Doctrina Truman s-a născut la 12 martie 1947 şi ea stă la baza politicii Statelor Unite împotriva Blocului communist (din care făcea parte şi România) în timpul Războiului Rece.
În acea zi istorică, în Congresul SUA, Harry Truman a declarat: Cred că Statele Unite trebuie să susţină popoarele libere care rezistă tentaţiilor de aservire (…). Cred că noi trebuie să ajutăm popoarele libere de a nu-şi falsifica destinul (…). Cred că ajutorul nostru trebuie să consiste esenţial într-o susţinere economică şi financiară (…) de a menţine libertatea Statelor lumii şi de a proteja avansarea comunismului.
În mod concret, doctrina Truman, sau politica de izolare, se bazează pe o ofertă de asistenţă militară şi financiară din partea Statelor Unite, adresându-se ţărilor decise de a se opune presiunilor comuniste.
Imediat după al Doilea Război Mondial, ea a vizat ţări precum Grecia care se afla în război civil, Turcia supusă unor presiuni intense manifestate de Moscova privind strâmtoarea Dardanele sau Iranului care se afla în plină criză irano-sovietică.
Îstoricul Howard Zinn a scris, privind cazul Greciei: De fapt, cea mai importantă (dintre) presiunile exterioare venea chiar de la SUA-însăşi (…). Uniunea Sovietică, ca şi SUA, nu părea doritoare de a favoriza revoluţiile pe care nu era capabilă de a le controla.
Începutul mandatului Truman coincide cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. El a luat decizia de a lansa bombe atomice asupra Japoniei pentru a pune capăt conflictului în zona Pacificului, a adoptat planul de împărţire a Palestinei la 29 noiembrie 1947 şi a permis astfel creerea statului Israel. El a reuşit să impună planul Marshall pentru reconstrucţia Europei.
Planul Marshall
Planul Marshall (după elaboraea sa a fost oficial numit Program de restabilire europeană) era un plan american pentru reconstrucţia Europei după al Doilea Război Mondial.
Administraţia Truman l-a preferat planului Morgenthau care prevedea ca Germania să ofere despăgubiri de război. Iniţiativa a fost botezată, de către jurnaliştii americani, de la numele Secretarului de Stat, generalul George Marshall (unul dintre principalii consilieri şi strategi ai preşedintelui Roosevelt).
În cursul unui discurs susţinut la Universitatea Harvard, la 5 iunie 1947, Marshall a expus dorinţa guvernului SUA de a contribui la refacerea Europei.
Arhitectul cheie pe plan economic a fost Charles Kindlerberg, o somitate în domeniul teoriilor economice. SUA a cerut statelor europene de a se pune de acord între ele în sânul OECE (Organizaţia europeană de cooperare economică) pentru a stabili un plan de reconstrucţie în timp ce URSS a creat Administraţia de Cooperare Economică (ECA).
La 5 iunie 1947, într-un discurs ţinut la Universitatea Harvard, secretarul de stat al SUA, George Marshall, schiţa un plan de reconstrucţie economică a Europei – European Recovery Program (ERP), cunoscut sub numele de Planul Marshall prin care se aloca pentru 4 ani, începând din 1948, suma de 17 miliarde de dolari drept ajutor american; Planul avea drept scop- preciza iniţiatorul său- renaşterea unei economii mondiale sănătoase pentru a permitestabilirea de condiţii politice şi sociale propice instituţiilor libere. O asemenea asistenţă nu trebuie furnizată în tranşe, pe măsură ce crizele izbucnesc: ajutoarele pe care guvernul nostru le va pune la dispoziţie pentru viitor nu trebuie să fie simple paliative, ci trebuie să aducă o vindecare reală. Orice guvern care va fi dispus să ne ajute în acest scop va găsi liderii americani dispuşi să colaboreze. Orice guvern care va manevra pentru a paraliza redresarea altor state nu se poate aştepta la un ajutor din partea noastră.
Doctrina Truman se năştea ca o sfidare la provocările Moscovei iar Planul Marshall dădea un impuls economic neaşteptat Europei distruse de un război devastator.
