În puşcăriile de la Conciergerie se afla de câţiva ani un vechi ofiţer, generalul Malet, un adevărat gentilhomme, republican convins şi sincer, devenit general al republicii. Nu l-a iertat niciodată pe Napoleon că l-a distrus! Era dominat absolut de ideea răzbunării, care îl înnebunea pur şi simplu. De altfel, era capabil de lucruri extraordinare şi chiar părea motivat…
Ideea unică care domina sufletul generalului Malet era aceea că un şef de stat care făcea constant război trebuia într-o bună zi să fie lovit de un glonte. Iar dacă trebuia forţată şansa, atunci se găseau conspiratori gata s-o facă. Naţiunea trebuia convinsă să accepte un nou guvern, într-un stat în care persoana lui Napoleon era totul: oameni, lucruri, legi, instituţii etc.
Sub imperiul acestei imense preocupări, generalul Malet combina neîncetat în spiritul său mijloacele prin care putea să surprindă autorităţile cu vestea inventată a morţii lui Napoleon Bonaparte, de a proclama un nou guvern şi de a înlătura despotismul şi războiul, căci naţiunea franceză era obosită şi decimată.
În 1807 şi 1809, el a crezut pentru o clipă în realizarea himerei sale, şi câţiva confidenţi inevitabili sau nu, au anunţat poliţia condusă de Fouche despre meditaţiile preferate ale generalului Malet. A fost arestat. Din această perioadă era deţinut la Paris. Prizioner, preocuparea sa a devenit de-acum exclusiv şi, văzându-l pe Napoleon la Moscova, şi-a spus că era momnetul (sau niciodată) de a încerca executarea planului său, fără a face însă vâlvă.
Transferat într-o casă de sănătate în apropiere de poarte Saint – Antoine, acolo s-a împrietenit cu un preot dotat cu aceeaşi discreţie şi animat de aceleaşi sentimente ca ale lui. Malet şi-a imaginat moartea lui Napoleon, dar nu a dezvăluit nimănui despre această presupunere a sa, o minciună, şi nici pe cele de a fabrica ordine false, o deliberare falsă în Senat, şi de a ajuta la această deliberare imaginară care restabilea republica, de a se duce apoi la cazarmă, de a antrena un regiment şi cu acesta de a se îndrepta spre puşcării pentru a elibera mai mulţi militari deţinuţi acolo, cum erau generalul Lahorie, fostul şef de stat-major a lui Moreau, generalul Guidal, compromis pentru câteva relaţii cu englezii, de a pleca cu aceşti generali, de a convoca la Hotel de ville un anume număr de mari personaje reputate puţin favorabile guvernului şi de a proclama acolo republica. În fond, o mare aventură.
Dar Malet s-a aplecat profund spre acest subiect şi s-a gândit la toate detaliile de execuţie, deşi rămâneau lucruri pe care nu le prevăzuse, fie pentru că fusese grăbit de a acţiona, fie că se baza prea tare pe noroc. Uita că trebuie să fie în toate părţile pentru ca lucrurile extraordinare să meargă după cum a planificat.
Ajutat de preot, Malet a ales doi tineri, foarte inocenţi, însă extrem de curajoşi, pentru a-i fi aghiotanţi (deşi nu cunoşteau toate secretele bătrânului general). Cu ajutorul lor şi-a procurat, într-un loc vecin cu casa de sănătate unde se afla, uniforme şi pistolete.
La 22 octombrie 1812 seara, chiar în ziua în care Napoleon executa manevre la Malo – Jaroslawetz, Malet a profitat de venirea nopţii şi a excaladat o fereastră de la locaţia unde se afla internat (preotul fugise cu puţin timp înainte) şi s-a întâlnit cu cei doi tineri. Unul era deja îmbrăcat deja în uniformă de aghiotant de general! Abil, Malet le-a spus că Napoleon a murit la 7 octombrie la Moscova, că Senatul s-a reunit noaptea şi că a votat restabilirea republicii şi, arătându-le ordinele false pregătite cu grijă în puşcăria sa, s-au îndreptat la cazarma Papincourt unde se găsea a doua cohortă a gărzii naţionale, comandată de un vechi ofiţer.
