Ciuma antonină este epidemia care a lovit Imperiul Roman la sfârșitul dinastiei Antonine, mai exact în timpul domniei lui Marcus Aurelius și a lui Commodus, între 165 și 190. Ea își datorează porecla “antonină” datorită dinastiei care a condus apoi Imperiul Roman: Antoninii. Istoricii englezi o numesc uneori ciumă galenică după numele lui Galen, faimosul doctor al vremii, unul dintre medicii de renume ai Antichității greco-romane care a îngrijit mai mulți împărați.
Aceasta este una dintre cele mai bine documentate epidemii din cele mai vechi timpuri. Spre comparație, epidemia cu care s-a înfruntat împăratul Titus în anul 81 suferă de informații insuficiente, multe date și documente fiind pierdute. Totuși, toate sursele nu sunt de valoare egală.
Istoria Augusta descrie apariția epidemiei – ca și a istoricului roman Ammian Marcellin – și ravagiile pe care aceasta le-a făcut în rândurile armatelor romane. Lucian din Samosata povestește cum Alexandru, profetul divinității-șarpe Glicon, a emis un oracol asupra ciumei.
Sofistul grec Aelius Aristide descrie boala. Preotul și apologistul Paulus Orosius din Gallaecia (Galiția) menționează, de asemenea, epidemia. Dar cea mai interesantă descriere se regăsește în multe scrieri medicale ale lui Galen, chiar dacă nu mai avem cartea pe care a dedicat-o ciumei. Istoricii romani Dio Cassius și Herodian descriu o epidemie similară care a lovit Roma sub Commodus și este adesea considerată ca revenirea primei.
Sursele epigrafice au fost, de asemenea, legate de epidemie. O inscripție din Antiohia a păstrat textul oracolului lui Alexandru. Pe de altă parte, este dificil să se spună că toate oraclele din sanctuarul grecesc de la Claros sau o parte din acestea care au menționat o epidemie fac referire la ciuma antonină și nu la o epidemie locală anterioară sau posterioară mai mică. Este însă și mai dificil să se asocieze alte inscripții cu această epidemie.
De asemenea, putem spera să găsim urme arheologice ale epidemiei și efectele acesteia, în special prin înmormântări, schimbări semnificative în densitatea ocupației umane sau în producerea de artefacte (dezvăluind un declin demografic semnificativ). Dar este întotdeauna dificil în aceste cazuri să se ajungă la certitudini.
Potrivit surselor, epidemia a fost declarată atunci când a fost cucerit orașul Seleucia Tigrului din Iraq de trupele lui Lucius Verus conduse de Avidius Cassius în 166. Istoriografia veche a subliniat acest eveniment, și a fost de multe ori repetat de istoricii moderni și contemporani, susțind ipoteza de lucru că izbucnirea epidemiei a condus la retragerea romană. Cu toate acestea, aceasta este mai bine explicată de situația militară și de imposibilitatea ocupării unui oraș prădat. Dificultățile întâmpinate la întoarcerea armatei romane pot fi, de asemenea, explicate prin probleme de aprovizionare. Pe de altă parte, este sigur că mișcările de trupe mari care au avut loc în acești ani au fost capabile să răspândească epidemia la scară mai largă.
Din est, ciuma s-a răspândit în multe provincii. În Egipt, papirusurile au păstrat urme de ravagii: satul Soknopaiou Nessos a fost aproape în întregime depopulat. După cum dezvăluie papirusul Thmouis, ciuma s-a adăugat dificultăților agrare, economice și sociale. Hoții au devastat regiunea, în timp ce țăranii fugau de taxele prea mari. Anul 196 a marcat demografia Egiptului pentru mult timp.
În Asia, este, fără îndoială, epidemia pe care sofistul grec Aelius Aristide a descris-o în Efes (unul dintre cele mai importante orașe grecești din Asia Mică) în anul 165.
Oracole de la sanctuarul din Claros, situat în apropiere de Colofon menționează că ciumele au fost asociate cu epidemia, dar datarea lor este incertă, iar dacă unele se referă probabil la epidemia antonină, altele se referă numai la o epidemie locală anterioară sau posterioară. Aceste oracole au fost uneori interpretate ca un semn al unei epoci de anxietate, un punct de cotitură în “mentalități”.
