătate, voia şi el să facă din năbădăiosul cântăreţ un tenor remarcabil. Zadarnic însă, Zavaidoc a ales lăutăria. Patima cu care cânta ţinea oameni la masă nopţii întrgi. Semnaseră primul contract cu casa de discuri Columbia şi scoate disc dupa disc. „Cireşica” de lângă Cişmigiu, restaurantul cu grădină şi balcoane în care petrecea „boema geniilor în devenire”, ajunsese să fie cunoscut, pentru călători de tranvai ca staţia Zavaidac. Vatmanul striga: „Dă-te jos, neamule, jos, c-am ajuns la Zavaidac”.

Fericirea lui Zavaidac a fost curmată de moartea fratelui său Vasile, în 1940. înmormântarea a fost anunţată la radio, iar lumea a intrat în panică. Au crezut că a murit nu Zavaidac scripcarul, ci guristul. Trei anii mai târziu, Zoia maore în bombardament la 8 mai 1944. La 31 decembrie 1944 este internat la Spitalul bucureştean „Filantropia”. Orbeşte, trăindu-si în chinuri ultimele clipe ale vieţii. A murit la 13 ianuarie 1945, în aceaşi zi cu fiica sa Niculina.

Este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica.

Talentul şi virtuozitatea sa au fost recunoscute în timpul vieţii sale de însuşi G.Enescu, cei doi prezentând pe front, in timpul Primului Război Mondial, spectacole menite să ridice moralul soldaţilor şi ofiţerilor români.

Cristian Vasile (n. 8 mai 1908 Brăila – d. 15 iunie 1974 Sibiu)a fost un cântăreţ cu voce de tenor din din perioada interbelică. Încă de mic copil a dovedit o înclinaţie deosebită către muzică. După ce a absolvit liceul în oraşul natal a luat drumul Bucureştilor. Aici s-a înscris la Conservator, dorea să devină solist de operă şi părea neclintit în hotărâre.

În Bucureştiul plin de tentaţii la fiecare pas, Cristian Vasile a început o nouă viaţă. Aici poposeau seară de seară orchestre care susţineau spectacole atât de bune încât publicul le sorbeau spectacolul “pe nerăsuflate”.

Visul său s-a spulberat într-una din serile în care a cântat, rugat de prieteni, la restaurantul „Răcaru”. A ales gloria momentului şi a renunţat la studenţie. I se propuneau contracte peste contracte. Proprietarii restaurantelor faimoase îl curtau pentru a cânta în localurile lor. Când pleca de la un restaurant pentru a cânta în altă parte, noul patron acoperea pierderile pricinuite de vechiul contract, mai ales că prin plecarea lui Cristian Vasile părăseau localul şi o parte din clienţi.

Pe lângă vocea catifelată. Avea ţi alte avantaje: un fizic plăcut şi o inimă de aur. Era un tânăr fermecător, inteligent şi spiritual. Femeile erau înnebunite după el. Întotdeauna avea o prezenţă remarcabilă. Se îmbrăca elegant, cu haine de cea mai bună calitate, mereu cu colţul batistei bine asortată cu culoarea costumului, aşezată în buzunarul de la piept. Nimeni nu l-a văzut vreodată neglijent. El cucerea nu prin bărbăţie fizică, ci prin candoare şi tandreţe. Avea multe iubite. Unele îl căutau acasă, determinând-o pe gazda interpretului, doamna Apostolescu, să facă ordine în rândul admiratoarelor.

Câştiga foarte mult, cheltuia fără măsură. Dar pentru Cristian n-a fost o problemă. Era în mare vogă. Câştiga într-o lună cât un funţionar diplomatic intr-un an.

Două decenii (1928-1949), atât a ţinut cariera de cântăreţ de muzică uşoară a lui Cristian Vasile. Dar cât timp a ţinut a fost o glorie adevărată în domeniul efemerei arte a melodiilor repede îmbrăţişate şi apoi tot atât de repede date uitării. „Răcaru”, „Roata Lumii”, „Vişoiu”, restaurantul „Grand”, terasa „Lafayette”, acestea au fost localurile unde unde a cântat. De altfel, compozitorul Ion Vasilescu i-a recunoscut calităţile pe bună dreptate după ce i-a încredinţat mai multe melodii care au avut mare succes, printre care şi „Cel mai urmă tangou”.

