Istorie

Cruciada împotriva catarilor (I)

0 226
5.00 avg. rating (99% score) - 3 votes

Originea sectei catarilor este înconjurată de tenebre dificil de înlăturat. Cuvântul „catari” (de la grecescul Katharos, care înseamnă „pur”) a fost dat de duşmanii acestei mişcări judecată eretică de către Biserica catolică şi adoptat tardiv de către istorici. Unele surse consideră că acest nume propus pentru prima oară de călugărul Eckbert de Schonau (în Renania, Germania), ar fi un joc de cuvânt asociat de aceşti eretici cu adoratorii diavolului (catus), reprezentat sub forma unei pisici albe înaripate. Dar Michel Roquebert susţine în cartea sa că ar fi o eroare comisă de Alain din Lille care ar fi confundat termenul catharos (pur) şi kataroos (scurgere) care a dat în franceză cuvântul cattarrhe, luat în sensul unui „prelingeri a doctrinei eretice”.

„Comunitatea celor două niveluri”, adepţii acestei mişcări se numeau ei înşişi „Oameni Buni”, „Femei Bune” sau „Buni Creştini”, dar erau numiţi „Perfecţi” de Inchiziţie, care îi desemna astfel pe „perfecţii eretici”, adică pe cei care au primit „consolamentul” adică neimpunerea mâinilor şi facerea predicii, în opoziţie cu simplii „fideli” eretici.

Amintiri vagi din sectă, conservate de fideli, plasează leagănul acesteia în ţările orientale din Europa, în special în cele locuite de populaţiile slave. De la sfârşitul secolului IX, în aceste ţări, circumstanţele erau favorabile dezvoltării şi propagării de doctrine opuse sistemului Bisericii ortodoxe. Neînţelegerile care persistau între Papa de la Roma şi Patriarhul de la Constantinopol privind supremaţia peste aceste ţări, animozităţile stârnite împotriva latinilor prin triumful pretenţiilor pe care îi respingea sentimentul naţional, amintirile păgâne încă vii în mijlocul populaţiei încă confuză şi imperfect convertită la creştinism, toate se adunau pentru a pregăti terenul ereziei, şi în special al celei dualiste.

Cruciada împotriva catarilor

Crucea catară

În sec. IX, creştinismul găsise câţiva partizani în rândul bulgarilor, dar succesul convertirii populaţiei slave s-a împlinit în anul 862 prin călugării greci Methodius şi Cyrill, care au fost destul de fericiţi de a-l boteza pe regele Bogoris, conform lui Debrowsky.

Acesta a cerut, misionari papei pentru a realiza creştinizarea bulgarilor şi Nicolas I s-a grăbit de a răspunde acestei cereri, în 866. Între cele două biserici creştine a început atunci un război pe faţă, de uzură, dur, lung şi violent, care va duce la separarea celor două în defavoarea religiei.

Datorită acestei rupturi în sânul bisericii creştine şi a spiritului acut de opoziţie, sub forma doctrinelor eretice, acestea din urmă au avut un acces mai uşor la populaţiile asupra cărora cele două puteri religioase îşi exercitau supremaţia.

Profitând de cearta dintre ele, paulicienii din Armenia au trimis printre aceste popoare slave misionari, însărcinaţi de a-i converti la religia lor dualistă (Petru din Sicilia a aflat asta chiar de la paulicieni, în timpul şederii lui la Tephrica). Prin asta, s-au dezvoltat elementele eretice printre slavi.

Curând, cultul slav s-a introdus în diferite ţări din această rasă convertite la creştinism; s-au ridicat numeroase biserici în Moravia, în Bulgaria, în Pannanonia (conform Dobrowski). În provinciile cuprinse sub acest din urmă nume (Esclavonia, Ungaria de Jos, Carniola, Styria) existau comunităţi creştine, fondate anterior şi care se aflau sub protecţia împăraţilor franci, de clerajul germanico – latin din diocezele de la Salzburg şi de la Passau; aici cultul era celebrat în limba sacră a Bisericii occidentale (conf. Dobrowski).

