În partea superioară a Ţării Bârsei, la circa 15 km depărtare sud – vestică de oraşul Braşov, pe vechiul drum comercial care lega – prin trecătoarea Bran – Rucăr – bătrâna cetate a Braşovului de capitala de odinioară a Ţării Româneşti, Câmpulung – Muscel, se află oraşul Râşnov, menţionat deseori în documentele medievale ca orăşel – târg.
Cercetările arheologice scot la iveală o intensă viaţă daco – romană pe aceste meleaguri şi continuitatea de-a lungul veacurilor şi în perioada feudalismului timpuriu (sec. X – XIV).
În timpul cantonării cavalerilor teutoni pe teritoriul Ţării Bârsei (1211 – 1225) au fost aduşi în această regiune primii colonişti saşi, dintre care o parte au fost aşezaţi la Râşnov alături de populaţia românească băştinaşă, contribuind prin munca lor la dezvoltarea aşezării.
Marea invazie a tătarilor din 1241, precum şi invaziile care au urmat, au determinat pe locuitorii Râşnovului să se gândească la un sistem de apărare cât mai puternic.
Cetatea a fost construită prin efortul colectiv al locuitorilor din această aşezare ajutaţi de cei din comunele învecinate, Cristian şi Vulcan.
Prima menţiune documentară datează din anul 1335 când în urma unei noi năvăliri a tătarilor, a fost pustiit întregul ţinut, cu excepţia cetăţii de pe dealul Tâmpa şi a cetăţii Râşnov, care fiind puternic fortificate au rezistat atacurilor, salvând viaţa locuitorilor refugiaţi între zidurile lor.
Importanţa economică a Râşnovului va creşte şi mai mult după anul 1427, când regele Sigismund de Luxemburg vizitând oraşul şi cetatea, i-a acordat dreptul de a ţine târg.
Un moment deosebit de important în istoria Râşnovului îl constituie momentul de glorie din istoria românilor al unirii celor trei ţări româneşti sub stăpânirea domnitorului Mihai Viteazul. În perioada 1600 – 1601, Râşnovul a găzduit pe Mihai Viteazul şi pe soţia acestuia, Doamna Stanca.
Momentul cel mai lipsit de glorie îl reprezintă capitularea în faţa principelui Transilvaniei, Gabriel Bathory. A fost singura dată când cetatea Râşnov s-a predat. Deşi tunurile armatei lui Bathory nu au provocat decât mici stricăciuni zidurilor cetăţii, asediul a devenit foarte eficient după ocuparea pantei estice, blocând accesul apărătorilor la izvorul tăinuit de unde se aprovizionau cu apă. Pe 3 aprilie 1612 fruntaşii comunităţii au predat cetatea, cu condiţia respectării vechilor privilegii, iar în cetate să nu fie instaurată o garnizoană străină. A doua zi, Bathory alungă locuitorii şi instalează garnizoană din soldaţii săi. În vara anului 1612 râşnovenii ajutaţi de braşoveni au încercat de două ori recucerirea cetăţii, dar fără succes. Râşnovul a reluat stăpânirea cetăţii în iunie 1613, în urma înţelegerii cu Gabriel Bathory, prin care saşii plăteau acestuia o răscumpărare în valoare de 3.000 de florini pentru predarea cetăţilor Râşnov şi Bran.
Luptele din 1612 au dovedit necesitatea săpării unei fântâni în cetate. Fântâna cetăţii a fost săpată în perioada 1623 – 1640. Are o adâncime de 98 m. Deşi există legenda săpării fântânii de către doi prizonieri turci, cărora li s-a promis eliberarea la terminarea fântânii, ea a fost amenajată de către meşteri saşi tocmiţi de primăria Râşnovului.
Cetatea Râşnovului a dăinuit mulţi ani şi după ultimul asediu din 1690, în 1718 a fost distrusă parţial de un incendiu, iar în 1802 a fost avariată de un cutremur. În timpul revoluţiei de la 1821 şi a celei de la 1848 mulţi revoluţionari s-au refugiat în cetate.
Aici au fost turnate mai multe cadre ale filmului „Nemuritorii” (1974) în regia lui Sergiu Nicolaescu, „Dacii”, „Mihai Viteazul” sau „Columna”, oraşul câştigându-şi astfel titlul de cetate a filmului românesc.
Din nefericire, în anul 2000 Cetatea a fost concesionată pe o perioadă de 49 de ani unui italian, decedat între timp, iar administrarea a fost preluată de către fiica sa şi ginerele englez. Ulterior acest contract păgubos a fost anulat, dar au rămas în urmă stricăciuni ireparabile de genul ferestrelor moderne tip „Velux” din acoperişul Cetăţii şi multe altele.
În prezent, din fericire lucrările au luat o direcţie firească şi ne putem bucura de vizitarea acestei cetăţi deosebit de frumoasă, interesantă şi importantă a istoriei noastre.
Marius Luchis
