Ce să faci atunci când îţi deteşti soacra?

Eu şi soţul meu locuim cu mama sa pentru o scurtă perioadă de timp până ce vom găsi o casă unde să ne mutăm (avem intenţia de a face un credit, însă până acum nu am reuşit). Trebuie să vă spun că trăiesc un adevărat coşmar, din care vreau să ies cât mai repede. Şi ce frumos era totul…

Mi-a plăcut mult atunci când am văzut-o. O femeie blândă (în aparenţă), calmă, responsabilă, cerebrală, care se interesa îndeaproape de toate problemele noastre. De unde să ştiu eu ce fel de monstru zăcea în această femeie?
Singura mea preocupare, vă spun deschis, era aceea de a-i intra în graţii. Speram să mă înţeleg bine cu ea, să fiu la înălţimea exigenţelor sale. Eram extrem de optimistă. Dar îmi era întotdeauna dificil de a o înţelege şi suporta, căci soacra avea de foarte multe ori porniri de necontrolat.

În casa sa, era suverană. Mama lui Doru este o femeie căreia îi place să aibă întotdeauna dreptate (suportă cu dificil glumele altora şi te ia repede peste picior, dacă nu eşti atent). Când a început să mă acuze din senin, am rămas pur şi simplu blocată. Turbam de nervi, însă m-am calmat cu eforturi supranaturale numai să nu dau naştere unui conflict pe care ea şi-l dorea.
Căuta permanent motive. Şi ştiţi bine că nu-i chiar aşa de greu să găseşti atunci când cauţi cu lumânarea. Curând, a început un joc al nervilor sistematic. Era care pe care! Mai greu pentru mine, desigur, deoarece eram nevoită de a-i suporta măgăriile fiind în casa sa.

Fericirea mea în acel loc nu a durat decât fix o săptămână. Apoi, a început coşmarul. Este diabolică, ştie să aducă cu cea mai mare uşurinţă oamenii în pragul nebuniei, să-şi bată joc de ei cu dezinvoltură însă tot ea să se plângă de celălalt. Cam acesta este genul de femeie cu care aveam de-a face! Şi nu-i o glumă…
Aşadar, într-un timp relativ scurt am ajuns să ne detestăm cu adevărat, să nu o mai suport. Soţul meu bineînţeles că nu a văzut situaţia cu care mă confrunt (sau cel puţin nu în aceşti termeni) şi a început diplomat, să-i ia apărarea (că doar era mama sa).

Într-o noapte, în timp ce încercam din răsputeri să-i explic de ce nu îmi convenea faptul că mă vedeam obligată de a trăi într-un loc profund ostil, el mi-a tăiat-o scurt:
– Eşti tu prea sensibilă, Lili.
– Aşa crezi tu?!
– Faci din ţânţar armăsar, iubito.
– Nu exagerez în niciun fel, crede-mă.
– Ba da… mama nu este o femeie fundamental rea.
– Dar nici o sfântă!
– Şi cine a zis asta, mă rog? a strigat el puţin ofensat.
– N-am vrut să te jignesc… însă ţi-o jur că mă simt persecutată.
– Vrei să plecăm de-aici, asta înţeleg…
– Evident, aş sta şi-ntr-o colibă izolată, ca un pustnic, numai să scap de aici.
– Chiar ţi se pare atât de rău?
– Ah, da, nici nu ştii…

L-am pus pe gânduri pe Doru. Degeaba încercam eu să o accept aşa cum era, căci nu am reuşit. M-am închis în mine şi am început (de fapt, am încercat) să fiu nepăsătoare, să nu mai comunic. Mi-am pierdut echilibrul. Este foarte dificil de a te descurca şi trăi într-o situaţie plină de incertitudine şi divergenţele au început să exercite asupra mea o nervozitate din care puteam să explodez în orice moment.
Recunosc că datorită acestei femei am devenit dificilă şi că am evadat în singurătate. Alergam în oraş, numai să nu mai stau în acel loc, în puşcăria mea. Îl uram. Eram acolo o pasăre căreia i s-au tăiat brusc aripile şi nu mai poate să zboare.

Doru încerca din răsputeri să mă calmeze, să văd optimist lucrurile (de s-ar fi putut!). Dorea (dacă puteam) să o tratez cu respect şi toleranţă pe mama sa, <să o ascult şi eu puţin> etc. Multe dorea! Uita cât de mult am încercat să fiu gentilă cu ea, cât de bine m-am străduit să evit o eventuală critică etc.
Ca orice femeie la început de căsnicie, normal că nu eram specialistă în toate problemele gospodăriei. Şi apoi, fiecare îşi cunoaşte casa şi tabieturile. Cum puteam să fiu perfectă într-o lume dezordonată, cum mi se prezenta casa acestei femei?