Către 872, când a ajuns acolo Methodius, populaţiile s-au despărţit de clerajul străin, pentru a se alătura predicatorului grec care le aducea un cult în propria lor limbă. Iritaţi de această intervenţie, preoţii latini l-au acuzat pe Methodius de a fi eretic şi imediat Papa Ioan al VIII-lea a apărat celebrarea cultului „în limba barbară” (Mansi, XVII, 133).

Citat la Roma, curajosul misionar şi-a probat ortodoxia şi chiar a obţinut de la papă autorizaţia pentru slavi de a avea o liturghie, predicaţii şi Scriiturile sfinte în limba lor (Fejer, I, 216; Dobrowski, 74).

În acest timp, clerajul latin din Moravia şi din Pannonia nu a încetatde a rezista la ritul naţional. După ce a murit Methodius, preoţii greco-slavi au început să fie persecutaţi de rivalii lor susţinuţi de prinţul Swentopulk, apoi au fost forţaţi de a părăsit ţara şi de a se retrage în Bulgaria (conf. Dobrowski, 108), unde au fost primiţi ca martiri şi au găsit acolo o liturghie naţională deja stabilită.

Ioan al X-lea a apărat în 925, în conciliul ţinut la Spalatro în Dalmaţia, folosirea limbii slave în cult. Dar Ioan al XIII, fondând episcopia din Praga, s-a opus ritului „bulgar sau slav”, pentru a nu autoriza decât folosirea limbii latine. Dar acest triumf al limbii de la Roma nu era absolut. Cultul naţional, deşi proscris, s-a menţinut multă vreme în secret printre slavii din Moravia, din Pannonia, din Boemia şi din Dalmaţia. Iar persecuţia i-a deranjat foarte tare pe locuitori şi a favorizat propagarea doctrinelor opuse celor opresoare occidentale. În multe locuri, călugării slavi, forţaţi de a renunţa la relaţia lor cu Biserica greacă au fugit datorită celei de la Roma, au preferat singurătatea mânăstirilor şi au continuat să-l servească pe Dumnezeu în liturghia lor naţională. Din această cauză, a izolării lor, au fost mai puţin la adăpost de influenţele eretice. Ereziile, învăţate în limba proscrisă a ţării, au fost primite cu aviditate de populaţiile care nu înţelegeau cultul care le-a fost impus, şi deci educaţia creştină era încă excesiv imperfectă (Siestrencewicz, II, 529).

Dar populaţiile slave care au acceptat botezul, nu au putut să se lepede dintr-o dată de păgânism. Multă vreme, păgânii au fost mai numeroşi printre ele decât partizanii Evangheliilor. În sec. X, păgânismul încă îi domina pe slavi şi Bulgaria. Printre ei se aflau mulţi creştini luaţi în captivitate de hoardele ungureşti revenind din invaziile lor din Germania în Pannonia, după cum stă scris într-o scrisoare a lui Pilgrim, arhiepiscop de Laureacum în Bavaria, prim misionar al Ungariei, la Benedict al VII-lea. Abandonaţi lor înşişi, fără preoţi, şi în contact zilnic cu idolatria, este imposibil ca aceşti creştini să nu fi suportat câteva influenţe ale cultului care se practica în jurul lor. Dacă prin asta creştinii au fost aduşi frecvent la superstiţii păgâne, păgânii la rândul lor au amestecat elementele creştine cu propria lor credinţă. În primitivism, slavii nu au venerat decât un singur zeu suprem, stăpân al tuturor lucrurilor, şi un mare număr de divinităţi inferioare. Mai târziu, alături de acest zeu au plasat un principiu rău, căruia i-au dat numele de Czerneborg sau de Diabol (conf. Helmold, 125).

În mijlocul acestor circumstanţe stranii, în secolul X, printre slavi a apărut erezia dualismului catar. Versiunile catare ale Bibliei, folosite mai târziu în Franţa şi în Italia, au fost făcute după un text original primit în Biserica greacă, diferit de cel care a servit la versiunea latină adoptată de Biserica din Occident.

Ceea ce a contribuit rapid la propagarea catarismului, este că, contrar cultului ortodox practicat în latină, a fost predat slavilor în propria lor limbă, şi mai ales că a putut să se adauge elementelor dualiste răspândite printre bulgari de către misionarii paulicieni, cât şi celor care s-au introdus în păgânismul slav el însuşi.

