Paul Joseph Goebbels s-a născut la 29 octombrie 1897 la Rheydt, un oraş de aproximativ 30.000 de locuitori, într-un mediu modest. Tatăl său, Fritz Goebbels, catolic fervent, lucra ca maistru într-o filatură locală. Mama sa, Katharina Odenhausen, era fiica unui fierar şi foarte credincioasă la rândul său.
La şapte ani, el a contactat o osteomielită care, în pofida operaţiei făcute, a antrenat paralizia piciorul său drept şi l-a făcut să fie şchiop. Din cauza acestui handicap, s-a consacrat unei mari diversităţi de lecturi şi, după studiile secundare în instituţii catolice, a fost încurajat de tatăl său de a intra la Universitate unde a obţinut un doctorat în filologie germană în 1922. A frecventat universităţile din Berlin, Heidelberg, Bonn, Friburg, Wutzburg, Koln, Franckfurt şi Munchen, adică toată crema învăţământului superior german.
Doctor, dar şchiop, patriot, Goebbels a avut o adolescenţă totuşi destul de dificilă şi generatoare de foarte multe frustrări.
La ieşirea sa din Universitate, ţara era bulversată de înfrângerea din 1918 şi de prăbuşirea sa economică. Oportunităţile erau rare pentru un intelectual de provincie fără experienţă.
Tânărul Goebbels a devenit repede un antisemit virulent, convins că evreii erau vinovaţi de toate problemele sale şi de tragedia sa de pe urma cărora profitau. Dar geneza antisemitismului său nu este foarte clară. În contextul Germaniei din acea perioadă nu este surprinzător că a devenit astfel. Ca mulţi dintre contemporanii săi, este posibil să fi văzut cum acest antisemitism se strângea vertiginos în jurul mişcării Volkisch, foarte en vogue în Germania şi din care Hitler, în maniera sa, a preluat mai multe principii.
El a scris în jurnalul său la 9 ianuarie 1924: “De la Koln mi-au trimis “Călătorul”. Mi-au mulţumit mult, dar nu am serviciu. Şi, dacă prin exepţie, era cazul am putea face uz de “Călătorul” la Koln, oraşul catedralei ca speculanţii? La Koln, nu există decât un cuvânt de ordine: “Fii negru sau jidan”. Poate că este adevărat că nu poţi să ajungi decât prin evrei. O, ce dificil este, drumul către culmi! Pentru a mă apropia de evrei, mai am încă mult drum de parcurs. Nu disper, căci ştiu că aspir la Bine.” Pentru a exprima această convingere care a devenit cea mai mare pasiune a vieţii sale, s-a îndreptat spre mişcările de extremă dreaptă şi avea simpatie pentru mişcarea nazistă din 1922. Schemă relativ banală în Republica de la Weimar care îşi pregătea propria sa agonie.
Goebbels a scris puţin mai târziu: “Reflectez foarte des la chestiunea evreiască. Problema rasei este cea mai profundă şi cea mai misterioasă dintre cele care se interpretează în viaţa publică. Nu există niciun antagonism între rasă şi intelect, creaţie şi imitaţie, artă şi ştiinţă, capitalism industrial şi capitalism bursier? Cum aceste serii par să stea la distanţă una de alta! Şi totuşi polii corespondenţi ai fiecăruia nu sunt decât expresia aceluiaşi sentiment al lumii, pe care Spengler îl desemna ca existenţa şi statul de veghe.”
Politica îi va oferi un loc de muncă, îl va pune în lumină şi-i va revela incontestabilul său talent de a face polemică. Angajat de un parlamentar al unui partid de dreapta, hazardul a vrut ca în 1924 să-şi facă debutul ca orator la Rheydt, oraşul său natal, ca contradictor într-o adunare comunistă.
Astfel pun în valoare, Goebbels s-a angajat ca redactor în august la revista “Volkische Freiheit”, Organ de combatere rhenano-westphalian pentru o Mare Germanie naţională şi socialistă”, însă situaţia sa era încă precară, nefiind decât un jurnalist marginal.