Cănd i-a expirat contractul la „Răcaru”, Cristian a primit salariu dublu la „Grand Restaurant” pe Calea Victoriei. Cum renumitul restaurant „Lafayette” se afla alături, patronul, văzând cum numărul de consumatori creştea pe zi ce trecea la localul alăturat, mulşi venind doar să-l asculte pe Cristian, i-a făcut o ofertă şi mai avantajoasă. Tânărul a acceptat să cânte doar la bomboneria „Lafayette”, acompaniat de orchestra James Cook. A mai cântat şi în grădina de vară numită „La Bufet”, din aproprierea Palatului Telefoanelor, dar şi în celebrul local „Roara Lumii”.

Un capitol aparte îl reprezintă Zaraza dar este un subiect îndelung dezbătut în ultimul timp.

După câteva idile încheiate nefericit avea să înceapă declinul. S-a înrolat pe front în echipele artistice, ajungând până la Don, apoi pe frontul de vest. A revenit la Bucureşti şi a fost angajat la un mic restaurant de lângă Cişmigiu. Respiră însă greu şi obosea, slăbise foarte mult. Diagnosticul:TBC.

Împreună cu familia se stabileşte la Predeal unde are succes ca actor şi regizor cu piesa „Năpasta”, apoi se îmbolnăveşte din nou şi este nevoit să se stabilească la Sibiu, acolo unde îşi trăeişte ultimele clipe. A murit la jumătatea lunii iunie 1974. A fost condus pe ultimul drum, la cimitirul Hipodrom I din municipiu, de familie şi câţiva prieteni, printre care şi Mia Braia.

Sergiu Malagamba (n. 6 feb. 1913, Chişinău – d. 15 aprilie 1978 Bucureşti).

La începutul anilor patruzeci a fost lansată o modă vestimentară excentrică, numită chiar„Malagamba”.Originile ei sunt incerte; în vreme ce unele păreri spun că a fost importată din Italia, mulţi alţii (între care regretatul Johnny Răducanu şi Temistocle Popa) susţin că Sergiu Malagamba ar fi lansat-o, ţinând cont de modul neobişnuit de a se îmbrăca al artistului.

„Malagamba avea, pe lângă faima unui strălucit muzicant, şi o înfăţişare deosebită, cu trupul subţirel, nervos, cu chipul smolit şi mustăcioara à la D’Artagnan…

Magazinele bucureştene se şi apucaseră să-i lanseze moda:guler à la Malagamba, croială à la Malagamba, pantofi à la Malagamba (înguşti şi cu tocuri înalte), sacouri à la Malagamba, cu revere mici”- Temistocle Popa – „Trecea fanfara militară.”

Maria Tănase (n. 25 sept. 1913 Bucureşti – d. 22 iunie 1963 Bucureşti) s-a născut în mahalaua Cărămidarilor din Bucureşti.

În mai 1934 se angajează la Teatrul „Cărăbuş” şi debutează cu pseudonimul Mary Atanasiu, ales de Constantin Tănase.

În vara anului 1936 imprimă cântece populare la casa de discuri Columbia.

La 20 februarie 1938 îşi face debutul radiofonic, acompaniată de taraful Ion Matache din Argeş.

Pe 17 august 1938 cântă la încheierea cursurilor de vară ale Universităţii populare de la Vălenii de Munte (Prahova), unde istoricul N. Iorga o supranumeşte „Pasărea măiastră.”

16 aprilie 1939 pleacă la Expoziţia Mondială de la New York amenajată în cartierul Flushing Meadows din Queens. Cântă împreună cu orchestra lui Grigoraş Dinicu şi cu naistul Fănică Luca la Casa Românească(unul din pavilioanele României). La această expoziţie au mai fost prezenţi G. Enescu, profesorul Dimitrie Gusti şi Constantin Brâncuşi.