La origine ideile catare erau fără îndoială incoerente şi puţin dezvoltate, dar s-au completat şi combinat progresiv, modificându-se cu elemente dintr-un alt gen. Dualismul catar primitiv, cel pe care îl putem reconstitui în trăsăturile sale generale, se compunea dintr-un mic număr de dogme religioase, cărora li s-a adăugat câteva precepte practice, consecinţe şi aplicaţii ale doctrinei fundamentale.

Aceste dogme şi aceste precepte sunt: distincţia între un principiu bun şi unul rău; condamnarea Vechiului Testament ca operă a demonului; opinia că Iisus Christos nu a avut decât un corp aparent; respingerea botezului în apă; comunicarea Sfântului Spirit prin impoziţia mâinilor; condamnarea căsătoriei şi a hranei animale; refuzul de a crede în prezeţa lui Iisus Christos la cină şi de a venera imaginile crucii. Dualismul, care făcea parte din acest sistem, era absolut, adică admitea existenţa celor doi zei eterni, independenţi unul de celălalt.

Dualismul catar sţa propagat în diferite direcţii, atât spre Est cât şi spre Occident. Din secolul XI, erezia „exportată” de slavi avea partizani în Macedonia, în Tracia şi în unele oraşe greceşti. La sfârşitul secolului XII, s-a răspândit în Occident, pe căi diferite: prin Bosnia şi Dalmaţia, a trecut în Italia şi de acolo în Franţa. O altă cale a urmat prin Ungaria, ajungând în Nordul Germaniei. Erezia a luat forme diverse, în Est şi în Vest.

Cruciada împotriva catarilor2

Papa Ioan al VIII-lea

Catarismul oriental, deşi puţin dezvoltat încă, a fost la început mai subtil şi mai mitologic decât cel din Occident, reveriile gnostice şi cosmogenice căpătând curând un loc important, în timp ce perceptele morale au intrat în rangul doi.

În schimb, la populaţiile occidentale, încă de la origine s-a manifestat tendinţa practică. Minciuna, de pildă, era considerată în Occident una dintre păcatele cele mai grave.

În Macedonia, secta s-a propagat rapid. În 1097, când cruciaţii din armata lui Boemond de Tarenta au ajuns în această ţară, au aflat că populaţia din Pelagonia nu era compusă decât din eretici (Schaffarik, II, 159).

În Tracia, catarismul a găsit terenul pregătit prin dualismul paulicienilor, încă din 970. Fondarea primelor biserici catare din Tracia şi din Grecia, profesau în secolele XII şi XIII dualismul absolut. În contact cu eucheteii, dualiştii catari au amestecat cu doctrina lor câteva elemente gnostice, originar străine de sistemul lor, modificări care au fost profesate apoi prin bogomili, o ramură a marii secte a catarilor, care s-au răspândit în Tracia la mijlocul secolului XII (şeful lor Basil spunea în 1118că a fost 50 de ani în fruntea sectei înainte de a fi descoperit, şi 15 ani discipol înainte de a deveni şef, conform lui Psellus).

La începutul secolului XII, sediul lor principal era la Philipople şi de acolo, s-au propagat până în capitala imperiului. Secta a fost descoperită de împăratul Alexis Comenul care, împins de un zel pentru ortodoxie, a profitat de şederea lui în acest oraş pentru a-i converti pe paulicieni, în acelaşi timp a aflat că existau de asemenea bogomili la Constantinopol. Alexis a ordonat de a-i aresta; i l-au adus pe Basil, şi după ce au folosit o rusă puţin imperială ca cea teologică pentru a-i dezvălui doctrinele, l-a condamnat la moarte. Numai Basil a fost ars; majoritatea vechilor săi partizani s-au convertit la vederea rugurilor; cei care au persistat în credinţalor au fost aruncaţi în puşcării, unde împăratul a venit des pentru a-i vizita el însuşi pentru a le demonstra falsitatea credinţelor lor (Anna Comnen, Alexias, lib.XV, p.486).

În acest timp, secta a continuat să subziste în secret, avându-şi mereu centrul la Philipople; curând a avut membri în toate provinciile şi în principalele oraşe din Imperiu (Euthymius, 112).