Mecanismul consta pentru SUA din a furniza un credit unui stat european. Acest credit servea de a se putea plăti importurile provenind din SUA. Statul european beneficia de bani cash, în moneda locală, veniturile din vânzările importurilor sale pe piaţa naţională, precum şi tarifele aferente.
În paralel, acest stat trebuia să acorde agenţilor economici naţionali (firme sau administraţii) credite destinate pentru investiţii într-o sumă de două ori mai mare chiar decât creditul pe care l-a primit. Statul beneficiar trebuia să dovedească, de asemenea, autofinanţarea sa, fără a recurge la crearea de bani. Prin acest acord, SUA a încurajat un efort semnificativ de echipament şi de capital în Europa.
Planul Marshall, care îşi găsea materializarea în doctrina Truman, avea să constituie o adevărată piatră de hotar în cristalizarea raporturilor dintre Est şi Vest, mai bine zis în angajarea definitivă a acestor raporturi pe făgaşul războiului rece.
Dar Planul Marshall, destul de generos pentru ţările europene care au avut de suferit masiv din cauza unui război teribil, a fost respins de Uniunea Sovietică şi de ţările din viitorul bloc comunist. De fapt, Stalin se temea că Planul Marshall nu servea decât de a cuceri Europa şi de a slăbi influenţa URSS pe continentul nostru. În consecinţă, sovieticii au exercitat o presiune sporită asupra ţărilor pe care le-a ocupat (printre care se număra şi România) şi mai ales faţă de cele care şi-au manifestat interesul.
Insistenţa Statelor Unite privind liberalizarea economică a ţărilor beneficiind de plan a jucat, de asemenea un rol, piaţa liberă fiind incompatibilă cu o economie condusă. După cum preciza doctrina Jdanov (care susţinea că scopul Statelor Unite este consolidarea dominaţiei mondiale a imperialismului american), fiecare stat era condus de a-şi alege lagărul său. Din acest punct de vedere, anul 1947 este considerat ca fiind începutul Războiului Rece. Un prim ajutor financiar a fost acordat Greciei şo Turciei în ianuarie 1947.
La ordinea zilei era unitatea europeană, imediat după război, pentru că se urmărea ca ţările de pe continent să nu cadă vasale URSS. Tocmai de aceea SUA a lansat această ofertă generoasă şi substanţială, ca Europa să revină la liberul-schimb prin infuzia de dolari americani, în scopul construirii unei economii puternice.
Nu toate ţările europene au întâmpinat însă pozitiv planul Marshall, din diferite motive. Guvernul român a refuzat iniţiativa guvernelor britanic şi francez de a participa la Conferinţa de la Paris din 12-15 iulie 1947 privind redresarea economică europeană, prin acordarea de credite americane- conform Planului Marshall, declarând că nu poate să colaboreze la o acţiune pe care o consideră neeficientă pe planul economic şi primejdioasă pe planul politic.
În pofida unui ajutor american acordat Europei, inclusiv URSS-ului, de ordinul a 12 miliarde între 1944 şi 1947, adică la fel cât în timpul Planului Marshall, criza financiară din vara anului 1947 a relevat amploarea marasmului politico-economic în Europa.
Criza din 1947 a atins aproape toate ţările europene. Penuria de dolari a dus la suspendarea importurilor în multe ţări şi economiile stagnau sau se prăbuşeau. SUA avea însă capacitatea financiară de a interveni pe piaţa europeană şi a făcut-o. Truman a cerut Congresului 350 de milioane de dolari ca ajutor pentru străinătate, ceea ce nu era de ajuns. La această penurie de valută forte s-a adăugat şi o situaţie climatică dramatică.
În România recolta din 1946 a atins o treime din nivelul său normal. Ucraina a suferit de o secetă teribilă, cea mai rea din ultimii cincizeci de ani.
În vara anului 1947, criza financiară şi alimentară conducea Europa spre o catastrofă decisivă. Se căuta un salvator! Planul Marshall a reprezentat aşadar o gură de oxigen benefică supravieţuirii şi redresării economice, dar la care nu a luat parte şi România.