În martie 1941 întreprinde un turneu artistic în Turcia, unde este desemnată cetăţean de onoare al oraşului Istanbul de către preşedintele Turciei.

An de an repertoriul artistei se îmbogăţeşte cu noi înregistrări având un repertoriu de aproape 400 de cântece.

În anul 1930 este angajată la „Bufet de 7 lei”, apoi cântă în numeroase restaurante şi localuri bucureştene (mai ales în perioada interbelică): „Neptun”, „Café Wilson”, „Parcul Aro”, „Luxandra”, „Luther”, „Continental”, „Prispa-naltă” din Piaţa Obor.

A avut o viaţă tumultoasă, a avut o relaţie cu primul ministru Armand Călinescu, ucis de un comando legionar.

Maria Tănase a fost şi agentă a Serviciului Special de Informaţii (SSI) condus de Eugen Cristescu.

În anul 1955 a primit Premiul de Stat, iar în anul 1957 a primit titlul de Artist Emerit.

În primăvara anului 1963, fiind într-un turneu la Hunedoara află că este bolnavă de cancer la plamâni. Întrerupe turneul rugând-o pe Mia Braia să o înlocuiască. Pe 2 mai ajunge acasă, în Bucureşti. Se stinge din viaţă la spitalul Fundeni, pe 22 iunie 1963, la ora 14 10

Gică Petrescu (n. 2 aprilie 1915, Bucureşti – d. 18 iunie 2006 Bucureşti) şi-a construit un repertoriu remarcabil prin bogăţie şi diversitate de-a lungul a şapte decenii de activitate.

Gică Petrescu face doi ani la Drept, dar părăseşte studiile juridice în favoarea muzicii. Primul „contract de diseur” l-a avut la grădina restaurant Princiar de pe şoseaua Kiseleff, unde a cântat cu maestrul Fănică Luca.

În 1933 este angajat oficial ca solist vocal , la localul de lux occidental „Galeries Lafayette” cântând cu orchestra James Cook, apoi în 1937 apare şi pe scena elegantului Cazino de la Sinaia, pentru ca în 1939 să fie invitat în Germania, într-un turneu de înregistrări.

Deasemenea este succesor al Mariei Tănase pe estrada restaurantului „Neptun” din Piaţa Buzeşti.

Între 1940-1945 cântă pe scenele teatrelor Gioconda şi Savoy. La barul- grădină „Arizona”, în 1946, s-a introdus ultima noutate tehnică, microfonul. Într-o seară vine ca oaspete marele violonist Yehudi Menuhin. Gică i-a cântat şansonete, şlagăre americane, dar… l-a entuzismat şi emoţionat cu cântecele „La margine de Bucureşti”, „Suflet candriu de papugiu”, şi „Costică, Costică”. Menuhin l-a bisat îndelung, aşa că acesta i-a cântat de trei ori pe „Costică”.

Pe durata îndelungatei sale cariere, Gică Petrescu va rămâne o demonstraţie de vitalitate, har, profesionalism şi respect pentru public.

La 84 de ani, semnează un contract de înregistrare a 3 cd-uri cu cele mai dragi melodii cântate în toată cariera sa. Orchestraţii noi, înregistrări noi într-un studio digital. Şi-a uimit colaboratorii cu seriozitatea şi vitalitatea lui devenite proverbiale. Neavând nevoie de repetiţii, a strâns multe piese dintr-o bucată, preocupat ca vocea să fie bine. Cd-urile s-au vândut ca pâinea caldă, în zeci de mii de exemplare.

Pe 5 mai 2003 primeşte la Palatul Cotroceni „Steaua României în grad de cavaler”.

Duminică 18 iunie 2006, ora 18:00, îm cadrul galei „Premiile muzicale Radoi România Actualităţi” a fost programat şi un premiu special („Cântecul e viaţa mea”), dedicat lui Gică Petrescu. Cântăreţul a murit chiar în dimineaţa aceleiaşi zile.

Marius Luchis

Content Protection by DMCA.com

Lasă un comentariu

Urmăriţi-ne pe Facebook!

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Urmariți-ne pe Pinterest!

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!