În 1140, la Constantinopol s-a ţinut un sinod condamnând la ardere cărţile lui Constantin Chrysomal, conţănând doctrine bogomile şi citite cu asiduitate în mai multe mânăstiri; excomunicarea a fost pronunţată contra acestui savant eretic (Leo Allatius, 644).

Trei ani mai târziu, doi preoţi din Cappadocia au fost depuşi ca prieteni ai sectei; călugărul Niphon, om savant şi moravuri austere, a fost condamnat pentru aceiaşi cauză, de către patriarhul Mihail Oxites, de a i se tăia barba şi de a fi închis pentru tot restul zilelor sale (Leo Allatius, 671). Dar succesorul lui Oxites, Cosmos, favorabil ideilor lui Niphon, i-a redat libertatea şi permisiunea de a predica doctrina sa: nu va întârzia să fie el însuşi destituit (Cinnamus).

Dar aceste condamnări nu au oprit progresul sectei. Către 1180, ea poseda câteva catele şi avea mulţi partizani. În prima jumătate a sec. XIII ea domnea în Tracia, în Grecia şi mai ales în câteva provincii din Asia. În 1226 Germanus, patriarh la Constantinopol, i-a găsit pe bogomili numeroşi şi activi la Niceea unde, din cauza ocupării de către latini, îşi transferase rezidenţa. A discutat cu ei şi a făcut mari eforturi ca să-i convertească, însă aceştia erau vehemenţi, redutabili. Unele din elemntele bogomililor s-au transmis, puţin mai târziu, via Tracia şi Bulgaria, în dualismul sectei din Concorezo.

Secta catară s-a propagat printre populaţiile slave în vestul Bulgariei, unde a găsit discipoli mai numeroşi decât în Dalmaţia, unde a fondat în oraşul maritim Trogir (Tragurium) una dintre bisericiile sale cele mai importante (conf. Constantinos). În special din acest oraş au plecat ideile catare pentru a se răspândi în Occident, mai întâi în Italia. Este drumul natural pe care l-au urmat sclavii pentru a fi în contact cu populaţia din „cizmă” şi a face comerţ.

Doctrinele catare au găsit în Italia un teren pregătit pentru a le primii, apoi s-au dezvoltat sistematic şi definitiv. La începutul sec. XII, în marile oraşe din Franţa se puteau găsi catari veniţi din Italia. O femeie italiană a introdus erezia la Orleans şi un concetăţean de-al ei, pe nume Gundulf, a predicat-o în Flandra (conf. Mansi, XIX, 424, 425).

Prima apariţie publică a catarismului în Italia s-a manifestat între anii 1030 – 1035. În această epocă avea deja partizani în câteva familii nobiliare din Lombardia. (Sismondi). Principalul sediu al sectei era castelul Monteforte, în apropiere de Torino, condusă de un om plin de entuziasm, pe nume Girard şi aflată sub protecţia contelui local. În timpul unuia din turneele sale pastorale, arhiepiscopul de Milano a aflat la Torino despre erezia locuitorilor din Monteforte. L-a chemat imediat pe Girard pentru a-i cere socoteală de doctrinele sale. Acesta i-a mărturisit că el şi prietenii săi respingeau căsătoria, condamnau folosirea cărnii şi că erau asiguraţi că Dumnezeu, deschizându-le inteligenţa Scriituri sfinte, le-a comunicat Sfântului Spirit şi cu el iertarea păcatelor lor. El a adăugat că credeau în Dumnezeu care a creat tot ceea ce există.

În urma acestor dezvăluiri, Girard a fost condamnat ca eretic şi Heribert a condus o expediţie împotriva catarilor aflaţi în castelul de la Monteforte. Asediul a fost condus de marchizul Mainfroi, de fratele său, Alaric, de episcopul de Asfasi şi de alţi nobili şi prelaţi din ţară. După mai multe asalturi, au intrat şi ereticii au fost duşi la Milano, unde li s-a pregătit un rug imens, în faţa căruia s-a plantat o cruce. S-a lăsat prizonierilor alegerea de a abjura în faţa acesteia sau de a urca pe ea; majoritatea a preferat cu bucurie moartea; se zice că numai arhiepiscopul a vrut să le lase viaţa, scrie Landulphus Senior.