Acesta, înainte de a se pune în capul cohortei, servise ceva timp în Spania, şi încă destul de onorabil. Se numea Soulier. Generalul Malet l-a sculat, s-a dus precipitat la patul său şi l-a anunţat cu o mină gravă că Napoleon este mort, ucis la Moscova prin împuşcare la 7 octombrie, că Senatul s-a adunat în secret, decizând restabilirea republicii, că l-a numit pe generalul Lamotte, unul dintre ofiţerii superiori care se aflau atunci în Paris, afirmând că a venit un ordin superior din partea generalului Malet pentru a prelua conducerea legiunii a 10-a şi pentru a o deplasa în diferite puncte ale capitalei Franţei unde avea de îndeplinit misiuni. Dar comandatul Soulier, surprins de această veste, nu şi-a imaginat o clipă în simplitatea lui că ar fi putut fi inventată şi s-a supus.
A adunat repede cohorta, apoi şi-a anunţat oamenii în curtea cazarmei despre vestea adusă de pretinsul general Lamotte. Toată lumea era stupefiată şi nimeni nu şi-a pus problema că nu ar fi adevărată. Li s-a părut natural şi pe alocuri agreabilă, deoarece în cohortă se aflau vechi ofiţeri republicani rechemaţi în serviciu, precum şi mulţi soldaţi aduşi cu forţa de la căminul lor, după ce au satisfăcut de mai multe ori mobilizările efectuate în ţară din ordinul lui Napoleon. Toţi s-au supus fără îndoială, nu au existat obiecţii.
Generalul Malet, pretinsul general Lamotte, i-a condus la Force înainte de ivirea zorilor, i-a arătat şefului puşcăriei un ordin (fals) de eliberare a generalilor Lahoire şi Guidal, a obţinut-o fără probleme cu aceeaşi credulitate, i-a îmbrăţişat şi i-a anunţat vestea dispariţiei Împăratului, i-a înşelat ca şi pe ceilalţi, a asistat la bucuria lor, le-a fluturat prin faţă secretele Senatului, şi le-a trasat ordine. De exemplu, Guidal trebuia să-l aresteze pe ministrul de război, Lahoire trebuia să se ducă la ministrul de poliţie, să-l transfere la Conciergerie, în timp ce el, Malet, se va duce la Statul Major şi-l va aresta pe generalul Hulin.
Consemnul dat era să i se taie capul oricui va refuza de a se opune ordinelor Senatului, pe care Guidal şi Lahorie nici nu le-au pus la îndoială. Malet ştia că complicii săi nu vor ezita de a-i pune în aplicare ordinele cu bună credinţă şi a antrenat pe toată lumea. S-a servit de unul dintre tinerii săi pentru a-i trimite prefectului Senei, Frochot, decrete false ale Senatului şi cererea de a pregăti Hotel de ville, unde trebuia să se întâlnească guvernul provizoriu. Celălalt agent improvizat de Malet a alergat la unul din regimentele garnizoanei, cu ordin pentru colonelul de gardă de a securiza toate barierele Parisului, încât să nu iasă şi să nu intre nicio persoană.
Toate aceste lucruri bine convertite, în scopul de a crea surpriză în Paris, au ajuns destul de repede la urechile ducelui de Rovigo. Ministrul de poliţie, care şi-a petrecut noaptea expediind depeşe, a interzis cu rigurozitate să fie trezit.
Generalul Lahorie, în fruntea unui detaşament de 10 cohorte, a pătruns în hotelul său, a spart uşa camerei sale, printre stricăciunile provocate şi a creat o mare stupoare. Luptase cu ducele de Rovigo şi avea cu acesta relaţii de prietenie. I-a strigat însă:
- Predă-te fără rezistenţă, căci te iubesc şi nu vreau să-ţi fac rău. Împăratul este mort, Imperiul este abolit şi Senatul a restabilit Republica.
Ducele de Rovigo (generalul Anne Jean Marie Rene Savary) că este dezinformat, că o scrisoare de la Împărat seara dezminţind această aserţiune, că vestea era falsă şi că se afla în faţa unei imposturi. O capcană! Dar Lahorie era foarte convins de justeţea adevărului, în timp ce ducele de Rovigo încerca să-i demonstreze în ce mare măsură se înşela. Nu era crezut… După instrucţiunile primite, Lahorie ar fi trebuit să răspundă cu o violenţă maximă, dar nu a vrut. S-a dus la Guidal, care nu se afla departe de acolo pentru a se consulta cu el. Guidal l-a urmat. Amândoi au persistat în credulitatea lor, însă nu doreau să ucidă un vechi camarad. Au impus tăcere în faţa ducelui de Rovigo şi l-au trimis la Conciergerie, unde fusese deja transferat prefectul de poliţie în acelaşi mod.