Soacră-mea găsea întotdeauna motive pentru a mă critica acid şi a mă apostrofa pentru cea mai mică greşeală a mea. Mă urmărea pas cu pas şi de cele mai multe ori izbucneam în plâns pur şi simplu deoarece nu mă mai ţineau nervii. Şi nu-i firesc? Fiecare ocazie a unui pas strâmb făcut de mine era însă fructificat la maxim de scorpia cu milioane de feţe.

Am ajuns să mă tem de ea, să o visez şi noaptea, din păcate. Devenise coşmarul meu. Curând, au început şi certurile cu Doru, care normal că a sărit în apărarea mamei sale. Legături de sânge, nu? Eram cu nervii la pământ, distrusă. Mă aşteptam ca măcar el să mă înţeleagă puţin şi să-mi dea dreptate în lupta mea surdă cu morile de vânt. Speram. Dar nu era de partea mea.

Nici măcar nu avea răbdare de a mă asculta, se punea pe ţipăt repede, ca şi cum asta ar fi anulat din start ceea ce gândeam despre mama lui şi, în general despre familia sa. Chestie de educaţie! Îmi devenea clar că atât timp cât vom sta alături de mama sa, căsnicia noastră risca să se rupă. Ori, sigur, nu-mi doream asta (şi nici soţul meu).

Conflictele dintre noi aveau un singur motiv: soacra mea. Reproşurile sale dese şi nedrepte mă atingeau în sensibilitate şi trăiam clipe de coşmar, penibile, cum n-aş fi crezut. Eram distrusă normal pentru că, gândiţi-vă puţin: să primeşti numai acuze zi de zi cui i-ar convenii? În casa sa, eu nu făceam nimic bun!!
Şi l-a învăţat şi pe fiul său că aşa era realitatea şi să mă supună constant unor presiuni absolut infernale, să nu mă menajeze. Capriciile lor riscau să mă înfrângă. Disperată, plecam de acasă, numai să nu-i văd şi să nu-i aud!! Eram sătulă până peste cap… Nu mai ştiam să zâmbesc. Am ajuns în aşa hal încât până şi pe prietenele mele cele mai bune le repezeam la telefon şi le vorbeam în stilul celor din casă, fără discernământ.

Poate vi se pare de-a dreptul stupid, însă parcă nu mai eram în stare să raţionez. Cineva, printr-un procedeu misterios, îmi ştersese din minte trecutul şi acolo plutea ceva nedefinit, o ceaţă care strica întreaga atmosferă. Eram sub efectul temperamentului deplorabil impus în subconştientul meu de mama lui Doru.

Într-o zi, Denisa, cea mai bună prietenă a mea, care cunoştea perfect situaţia cu care mă confruntam, m-a întrebat direct:
– Lili, ce-ai de gând cu viaţa ta?
– Ce vrei să fac, Denisa? Spune tu!
– Iubito, aşa te distrugi şi nimănui nu-i pasă. Nu vezi?
– Corect… ai dreptate. Şi eu simt că nu voi mai putea multă vreme să le fac faţă.
– Scapă de acolo, din cuibul acela de viespi! Fugi… uite, poţi să vii o vreme la mine, până se aşează lucrurile. Tu şi Doru, dacă vreţi.
– O.K., mulţumesc. Am să mă gândesc intens la propunerea ta.
– Oricum, trebuie să te decizi, dacă nu vrei să-ţi fie şi mai rău. Cine ştie, Doamne fereşte, cu ei nu se poate şti niciodată!
– Ai dreptate.

Eram incoerentă şi nu mai ştiu exact ce explicaţii i-am îndrugat Denisei. Dar una peste alta, prietena mea intuise bine şi avea dreptate. Mediul ostil în care trăiam mă marcase şi schimbase enorm (desi nu aş fi vrut). În cuplul nostru, exista o tensiune extraordinară, dialogul cu soţul meu în principal devenise dificil, în timp ce soacră-mea căuta cu abilitate orice pretext pentru a mă ataca. Mă simţeam constant ultra ameninţată şi nu ştiam cât mai puteam să-i fac faţă. Merita să-mi irosesc energiile pentru ea? Avea vreun rost?
Desigur, nu doream să fac un pas greşit care să mă îndepărteze de soţul meu. Primul ţel, fundamental, era acela de a-mi păstra familia unită cu orice preţ. Dar putea el să-mi înţeleagă trăirile? Putea să cedeze în faţa orgoliului nemăsurat al mamei sale?

Îmi era teamă să nu intrăm în derivă… Se ajunge foarte repede la confuzie şi la divorţ. Cum să ies din această spirală? Nu speram ca soacră-mea să-mi cedeze vreodată şi să-şi revizuiască atitudinea faţă de mine (căci prea era pornită).
Criza era acută. Ce-i drept, mă încerca şi ideea separării. Dar îl iubeam pe Doru… Cum să renunţi la un bărbat doar din cauza mamei sale? Ideea salvatoare a Denisei a prins aşadar contur şi după câteva zile de dezbateri aprinse cu partenerul meu, l-am convins că trebuia să plecăm din casa sa părintească cu orice preţ. Şi el şi-a dat seama de pericolul iminent care ne pândea dacă mai stăteam mult acolo.