Răspunsul guvernului de la Bucureşti, semnat de vicepremierul şi ministrul de externe Gheorghe Tătărescu, invoca faptul că organizarea la care România era chemată să participe va duce fatal la rezultate care vor însemna, pe de o parte, o ştirbire a independenţei pe care ţările vor şi trebuie să o păstreze cu privire la politica lor economică, iar pe de altă parte, o imixtiune în afacerile interne ale acestor ţări. Pe de altă parte, orice plan de redresare economică europeană nu-şi poate atinge ţelurile decât dacă se sprijină pe colaborarea tuturor ţărilor de pe continent şi dacă se sprijină în primul rând pe colaborarea Uniunii Sovietice. În consecinţă, se aprecia că organizarea Vestului cu izolarea Estului continentului nu poatr fi o operaţiune fericită nici pentru redresarea economică a Europei nici pentru statornicirea încrederii şi pentru consolidarea păcii lumii. La fel au procedat, la indicaţia Kremlinului, şi celelalte state europene din zona de influenţă sovietică.
Kremlinul ştia că Polonia, Iugoslavia şi Cehoslovacia erau gata să accepte ajutor american dar până la urmă, ţările satelit Uniunii Sovietice au înţeles dependenţa lor de aceasta şi au refuzat orice participare la ajutor american, raelizând prin asta ruptura între Vest şi Est şi începerea Războiului Rece.
Moscova a interzis statelor din Europa de Est de a participa la Conferinţa de la Paris. Securitatea europeană a căpătat acum două concepţii opuse: unul, occidental, bazându-se pe planul Marshall şi celălalt pe blocul comunist. În februarie-martie 1948, URSS a efectuat acorduri de ajutor şi prietenie cu România, Ungaria şi Bulgaria.
Tendinţa diplomaţiei americane de concentrare a eforturilor pentru oprirea expansiunii sovietice în domeniile economic şi politic a dus la faimoasa strategie de containment (stăvilire, îngrădire) lansată în iulie 1947, la sugestia diplomatului George F. Kennan, care i-a dat şi denumirea.
La 29 iunie 1947, TASS, Agenţia oficială a guvernului sovietic, a publicat un comunicat în care afirma că Planul Marshall este o nouă formă de impertialism. Dar la 7 iulie, cabinetul finlandez a decis provizoriu de a respinge invitaţia franco-britanică pentru motive politice şi geografice.
M. Karl Fagerholm, purtătorul de cuvânt finlandez, a explicat la Helsinki că viitorul Finlandei ca naţiune independentă depinde de Uniunea Sovietică. Orice guvern finlandezţinând cont de a urma o altă politică decât cea consistând în a avea relaţii bune cu URSS ar fi condamnat la moarte de la început.
Bulgaria a păstrat însă tăcere, la fel ca şi Ungaria. La Bucureşti, ziarul guvernamental Universul a scris că atitudinea românească privind Planul Marshall este definită prin concepţia reconstrucţiei Europei propusă de M. Molotov.
Le Monde a precizat însă că România îşi va reconsidera atitudinea în cazul în care Polonia şi Cehoslovacia vor accepta de a se duce la conferinţa de la Paris.
În timp ce oficialii polonezi continuau să-şi exprime interesul pentru Planul Marshall pentru ţara lor, Radio Moscova anunţa în dimineaţa zilei de 8 iulie că Polonia, Iugoslavia şi România au rezolvat de a se abţine de a participa la conferinţa de la Paris.
Această informaţie a fost totuşi puternic dezminţită de guvernul României prin purtătorul de cuvânt al ministerului Afacerilor Externe.
În ziua de 11 iulie, M. Gafencu, fostul ministru al Afacerilor Externe al României, sesizând ocazia refuzului oficial, a adresat un memoriu guvernului francez în numele a trei partide româneşti din opoziţie: PNŢ, PNL şi PSI, conduse de Iuliu Maniu, Constantin Brătianu şi Constantin-Titel Petrescu. În acesta, se scrie:
România oficială, care a refuzat de a se duce la conferinţa de la Paris, nu este România reală. Guvernul impus naţiunii a fost constrâns să acţioneze, o dată în plus, contra dorinţei poprului român.