La începutul anului 1925, Hitler l-a însărcinat pe Gregor Strasser de a organiza NSOAP în Nordul Germaniei. Cu ajutorul fratelui său Otto, Strasser a acţionat pentru a dezvolta partidul departe de bazele sale bavareze, cu speranţa de a-l dezvolta suficient pentru a-i luat locul lui Hitler mai târziu la conducere. Pentru ajutor, l-a angajat ca secretar pe Joseph Goebbels care s-a arătat plin de entuziasm. Pentru el începea o viaţă nouă!
Pe tot parcursul acestui an 1925, pe când se ducea o luptă surdă pentru şefia partidului între Hitler şi Strasser, Goebbels a ezitat între cei doi oameni timp de mai multe săptămâni, astfel încât William Schirer a fost primul care l-a remarcat. Mai întâi partizan al lui Strasser, şocat de umilinţele create de Hitler unui om pe care l-a judecat “bun şi onest”, Goebbels a fost întors ca o mănuşă de Fuhrer, care era un adevărat expert în materie şi i-a remarcat talentele sale de orator şi de propangandist.
El a oscilat deci între dreaptă şi “stânga prolentară” a partidului, deoarece legase prietenie cu fraţii Strasser, în special cu Gregor (care era cel mai puţin special dintre cei doi), dar a sfârşit prin a-i abandona căci era subjugat de “aura” lui Hitler. Angajamentul său politic părea să funcţioneze cu simpatia mai degrabă decât cu motivul pur. Nu era chestiune de o alegere personală bazată pe argumente sau convingere ideologică, cât mai degrabă de a se alătura unei persoane care-l fascina. Aproape se putea concluziona faptul că dacă Hitler ar fi fost comunist, Goebbels ar fi devenit şi că dacă Fuhrerul ar fi devenit un călugăr tibetan, Goebbels l-ar fi urmat fără probleme într-un templu.
Uniunea dintre cei doi a avut loc la începutul lui aprilie 1925: Goebbels a acceptat de a pronunţa un discurs, înaintea celui al lui Hitler, în timpul unei adunări la 8 aprilie la braseria Burgerbraukeller. În urma acestei seri de neuitat, el a scris la 13 aprilie în jurnalul său, vorbind de Hitler, această simplă frază: “Îl iubesc.”
Cu toate astea, se pare că preţ de câţiva ani a avut încă îndoieli, conform unor fraze din jurnalul său: “15 februarie 1926: “Hitler a făcut un discurs de două ore. Sunt cam agasat. Ce Hitler este acesta? Un reacţionar? Extraordinar de neîndemânatic şi indecis (…). Fără îndoială una dintre cele mai mari decepţii ale vieţii mele. Nu mai cred total în Hitler.” Iar la 29 ianuarie 1930: “Hitler reia obiceiul său de a nu lua decizie. Îmi vine să vomit! Trebuie să iasă din atmosfera muncheneză. Aici se acreşte şi se anchilozează complet.”
Dar la 22 februarie 1930, el scrie: “Hitler mă nelinişteşte enorm; face multe promisiuni şi nu le ţine.” În fine, calea sa era trasată înainte de a ajunge Hitler la putere şi nu-l va părăsi.
În octombrie 1925, Goebbels s-a mutat la Berlin pentru a conduce de acolo dezvoltarea partidului independent de Strasser care a rămas mult în umbra sa, spre marea plăcere a lui Hitler care trăgea cu abilitate firele.
La sfârşitul lui august 1926, Hitler a mai făcut o mutare şi l-a numit pe Goebbels comisar la direcţia Gau (District) Berlinului. El a reuşit magistral să propage în capitala Germaniei naţional-socialismul şi să conducă periodicul “Der Angriff” (1927-1933). A fost ales în alegerile legislative din mai 1928, devenind astfel, la 31 ani, unul dintre cei 12 primi deputaţi ai NSDAP din sediul Reichstagului.
“Intrăm în Reichstag (…) ca lupii în cireada de oi”, a scris el în Angriff. O frază profetică!
