Istoricul Phramses a fost martor ocular la cucerirea Constantinopolului de către trupele lui Mehmed al II-lea Cuceritorul (sau Mehmed al II-lea Fatih / Victoriosul), al şaptelea sultan al imperiului otoman, fiul lui Murad al II-lea. Mama lui, Olivera, era fiica cea mai tânără a despotului Serbiei Ştefan Lazarevic (1374 – 1427). Cucerirea Constantinopolului în 1453 i-a adus porecla de ,,Fatih” (Cuceritorul). Era un om viguros şi un şef militar redutabil.
În timpul intrării turcilor în oraş, Phramses a fost prins şi apoi vândut ca sclav marelui scutier al sultanului. Dar a reuşit să scape şi a fugit către Peloponez, lăsându-şi familia în seraiul lui Mahomet al II-lea (Murad).
Datorită acestei evadări, putem să cunoaştem unele detalii interesante pe care nu ni le-a transmis niciun alt istoric. Sultanul a ordonat să se facă peste tot cercetări pentru descoperirea cadavrului împăratului Constantin al XI-lea Paleologul.
Corpul nefericitului prinţ a fost recunoscut într-o grămadă de cadavre, după cizmele sale roşii cu însemnele vulturilor de aur. I s-a tăiat capul, care a fost apoi expus pe coloana de porfir ridicată de Iustinian I în piaţa Augusteon. Apoi li s-a permis grecilor de a face riturile funerare resturilor împăratului lor.
Ziua a fost sărbătorită printr-o orgie în Bucolion, o orgie plină de lux şi sânge, unde capetele însângerate ale lui Notaras, a fiilor săi, mai puţin cel mai tânăr, şi a lui Cantacuzino au fost servite pe platouri de aur la masa lui Mahomet, în timp ce, în piaţa de femei la baza coloanei lui Arcadius, se masacrau ambasadorul Veneţiei, consulul Spaniei şi copii lor. Mahomet, beat de sânge creştin şi de vinul din Arhipelag, a adormit imediat după triumful său, şi a doua zi, la trezirea sa, a făcut să înceteze masacrele, jaful şi devastarea. Fărăr îndoială, dorea ca poporul din Constantinopol să creadă că atrocităţile comise se datorau justiţiei naturale a oricărui cuceritor, dar că după o orgie de câteva zile, un cuceritor victorios putea să ofere o altă justiţie celor învinşi.
Se spune că Mahomet s-a îndrăgostit de o sclavă grecoaică extrem de frumoasă, Irena. Soldaţii şi generalii lui l-au blamat pentru asta, pentru că se temeau că această pasiune să nu-l deturneze de la datoriile sale într-o circumstanţă specială. Zvonurile au ajuns chiar până la sultan.
Atunci chiar a luat o decizie neaşteptată şi energică, dar dificil de admis la un bărbat atât de pasional. A dat o petrecere mare, şi a comandat gardienilor seraiului de a o îmbrăca pe Irena în hainele cele mai somptuoase, a chemat-o pe sclava frumoasă în sala orgiei şi i-a tăiat capul cu mâna sa. Acest act barbar incredibil i-a satisfăcut complet pe soldaţi, care nu au mai murmurat.
După dezastru, sultanul cuceritor a vrut să şteargă repede urmele exceselor făcute de armata sa şi a reconstruit edificiile. Cultul creştin putea să continue în cea mai frumoasă catedrală, Sf. Sofia. A numit un patriarh apostolic şi a repopulat Constantinopolul, asigurându-i pe creştini de securitate completă, ne spune Phramses. Mai mult, a chemat o mulţime de familii greceşti de a se stabili la Trebizond, la Sinope şi în alte oraşe de la Marea Neagră şi Marmara.
Constantinopulul devine capitala Imperiului Otoman. Primul decret al sultanului după cucerirea „Noii Rome” a fost de a repopula oraşul mort (toată populaţia a fost ucisă sau deportată în sclavagie). Pentru că creştinii au rămas divizaţi, a instaurat de asemenea un patriarh armenian apostolic în 1461.
Şi a mai făcut ceva pentru conciliere: s-a numit Kayser-i Rum, adică împărat roman. În 1462, a început construirea palatului Topkapi.
Următoarea lui ţintă era de a cuceri Balcanii şi Ungaria.
În fruntea unei armate de 150.000 de oameni s-a îndreptat spre a asedia Belgradul. Aflând această veste, atât de alarmantă pentru creştinii din Ungaria, papa Calixt al III-lea a făcut apel la toţi creştinii, anunţând o nouă crucială. Un părinte franciscan, Jean Capistraro, a apărut la Dunăre, cu crucea în mână, şi a adunat o armată care să apere creştinătatea de invazia turcească. Belgradul se pregătea să răzbune Constantinopolul, prin neobositul Iancu de Hunedoara.
istoric Marian Deaconu