Istorie

Dihya, regina care s-a opus Islamului

0 18
5.00 avg. rating (99% score) - 1 vote

Kahina, pe adevăratul său nume Dihya sau Dahya, simbolizează sufletul rezistenţei amazighe în faţa musulmanilor. Regina Aurelor, şi probabil de religie creştină, ea a arătat un curaj remarcabil contra invaziei musulmane, cu atât mai mult cu cât era în vârstă în acea perioadă. Dar regina a reuşit să adune triburile imazighene. Când Hassan Ibn en Nu man a atacat ţara sa în anul 697 armata i-a fost zdrobită şi musulmanii vânaţi. După ce a scăpat de bizantinii care ocupau încă o parte din regiune, Hassan a dus un război sistematic cu imazighenii, devastând Nordul ţării.

În 701, obţinând ajutoare de la califul Ibn Marwan, Hassan a pus stăpânire pe teritoriile pierdute. În fine, i-a învins pe duşmanii săi în bătălia de la Tabarqa şi a capturat-o pe Dihya, pe care a decapitat-o. Hassan nu a făcut prizonieri. A oferit apoi comanda armatelor sale celor doi fii ai reginei ucise Dihya, care s-au convertit la Islam şi s-a preocupat de soarta poporului.

 

 

Regina Dihya este un personaj istoric, care a avut un comportament exemplar şi istoric. Ea este simbolul rezistenţei. Dar numele său nu a fost stabilit de istorici: se numea probabil Dahya (dihia/dihya), Damya sau Kahia.

A fost exemplul refuzului supunerii în faţa expansiunii musulmane în nordul Africii. Istoricii arabi au supranumit-o Kahina, ceea ce vrea să însemne profeta dar şi peiorativ ghicitoarea, vrăjitoarea. Au declarat-o de religie evreiască pentru a arăta că era o duşmancă a credinţei musulmane, ceea ce a fost într-adevăr, dar cu siguranţă nu în termeni religioşi. Evreii au admirat-o şi au făcut o paralelă cu Deborah, prinţesa mitică care a ridicat poporul. Imazighenni-înşişi şi-au exagerat personajul, fără îndoială, pentru că, uneori, i-au acordat vârstă foarte exagerată, de 127 ani la moartea sa!

Foto de Ghezaltar (talk), Wikipedia.

Foto de Ghezaltar (talk), Wikipedia.

Dihya este efectiv un exemplu de curaj ieşit din comun. Şef politic fără pereche, era de asemenea o femeie care a ştiut să-şi protejeze copiii.

Nu se ştie aproape nimic despre originile sale şi nici când s-a născut. Nu se ştie precis nici măcar religia sa. Poate a fost creştină sau evreică, sau animistă. Ceea ce este sigur, este că era originară din tribul Djawara sau Jeroua deci un trib Zenata, al cărei mod de viaţă era pastoral şi semi-nomad. Se ignoră cum a ajuns la regalitate. Se pare că puterea i-ar fi fost dată de un consiliu de triburi, dar ar fi prea mult dacă am spune că a fost vorba de un senat amazigh, care fără îndoială nu a existat. Acest consiliu a recunoscut fără doar şi poate inteligenţa sa remarcabilă şi a numit-o în fruntea unei confederaţii, regrupând triburi care erau la curent în faţa unui pericol grav.

Legenda spune de asemenea că ea era de o bunătate uriaşă. Este probabil că Dihya i-a succedat lui Kouceila în lupta contra musulmanilor, şi că a fost adusă la o vârstă înaintată de a lupta împotriva acestora din urmă.

În acea perioadă, un război îi opunea, pe musulmanii conduşi de Hassan en Nu man, creştinilor bizantini, care încercau să-şi păstreze poziţiile în această regiune, şi imazighenii, locuitorii zonei (care erau însă divizaţi).

Regina Dihya a reuşit de a-i uni, prin puterea sa de convingere şi marea sa inteligenţă pentru a lupta contra invaziei musulmane. Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat, pentru că în 697, sub conducerea sa, a zdrobit armata lui Ibn en Nu man. Acesta a dat bătălia în apropiere de Ued Nini, la 16 km de Ain al Bayda. Trupele imazighenilor au făcut atât de multe victime încât arabii au numit locul “Nahr Al Bala”, ceea ce se traduce prin “râul suferinţelor”. Se spune râul era roşu de sângele luptătorilor arabi. După această victorie imazighenii i-au urmărit pe musulmani şi le-au impus o a doua retragere. Califul Malik şi-a chemat trupele din Tripolitania (actualul nord al Libiei).