Cruciada împotriva catarilor3

După acest eveniment tragic, nu s-a mai găsit urmă de catari în toată Italia. Nicio cronică nu a mai vorbit despre ei. Biserica nu le-a mai acordat nicio importanţă, ocupată cu alte probleme spinoase, cum ar fi concepţia Melaţilor.

Departe de a fi pierit, secta catarilor a supravieţuit şi chiar a profitat de circumstanţele politice şi ecleziastice atât de favorabile pentru a se dezvolta şi consolida în oraşele din Lombardia, unde s-au organizat puternic.

La sfârşitul sec. X şi mai ales în primii ani ai sec. XI, erezia catară s-a răspândit din Italia în alte ţări din Occident, ca Germania, Austria, Flandra şi Franţa. Misionari entuziaşti bărbaţi şi femei, au călătorit în secret din provincie în provincie şi au găsit partizani la sate şi în oraşe (Ademar, 159).

Dar în Franţa a avut loc progresia cea mai rapidă, în special în partea meridională, unde populaţia era dispusă de a se opune mai mult doctrinelor şi dominaţiei Romei. Protestele energice au plecat în repetate rânduri din Sud contra abuzurilor şi superstiţiilor care începeau să se introducă în doctrină şi în cult. Preotul de Barcelona, Vigilance, născut în comitatul Cominges, se ridicase împotriva omorurilor excesive aduse sfinţilor şi relicvelor lor, în sec. IV. Două secole mai târziu, episcopul de Marsillia , Serenus, a reînoit această opoziţie şi a distrus imaginile pe care poporul superstiţios începuse să le adopte (Greorgius Magnus, lib. IX, cp.105).

În Aquitania galică, timp de două secole religia dominantă a fost arianismul vizigoţilor, care conduceau Galia şi o mare parte din Europa. Populaţia ura arianismul căci a fost impus prin forţa armelor. Atunci când au apărut catarii în Sudul Franţei, catolicii nu au văzut în ei decât descendenţii arienilor din secolul cinci (conf. Sf. Augustin). Dar în Sud, starea intelectuală şi religioasă a populaţiei era dispusă la erezie, pentru că în sânul ei persistau încă influenţele naţiunilor germanice şi superstiţiile păgâne, care s-au amestecat cu riturile Bisericii, cu ceremoniile populaţiei catolice. Şi numai în Sud, ci şi în Champagne şi în Bourgogne.

Principiile ascetice ale catarilor îi se duceau pe cei care credeau că reforma era imposibilă în Biserica ortodoxă. Misionarii veniţi din Italia aveau porţile deschise. Catarismul s-a propagat mai întâi în Aquitania. Toulouse a devenit sediul său principal. De aici, secta şi-a întins rapid ramnificaţiile în sudul Loirei, în Perigord, în Limoges şi Poitiers, atingând toate clasele societăţii şi având partizani entuziaşti.

Curând fenomenul a început să îi neliniştească serios pe seniori şi pe prelaţi. Primul care a încercat de a opri progresul catariilor, conform lui Ademar, a fost episcopul Girard, din Limoges, între 1012 – 1020. Către 1022, mai mulţi catari au fost descoperiţi la Toulouse şi ucişi. Câţiva ani mai târziu, ducele de Aquitania, Wilhelm, a adunat la mănăstirea de la Saint – Caroff (astăzi Saint – Carroux, lângă Viena, veche mănăstire benedictină), un concilia de preoţi, de călugări şi de seniori, pentru a decreta extincţia ereziei, numai că aceasta a rezistat la toate aceste eforturi. În loc să dispară, zi de zi a căştigat teren, în 1022 fiind răspândită aproape în toate provinciile Galiei.

La colegiul bisericesc din Saint – Croix se ţineau, în secret, adunări nocturne unde se iniţiau numeroşi discipoli cu doctrina catară şi căutau sensul mistic al Bibliei. La Orleans, ereticii au spus că fără îndoială nu a fost Dumnezeu cel care a creat cerul şi pământul.

Va urma…

Content Protection by DMCA.com

Lasă un comentariu

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!