Misticul și preotul Alexandru din Abonotihos și zeul său Glicon au dat de asemenea un oracol împotriva ciumei, al cărui text a fost găsit în Antiohia. Acest oracol arată legăurile pe care Alexandru le-a avut cu religiozitatea obișnuită din timpul său, dar, de asemenea, participa, probabil, la strategia sa de a apropia cercurile politice de imperiu: epidemia a atins pe atunci atât centrul său, Roma cât și Italia.
Sosirea și răspândirea epidemiei în Italia este bine cunoscut datorită operei lui Galen. Este foarte posibil ca plecarea bruscă a acestuia, în 166, să se explică prin dorința lui de a fugi din calea epidemiei înfricoșătoare. Dar Galen a fost rechemat din Pergam de către împărați și a trebuit să se întoarcă în Italia. Cei doi împărați, Marcus Aurelius și Lucius Verus, au strâns trupe importante în nordul Italiei, în Aquileia, pentru a face față amenințărilor barbare din regiunile dunărene.
Trupele romane au fost grav afectate de epidemie în iarna 168-169, iar împărații au făcut apel la numeroși medici, inclusiv la Galen. Acesta din urmă a putut să rămână în Italia și a fost unul dintre cei mai importanți medici ai curții imperiale. Violența epidemiei i-a obligat apoi pe împărați să se întoarcă la Roma, Verus găsindu-și moartea pe drumul de întoarcere, dar prin apoplexie și nu prin boală.
Epidemia pare să fi durat mult timp. Nu se poate însă afirma căea este cea care l-a ucis pe împăratul Marcus Aurelius în 180. Autenticitatea inscripției care a menționat-o în regatul celtic Noricum în 182 a fost recent pusă sub semnul întrebării: aluzia la ciuma a fost rezultatul unui fals modern, conform lui W. Hameter, dar examinarea unei ștampile a inscripției în cauză a inversat această teză: ciuma devasta încă Noricum în 182. În conformitate cu G. Schmidt, trebuie deci să-i atribuim victimele menționate pe albumul de cult al lui Mithra din Virunum ( devenită noua capitală a regatului Noricum).
Cercetările arheologice recente efectuate în Gloucester (în sud-vestul Angliei), în cimitirul roman de la Wooton, au dezvăluit un mormânt comun datând din a doua jumătate a secolului al doilea și conținând 91 de cadavre. Scheletele nu prezintă traume dar au fost îngropate într-un mod neorganizat, ne găsim probabil în prezența unei înmormântări de catastrofă legată de o epidemie: este deci posibil să fie vorba de victimele ciumei antonine. Totuși, s-a observat că alte interpretări au fost posibile pentru această înmormântare colectivă și că ar putea fi vorba despre o groapăcomună pentru cei mai săraci, un puticulus.
Este rar să găsim morminte în masă legate de ciuma antonină, deoarece în acest moment al Antichității, incinerarea era cea mai răspândită practică, chiar dacă o mică parte a populației a fost îngropată.
În general, cele mai recente surse, cum ar fi Paul Orose, Eutropius sau Istoria Augusta, subliniază daunele ocazionale provocate de ciumă. În timpul domniei împăratului roman Commodus, o epidemie similară a atins orașul Roma în jurul anului 190, iar Dio Cassius și Herodian afirmă că aceasta s-ar fi răspândit în tot imperiul. Acest episod, care are loc în contextul foametei și care poate fi o întoarcere a ciumei antonine, este totuși mai puțin cunoscut.
Ciuma antonină a dat naștere la multe opere istorice. Natura exactă a bolii a fost discutată. Termenul de ciumă nu trebuie să fie înșelător, nu se referă la boala cunoscută acum prin acest nume, care a lovit Europa din greu în Evul Mediu. Termenul de ciumă este aici numai o traducere a termenilor latini lues sau pestis sau la grecescul loimos.
Din cercetările lui R. J. și L. Littman (1973), rezultă că este cel mai adesea considerată o epidemie majoră de variolă. Pentru C. Haas și D. Gourevitch, dovezile sugerează că era vorba despre variolă sau despre o boală similară.