Sau: Acţiunea întreprinsă de guvernele englez şi francez ca urmare a propunerii secretarului de Stat america, M. George Marshall, a stârnit în toate ţările din Est, şi în special în România, cel mai viu interes şi cele mai mari speranţe. Ţările din Est au un sentiment foarte puternic la apartenenţa lor la Europa: ştiu în ce punct le este necesară Europa, de asemenea sunt conştiente că Europa fără ele, nu poate să constituie o unitate economică.
Câteva zile mai târziu, Parlamentul român, a ridicat la cererea lui Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi ministru de Justiţie interimar, imunitatea parlamentară a şase deputaţi din opoziţie printre care cea a lui Maniu. Ministrul i-a acuzat de a se fi implicat într-o acţiune subversivă care tindea la răsturnarea regimului democratic din România şi a declarat că noi arestări vor urma deja celor efectuate. Dar T. Georgescu nu s-a oprit aici şi a obţinut dizolvarea PNŢ!
Între 22-23 septembrie, la o conferinţă care s-a ţinut la Varşovia şi la Jelenia-Gora în Polonia, a fost creat un nou organism numit Kominform care trebuia să înlocuiască faimosul Komintern dizolvat de Stalin la 15 mai 1943.
Oficial, fondatorii au fost partidele comuniste din următoarele ţări: Bulgaria, Ungaria, Italia, Franţa, Polonia, România, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică şi Iugoslavia (până în 1948 ).
Aici, sovieticii au susţinut că programul Kominform va face să eşueze Planul Marshall, considerat ca un instrument ales de Statele Unite în scopul de a perfecţiona dominaţia lumii prin imperialismul american.
Conflictul Est-Vest nu ami este perceput ca o simplă luptă între două puteri mondiale, între care ar fi fost principial posibil un echilibru, ci din ce în ce mai mult ca o luptă pentru existenţă între între două sisteme sociale, care se putea sfârşi numai cu o victorie sau cu o înfrângere.
Intervenţia sovietică în viaţa internă a României, ca şi în cea a altor state aflate în zona sa de dominaţie, a devenit tot mai energică.
Liderii comunişti de la Bucureşti au acţionat cu promptitudine pe baza orientărilor Kominternului. Activitatea politică a opoziţiei este tot mai mult îngrădită;liderii naţional-ţărănişti şi naţional-liberali sunt arestaţi şi ţinuţi în închisori, adesea fără forme legale şi fără judecată.
Pe plan economic, Planul Marshall urmărea să includă ţările din Europa de Est, cât mai repede posibil, în sânul pieţei europene şi mondiale. Europa de Est avea nevoie de tehnologie modernă în timp ce Occidentul ducea lipsă acută de materii prime.
Pe plan politic, scopul Planului Marshall faţă de Est consta, după cum se poate deduce din diverse date, în:
a. slăbirea presiunii politice a Uniunii Sovietice asupra ţărilor din Europa de Est.
b. de a permite fiecăreia dntre aceste ţări o reconstrucţie şi o dezvoltare care nu ar permite în mod exclusiv de o singură putere.
c. de a arăta populaţiilor din Europa de Est că tehnologia occidentală este mai eficace decât cea importată din URSS şi că, din această cauză, au tot interesul de a întoarce spatele Occidentului.
În ziarul Pravda, unul dintre cei ami celebri consilieri ai lui Stalin, Eugen Varga, a declarat deschis că acceptarea Planului Marshall putea îndepărta statele europei orientale, în special noile democraţii, de influenţa politicii externe a URSS, şi să le atragă de SUA.
În faţa acestui pericol uriaş, Stalin a creat repede Kominform-ul pentru a reasliza coeziunea anti-americană a ţărilor din Europa de Est şi a le alinia autoritar la poziţiile Kremlinului.
În timp ce Occidentul a putut ieşi din marasmul economic care a urmat războiului, România şi ţările din Est au căzut pradă regimurilor totalitare comuniste, aflându-se la discreţia URSS-ului. Refuzând Planul Marshall, aceste ţări au pierdut totul pe plan politic şi pe cel al progresului economic.
Marian Deaconu