La sfârşitul lui 1926, a mai urcat un eşalon: Hitler a făcut din el şeful propagandei partidului pentru adunarea Germaniei. De-acum, Goebbels a putut să dea din plin măsura talentelor sale.
Printr-o propagandă insistentă şi agresivă, el va obţine succese spectaculoase la alegeri începând cu 1930, an în care Hitler, deliberat l-a făcut să joace un rol important de a scăpa de fraţii Strasser din NSDAP. Gregor va fi asasinat în timpul nopţii “Cuţitele lungi” şi Otto se va exila. Dar Goebbels nu va prezenta aparent niciun regret.
Magda Goebbels
Rolul pe care l-a avut în viaţa lui Goebbels şi a Reichului merită să ne aplecăm puţin asupra vieţii şi personalităţii sale. Magda Goebbels, născută Behrend în 1901, era fiica lui Oskar Ritschel, un inginer, şi al unei casnice pe nume Behrend. Tatăl său biologic nu a recunoscut-o, de unde numele său de naştere, dar i-a asigurat o educaţie demnă de tinerele fete de bună familie din epocă.
Prima sa dragoste a fost Victor Arlosoroff, un evreu tânăr care va deveni mai târziu în Palestina una dintre marile figuri ale sionismului înainte de a fi asasinat în 1933 în circumstanţe misterioase şi despre care unii cred (fără probe reale) că Goebbels ar fi fost instigatorul.
În 1920, tânăra de 18 ani a făcut cunoştinţă cu industriaşul Gunther Quandt, în vârstă de 38 ani, unul dintre oamenii cei mai bogaţi din Europa. Un an mai târziu se va căsători cu acesta, ceea ce va da naştere unor bârfe tipic mentalităţilor germane dintre cele două războaie mondiale.
Mama sa se căsătorise cu un evreu, Richard Friedlander, care a adoptat-o. Dar nu se punea problema ca un Quandt să se căsătorească cu un Friedlander! Deci mama ei a divorţat, în fine tatăl său biologic a recunoscut-o şi Magda Ritschel a putut să se căsătorească cu un bogat industriaş protestant. Totul îi mergea foarte bine.
Cei doi au avut un fiu, Harald, însă Gunther avea doi copii dintr-un mariaj precedent şi a adoptat 3 copii ai unui asociat mort accidental. Dar viaţa de mamă a unei familii numeroase nu era exact ceea ce visase Magda şi au început disensiunile şi nemulţumirile. A avut timpul de a relua relaţia sa cu Victor Arlosoroff. Magda şi-a ameninţat soţul că va face “dezvăluiri publice” menite de a-l jena considerabil pe acest şef al industriei şi a obţinut în acest mod de la el o confortabilă pensie alimentară.
Devenită din nou celibatară, Magda s-a mutat la Berlin, unde a început să se intereseze de NSDAP şi a devenit membră a partidului lui Hitler în septembrie 1930. A fost imediat fascinată de Goebbels cât şi de Hitler şi a căpătat postul de şefă a arhivelor private ale lui Goebbels, după care a devenit iubita sa.
Apartamentul elegant al Magdei a început să devină locul cel mai frecventat al societăţii naziste unde Hitler şi ea s-au întâlnit pentru prima oară. Fuhrerul a fost sedus de ambianţa apartamentului şi în special de stăpâna acestuia care încarna perfect stereotipul femeii germanice. Ea este una din rarele persoane din anturajul său care răspândea şarm, care îi era devotată fidel şi care era capabilă de a susţine cu Hitler o veritabilă conversaţie. Părea evident că Magda exercita o atracţie puternică asupra lui Hitler dar şi că ea manifesta sentimente puternice faţă de el. Dar cum “misiunea” pe care “Providenţa” i-a încredinţat-o lui Hitler era de a se ocupa de Germania, el şi-a exercitat marea sa influenţă asupra celor doi pentru a accelera căsătoria lor. Avea nevoie de ei!
