Derinkuyu, adică „puţ adânc” este numele unui oraș subteran misterios situat în provincia Nevșehir din Anatolia Centrală (Turcia), care datează din epoca pre-creştină.
În timpul lui Xenofon (secolele V şi IV î.e.n.) existau deja locuințe subterane. În Anabasis, el a indicat faptul că oamenii din Anatolia şi-au săpat casele în pământ și că locuiau acolo în spații suficient de mari pentru a găzdui familiile și animalele și a stoca alimentele.
Unii autori au scris însă că primele săpături au avut loc în perioada hitită (secolul XIII î.e.n.), dar este unanim acceptat faptul că orașul Derinkuyu datează din periada frigiană (secolul VIII î.e.n. ), și a fost extins treptat în perioada bizantină timpurie: tot ce a fost găsit aici datează în mod esenţial din secolul V. Cele mai recente rămășițe scoase la lumina zilei de către arheologi sunt din secolul X.
Oraşul a servit ca un refugiu pentru primii creștini greci care s-au confruntat cu persecuțiile din timpul Imperiului Roman (edictul lui Dioclețian din 303-311, ultima şi cea mai sângeroasă persecuţie oficială a creştinismului) şi, din secolul VII, în faţa raidurilor omayyazilor și abbasizilor. Cele opt etaje degajate de pământ până în prezent ajung până la o adâncime de aproximativ 85 metri.
Orașul putea fi închis din interior prin roţi mari șlefuite care acționau ca uși, care aveau un diametru de până la un 1 m – 1,50 m, cu o grosime de 30 – 50 cm și o greutate de 200 la 500 kg. Fiecare dintre cele 13 etaje ale misteriosului oraş subteran putea fi închis separat.
Spaţiul a fost organizat în jurul a 52 de camere cu coşuri de de aerisire, iar patru dintre ei, ajungeau o adâncime de 100 m, ele fiind folosite totodată şi ca puţuri. De altfel, acestea constituiau un punct slab în sistemul de apărare al unei asemenea fortăreţe subterane. Mulţi dintre invadatorii care au încercat să captureze astfel de oraș au recurs la otrăvirea puţurilor. Ca și alte orașe de aceeași natură, Derinkuyu avea locuri special pentru cult, spaţii de depozitare, grajduri sau stâne, prese pentru vin și ulei, bucătarii şi săli de mese. O sală vastă boltită aflată la etajul al doilea (de sus), servea, se pare unei școli religioase.
Între nivelul trei și patru, există o scară abruptă care conduce la o biserică cruciformă de 10 × 25 m și 2,5 m înălțime.
Toate aceste amenajări şi dimensiunea uriaşă a orașului permitea de a găzdui până la 50.000 de persoane, dar el a fost conceput pentru a găzdui până la 10.000 de persoane, în medie, pentru perioade lungi de timp.
Un tunel, care pleacă de la etajul al treilea, întâlneşte probabil orașul subteran Kaymakli, aflat la o distanță de 9 km.
Pe dealurile din jur se găseau posturi de santinelă, din care au rămas doar fundaţiile, de unde se putea observa împrejurimile și da alarma, dacă era necesar.