Până aici totul a mers bine din planul lui Malet. Dar arestarea ducelui de Rovigo pe cea a ministrului de război, iar la rândul său generalul Malet a pierdut timp cu cea a generalului Hulin, comandantul Parisului. Plecase la acesta din urmă cu un detaşament din aceeaşi cohortă, l-a surprins în pat şi l-a apostrofat. Hulin nu s-a mirat însă de vestea morţii lui Napoleon, dar a fost foarte recalcitrant când a auzit de restabilirea republicii printr-o deliberare în Senat şi a primit drept răspuns de a se supune ordinelor acestuia.
Generalul Malet, mai fidel planului său decât unor improvizaţii de moment, i-a spus generalului Hulin că i le va comunica în cabinetul său. A fost deci condus în cabinetul ministrului de război şi l-a lovit brusc pe Hulin cu o lovitură de pistolet.
Malet a ieşit imediat, s-a dus la şeful de stat-major Doucet şi i-a repetat tot ceea ce le-a repetat şi celorlalţi. În plus, l-a anunţat despre nominalizarea sa la gradul de general şi i-a cerut să li se alăture. Dar a părut totuşi mai puţin ferm, poate şi puţin confuz sau temător în faţa şefului de stat-major. A ezitat, a pierdut timp şi a încurajat astfel lipsa de credibilitate totală. Un alt ofiţer aflat acolo, pe nume Laborde, deodată şi-a amintit trăsăturile generalului Malet şi a realizat că se aflau în faţa unei teribile conspiraţii, a chemat un ofiţer de poliţie care chiar îl cunoştea pe Malet şi care contribuise la mutarea acestuia dintr-o puşcărie în alta.
Doi ofiţeri de poliţie, acest Lahorie şi Doucet, au luat lucrurile în mână, înţelegând perfect situaţia. Doucet l-a întrebat pe generalul Malet de ce şi cum a părăsit puşcăria, l-a imobilizat, l-a dezarmat şi l-a umilit în faţa soldaţilor. Toată lumea a înţeles de-acum că asistau la o conspiraţie îngrozitoare…
Malet a vrut să se servească de armele sale. Pe fază, Lahoire s-a aruncat asupra lui, i-a legat mâinile şi l-a arestat în faţa trupei sale ezitante şi a început să creadă că a fost înşelat. Disperat, a dat să reacţioneze cu pumnii, însă a fost lovit, zdrobindu-i-se maxilarul.
Preveniţi de cele întâmplate, soldaţii gărzii imperiale au venit în mare goană şi au eliberat statul-major de conspiratori şi i-au făcut prizioneri pe cei care veniseră să facă arestări.
Într-o oră ducele de Rovigo a fost eliberat, prefectul de poliţie de asemenea şi fiecare dintre ei şi-au reluat ministerul său. Prefectul Senei, venit de la ţară spre amiază, văzând animaţia de la Hotel de ville şi fiind informat despre cele întâmplate, nu-i venea să creadă că o asemenea poveste a putut fi inventată de Malet. Ceea ce a uimit mult este faptul că şeful regimentului căruia i s-a încredinţat să păzească barierele s-a supus şi trimisese detaşamente pentru a se conforma ordinelor primite.
La prânz totul era terminat, lucrurile au intrat în firescul lor, calmul a revenit la Paris. Autorităţile, un moment surprinse, au revenit la preocupările lor. Parizienii au râs de poliţia detestată, care a fost luată total prin surprindere de nebunia generalului Malet, o aventură tristă, dar care i-a pus pe gânduri pe mulţi (şi în special pe Napoleon).
Conspiraţia lui Malet a eşuat, dar au rămas întrebările. Atâta credulitate de a admite ordinele cele mai stranii, atâtea supunere de a le executa, precum şi faptul că ofiţerii superiori au fost înşelaţi atât de uşor a creat o adevărată stupoare în rândul opiniei publice franceze. Cum a fost posibil? Sub acest regim plin de secrete, dominat de supunere pasivă şi de orbire, în care funcţionarii, orice grad ar fi avut, erau simpli executanţi, poate că nu are de ce să pară de neînţeles atitudinea lor într-o aventură periculoasă declanşată de un general care, în urma acestor fapte, s-a discreditat total. Într-un stat despotic, temerarul a surprins pe toată lungimea, obişnuită să se supună fără a comenta ordinele. O clipă, a fost stăpân!
Şeful atotputerniciei Poliţii generale, în fruntea unei vaste reţele de informatori şi de agenţi secreţi s-a dovedit totuşi incapabil de a prevedea şi chiar de a contracara complotul unui dezechilibrat. Savary a trecut de la teroare la ridicul şi parizienii l-au luat în derâdere zile în şir.