Musulmanii s-au decis atunci de a-şi concentra eforturile contra creştinilor bizantini. În 695, bizantinii au preluat Cartagina (în Tunisia) din mâinile musulmanilor. Dar au rămas acolo numai trei ani, înainte de a fi definitiv vânaţi în 698. În acelaşi an, Ibn en Nu man a fondat Tunisia. De fapt, bizantinii au fost obligaţi de a o preda, fiind preocupaţi de tensiunile din nordul imperiului lor. Numai că creşterea puterii regatelor creştine europene a constituit într-adevăr o ameninţare pentru ei, cu mult mai mare decât cea musulmană.

Regatul Dihyei a rămas deci singurul obstacol contra înaintării musulmanilor la vest şi Hassan Ibn en Nu man a reluat ofensiva contra imazighenilor. Conştient de puternica rezistenţă pe care o va întâlni, el a întreprins o cucerire sistematică a ţării. Posedând Cartagina şi noul oraş Tunis, el a dispus în sfârşit garnizoane în spatele armatei sale. Dihya s-a găsit atunci forţată de a aplica politica pământului pârjolit.

În faţa lor, musulmanii nu găseau decât o ţară distrusă. O parte a populaţiei nu a apreciat însă această politică (deşi istoric nu s-a probat asta). Ibn en Nu man a obţinut între timp întăriri de la califul Abd al-Malik în anul 702. Armata sa număra pe atunci probabil peste 50.000 de luptători. În faţa unei asemenea forţe, Dihya nu avea altă alegere decât această politică disperată.

După 2 ani de război, bătălia finală a avut loc în 704, la Tabarqa. Dihya i-a trimis înainte pe cei doi fii ai săi, pentru a merge în tabăra musulmană, în scopul de a-şi apăra interesele familiei sale. Asta însemna că se declara ca un şef de război şi s-a eliberat în acest mod de orice ataşament familial. Este probabil că ea ştia că lupta sa era pierdută dar nu era dispusă să se considere înfrântă. A acceptat moartea cu un curaj care ne îndeamnă la admiraţie.

Bătălia de la Tabarqa a fost în sfârşit câştigată de musulmani, dar nu a fost o victorie uşoară pentru ei. Imazighenii, deşi foarte inferiori ca număr, au opus o rezistenţă feroce. În fine, regina Dihya a fost capturată şi decapitată în locul zis Bir El Kahina (Puţul de la Kahina). Capul său a fost trimis califului Malik după unii, aruncat în puţ după alţii.

Hassan Ibn en Nu man a făcut proba unui mare respect pentru poporul amazigh după victoria sa. Nu a făcut prizonieri şi nu a început niciun jaf. Marea sa toleranţă a făcut din el unul din artizanii islamizării imazighenilor. Cei doi fii ai Dihyei (Ifran şi Yezida) s-au dus în tabăra musulmană înainte de bătălie. Unii autori au văzut în asta o trădare din partea lor. Numai că ei au urmat reginei şi mamei lor şi nu au participat la bătălia de la Tabarqa. Nu s-au convertit la Islam şi nu au obţinut o comandă militară decât mai târziu, atunci când Hassan Ibn eu Nu man s-a decis de a cuceri Marocul.

După unii autori, Dihya avea de asemenea un fiu adoptiv pe nume Khaled, un tânăr arab făcut prizonier în timpul bătăliei de la Ued Nini, pe care l-a adoptat. Chiar dacă nu putem exclude total această adopţie, teza poate părea îndoielnică. Nu se ştie nimic despre soţul său (trebuie să fi fost fără îndoială de rang înalt) dar dacă ţinem cont de faptul că fiii săi au obţinut o comandă în armata musulmană rapid, nu era cu siguranţă mort la decapitarea reginei.

Mult timp, Dihya şi fiii săi au suscitat legende, graţie determinării sale, nesupunerii până la sacrificiul suprem şi a protecţiei pe care a dat-o regina până la capăt fiilor săi, ca mamă exemplară, de acelaşi rang moral cu Massinissa sau Jugurtha.

Content Protection by DMCA.com

Lasă un comentariu

Banner 300x150 Echipa de specialisti

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!