Joseph Goebbels s-a căsătorit deci cu Johanna Maria Magdalena Ritschel la 19 decembrie 1931. Ea i-a dăruit 6 copii. Propaganda a făcut din Magda soţia şi mama de familie model a Germaniei naziste. În acest timp, între 1936 şi 1938, Goebbels a avut o legătură cu o actriţă cehă, Lida Baarova. Cuplul Goebbels au avut multe certuri şi numai insistenţa lui Hitler a făcut să nu se despartă, iar actriţa “vinovată” să fie izgonită din Germania. Hitler avea timp să se ocupe de toate, până şi de secretele de alcov…
Goebbels şi copiii săi
Magda Goebbels va juca, în regimul nazist, un triplu rol. Ea era “prima doamnă a Reichului”, fără rivale, apoi, începând cu 10 aprilie 1935, a avut totuşi o slabă concurentă prin Emmy, noua soţie a lui Goring.
Aflată în primul rând la toate sărbătorile, Madga ilustra aptitudinea regimului de a seduce clasele conducătoare. De asemenea, prin cele şase naşteri ale sale şi soliditatea aparentă a cuplul său, era simbolul “mamei germane” pe care Hitler o exalta (Magda pronunţa chiar o alucuţiune radiofonică cu ocazia sărbătorii Mamelor, la 14 mai 1933). În fine, ea era în modul cel mai discret una din principalele însoţitoare feminine cu care îi plăcea să se înconjoare Fuhrerul.
Puterea
La 30 ianuarie 1933, Fuhrerul a fost numit Cancelar, de un Hindenburg îmbătrânit şi aproape de senilitate, în cadrul unui guvern de dreapta în care naziştii aveau majoritatea.
Dar la 11 martie, a fost creat un ministru al Informaţiei şi al Propagandei şi trei zile mai târziu Goebbels i-a preluat conducerea. El a organizat Ziua de la Postdam, cu puţin înainte de votarea legii deplinelor puteri pentru Reichstag, când Hitler a obţinut alăturarea de Zentrum (Partidul democrat-creştin german) manipulând garanţii constituţionale, verbale, care însă nu vor fi niciodată onorate. Hitler nu avea, este bine cunoscut, decât un singur cuvânt, de a şti dacă nu era respectat al său.
La 12 martie 1933, cu ocazia inaugurării noului Reichstag ales la 5 martie, Hitler şi Goebbels au pus la cale o ceremonie grandioasă care era o lovitură genială: inaugurarea s-a ţinut în garnizoana de la Postdam, marele altar al prusianismului, acolo unde se găseşte mormântul lui Frederic cel Mare. În plus, la 21 martie era aniversarea zilei în care Bismark a creat al II-lea Reich, unificând Germania pentru prima oară.
Retransmisă în direct la radio, ceremonia a beneficiat de prezenţa deputaţilor dar şi de vechile glorii ale armatei Kaiserului, toţi în uniformă de gală, cât şi de un stat-major complet, de corpurile diplomatice şi de corespondenţii de presă germani şi străini. Bătrânul Kronprinz era prezent, cât şi feldmareşalul Mackensen, Cancelarul de fier şi Kaiserului viu, îmbrăcat într-o impozantă ţinută şi cu casa husarilor cu cap de mort.
Umbrele lui Frederic cel Mare, Cancelarul de fier şi Kaiserul dominau adunarea. Intrând, Hindenburg s-a înclinat în faţa tronului, gol, al Kaiserului. Hitler a adus un omagiu vibrant bătrânului mareşal-preşedinte şi “uniunii (care) a fost celebrată intra vechea grandoare şi noua forţă”. Hindenburg, cât şi numeroşii militari, aproape aveau cu toţii lacrimi în ochi. A fost primul succes de masă al noului ministru Goebbels.