A fost o lovitură dură pentru ducele de Rovigo, care efectiv a fost săltat din pat de lângă soţia lui (de altfel, aceasta a fost singura care a reacţionat bine şi s-a certat cu Malet). Dar după acest episod, Savary şi-a pierdut credibilitatea faţă de Împărat şi de populaţie. A fost inocent…
Napoleon, evident, a fost absolut nemulţumit de această întâmplare bizară şi mai ales de reacţia generalilor săi. A devenit extrem de suspicios şi a văzut în jurul său numai comploturi şi conspiratori. La fel, ducele de Rovigo şi ducele de Feltre.
Afacerea Malet nu a durat decât câteva ore. Rapid, Cambaceres, arhicancelar, a convocat ministerele în Consiliu. Clarke şi Savary s-au certat, primul reproşându-i celui de-al doilea că nu a putut să prevadă un asemenea complot. Fiecăruia îi era de altfel teamă de reacţia Împăratului, care se afla departe de Franţa şi credea că va fi ţinta acestuia atunci când va reveni.
S-a acţionat deci repede. “Comisia militară şi-a pronunţat sentinţa ieri, 20, la ora 4 dimineaţa“ , i-a scris Cambaceres lui Lebrun. Cei 14 inculpaţi au fost condamnaţi la moarte şi executaţi în aceiaşi zi, la orele trei după-amiaza în câmpia de la Grenelle. Poliţia a cerut însă clemenţă pentru comandantul Saulier, un militar brav, care a aflat de presupusa moarte a lui Napoleon cu amărăciune. Şi totuşi, s-a supus şi a fost credul. I s-a refuzat orice concesie…
Chiar în aceiaşi zi, arhicancelarul a aflat, printr-o scrisoare de la Caulaincourt, că aparenţele de pace cu ţarul nu au fundament. Şi i-a scris din nou lui Lebrun: “Acum, trebuie ştiut cum va prelua această supărătoare afacere Împăratul, şi această incertitudine este posibilă.“
În aceiaşi zi, împărăteasa Marie-Luise a făcut o plimbare în compania ducesei de Montebello, în parcul Saint-Clovel. Către ora 11, primul scutier al împărătesei, prinţul Aldobrandini, a sosit şi a anunţat: “A izbucnit o revoluţie la Paris.“ “În timpul cât a dat câteva dispoziţii (contele de Beauharnais a înarmat garda – în total 110 oameni), un alt aghiotant a sosit: “Totul s-a terminat.“
Ea a declarat: “Ce mi-ar fi putut face?“ Lângă ea se afla Cambaceres. “Nu sunt eu fiica împăratului Austriei?“
După cazul Malet, la Paris, Savary a fost botezat “ducele Forţă“ şi pe străzi se glumea: “Ştiţi ce s-a petrecut?“ “Nu!“ “Atunci, sunteţi de la poliţie.“
La 6 noiembrie 1812, Napoleon s-a îndreptat de la Dorogobuje la Mikalewska, când a primit vestea despre ceea ce s-a petrecut la Paris. Atunci, s-a confesat lui Caulaincourt: “Cu francezii trebuie, ca şi cu femeile, să nu ai absenţe prea lungi. Nu se ştie în realitate ce vor ajunge să facă aceşti intriganţi, şi ce se va întâmpla dacă ar fi ceva timp fără veşti de la mine! “
Rappa a spus: “Surpriza şi uimirea s-au lăsat pe toate feţele. “Iar Constant: “La 6 noiembrie Împăratul a primit vestea conspiraţiei lui Malet şi tot ce s-a întâmplat. A fost mai întâi uimit, apoi puternic nemulţumit, şi imediat a râs de insuccesul ministrului poliţiei generale, generalul Savary. El a spus de mai multe ori, dacă ar fi fost la Paris, nimeni n-ar fi mişcat, că nu se putea îndepărta fără ca toţi să-şi piardă capul la cea mai mică ieşire zgomotoasă (…).“
Ningea abundent.
A doua zi, Napoleon i-a scris soţiei sale Marie-Louise: “Prietena mea, am primit scrisoarea ta din 23 octombrie. Sunt supărat că ministrul de Război ţi-a trimis un aghiotant pentru afacerea ticăloşilor care l-au asasinat pe Hulin. Trebuia să te prevină sau ducesa sau Beauharnais. Toate astea, nu mă îndoiesc, nu te fac să te temi pentru că cunosc caracterul tău (…).“
Marian Deaconu, F.I.N.S