Pentru echilibrul nostru, aceasta era unica soluţie, din păcate. Şi am pus-o rapid în aplicare. Soţul meu a înţeles că cu cât se debarasa mai repede de acea influenţă nefastă, cu atât mai mult putea să vadă în mine un aliat şi un partener de nădejde, care putea să-i ofere la urma urmelor totul, fără probleme.
Nu mai era nicio secundă de pierdut. Mi-am <închis> urechile şi am fost imună, o perioadă, la toate provocările şi acuzele dure exprimate de mama soţului meu. Dintr-o dată, parcă nu mă mai puteau atinge. Şi asta, numai şi numai datorită interesului manifestat de Doru pentru schimbare.

În fine, a înţeles că soluţia compromisului era singură în măsură pentru a mă păstra lângă el şi a ne salva căsnicia. Aşadar, mama sa a trecut pe planul doi. Dacă dorea să fie în preajma noastră, atunci trebuia să-şi schimbe radical atitudinea în ceea ce mă priveşte.
Şi spre imensa mea bucurie şi satisfacţie, am trăit şi ziua în care Doru, cu curaj, a pus-o la punct sub ochii mei:
– Ajunge, mamă, ce vrei să faci?
– Dar…
Era năucită, evident surprinsă. M-a privit cu o ură parcă neîmpăcată. Mă durea însă că nu putusem să ne înţelegem (măcar o zi). Nu s-a lăsat însă şi a încercat să-l ia peste picior pe fiul său şi să-şi impună voinţa. Este o femeie cu adevărat diabolică. I-a ţipat:
– Nu fii şi tu ca o viperă… te-am crescut. Ai uitat!
– Nu mamă, n-am să uit asta în veci. Şi-ţi voi purta o veşnică recunoştinţă.
Dar dragostea faţă de mama este una şi familia mea altceva. Nu ne distruge, te rog!
– Eu?
– Da, tu… eşti imposibilă uneori, crede-mă.
Este foarte greu să-ţi intre cineva în graţii. Lasă-ne să trăim aşa cum vrem şi te rog să fii alături, dacă poţi şi vrei. Şi uite: vom pleca din casa ta. Ne-a ajuns.
– Nu, să nu faci asta Dorule, căci am să te dezmoştenesc.
– Mamă, poţi să faci ce vrei dumneata. Eu, noi avem nevoie de linişte înţelege.
– Fugi… pleci şi mă laşi singură! Ea ţi-a băgat în cap povestea asta. Lili!! Te va distruge, până la urmă.
– Nu, mamă, tu ne distrugi!! Chiar nu realizezi??

Abia m-am calmat. Îmi venea să-l îmbrăţişez, să-i spun ce mult îl iubesc. Cândva am crezut că şi soţul meu mi-a devenit duşman şi mă temeam puţin de el. Nu a fost însă cazul.
Prin această mutare, am pus capăt crizei. Nimeni nu era fericit. Dar am găsit liniştea. În casa Denisei am stat numai o lună. Şi am să vă spun şi de ce am vrut să o părăsim cât mai repede. Am sesizat că a început să-i facă avansuri lui Doru iar el o privea cu nişte ochi… Eram foarte geloasă.
Mi-a fost teamă că am dat din lac în puţ. Am simţit că cei doi puteau să se aprindă foarte repede şi chiar să mă lase cu buza umflată. Îl provoca, se îmbrăca sexi şi făcea glume deplasate, care puteau să-i încingă uşor fantezia. Nu-mi plăcea, nu-mi convenea deloc.

Pur şi simplu ne-am mutat cu chirie, departe de oricine. A fost bine. Bărbaţii, rezistă cu greu în faţa tentaţiilor feminine, să recunoaştem. Iar prietena mea, fără jenă de mine, îşi înteţise avansurile, de parcă uitase pur şi simplu cine era el.
Rolul meu devenise cumva unul de decor. Faptul că ne găseam în casa sa îi dădea acel tupeu, nu ştiu… Comunicam din ce în ce mai greu cu Doru, devenise ţâfnos şi mă lua peste picior de nenumărate ori. Se schimbase treptat, sub asalturile Denisei. M-a neglijat.

În fine, ne-am certat des şi asta numai din cauza ei. Între noi, mereu s-a găsit câte o femeie, care să ne pună beţe în roate, într-un fel sau altul, nu glumesc. Mai întâi fosta lui prietenă, care îl hărţuia metodic, apoi mama lui care m-a luat la ochi, după care a venit rândul Denisei. Este profund descurajant pentru o femeie…
A trebuit mereu să mă lupt cu el pentru a-l păstra lângă mine.

Lili