Rolul său era foarte important de a pune în aplicare dictatura nazistă şi de a difuza cuvintele de ordine. Conform lui, “Idealul este ca presa să fie organizată cu o asemenea fineţe încât să fie un fel de pian pe care să poată cânta guvernul” şi “critica nu este autorizată decât celor care nu se tem să meargă într-un lagăr de concentrare.” La sosirea sa în postul său ministerial, Goebbels a pus la punct un sistem care va fi apoi extins în toate ţările ocupate: el consta din închiderea frontierelor pentru toate sursele de informaţii străine şi de a pune mâna pe toate organele de informaţie interne, care se extindea la totalitatea vieţii intelectuale şi culturale a ţării: presă, edituri, cinema, teatru şi radio pe care Joseph Goebbels a ştiut admirabil să le folosească pentru a avea impact asupra maselor.
De o fidelitate absolută faţă de Hitler (“Hitler este acolo. Bucuria mea este mare. Mă salută ca un vechi prieten. Şi eate foarte atent faţă de mine. Ce-l iubesc! Ce om!”), depunând o activitate prodigioasă, Goebbels a reuşit să facă din propagandă o tehnologie complexă, elaborată şi foarte performantă, exercitând astfel asupra germanilor, aliaţilor Reichului şi duşmanilor săi o influenţă considerabilă.
“Propaganda lui Goebbels, va spune Hitler, este una din armele noastre cele mai eficace.” Sub impulsul său, mijloacele moderne de comunicare s-au dezvoltat şi au fost folosite în interesul partdului: radioul, informaţiile în cinematografe şi chiar televiziunea (din 1935).
La 10 mai 1933, în piaţa Operei din Berlin au fost arse 20.000 de cărţi. Este nazificarea culturii care începe printr-un imens foc de bucurie ale lucrărilor contrare doctrinei partidului. Dar această activitate a avut loc de mai multe ori, uneori cu ţinte speciale (arderea broşurilor lui Jehova, de exemplu).
Lui Goebbels îi este atribuită des o frază cu privire la incendiile culturale declanşate de acesta: “Când aud cuvântul cultură, îmi scot revolverul.” Dar citarea sa nu se bazează pe nicio sursă.
Din septembrie 1933, o lege obliga la aderarea la un Reichskulturkammer (Camera de cultură a Reichului) pentru a putea exercita o profesie artistică sau pe cea de redactor şef la un ziar. Cum această adeziune era interzisă “non-arienilor”, aceste profesii au devenit rezervate doar “arienilor”. “Camerele” controlau toată viaţa intelectuală şi artistică, excluzând opozanţii, pe cei fără entuziasm şi rasial impuri. Aceiaşi nazificare a fost aplicată învăţământului şi mişcărilor de tineret. Timp de 12 ani, populaţia germană a trăit sub imperiul propagandei naziste.
Se spune foarte des că nazismul s-a instalat solid la putere graţie forţei brutale şi represiunii. Este exact, dar foarte incomplet. Seducţia lui Hitler, al căror artizani au fost Goebbels şi Baldur von Schirach, este una dintre explicaţiile reuşitei succesului şi punerii mâinilor pe Reich de către nazişti.
Goebbels s-a aflat constant în avanposturi în radicalizarea regimului contra evreilor, de exemplu în timpul Nopţii de cristal, unde el apărea drept principalul executant, deşi Hitler a fost instigatorul dar s-a retras pentru a-i lăsa primul rol ministrului său.
El nu a ezitat de a-şi promova proprii săi copii într-un film din 1933 destinat de a justifica politica de eutanasie a infirmilor. Comportament surprinzător, când se ştie că Goebbels el-însuşi a fost reformat din serviciul militar datorită infirmităţii sale… Invazia Cehoslovaciei a fost precedată de un anunţ obsedant privind aşa-zisa “teroare cehă” declanşată contra germanilor sudeţi. Apoi, a venit rândul “terorii poloneze” faţă de germanii din culoarul Danzig.
Valetul Fuhrerului sau clarvăzător complice?
Goebbels reprezintă o bună ilustrare a modului în care Hitler îşi domina total complicii şi-i ducea exact acolo unde dorea fără a le spune tot ci doar ceea ce aveau nevoie de a şti pentru a-şi rezolva problemele.
Astfel, la 13 iunie 1941, chiar înainte de declanşare a planului Barbarossa (de invadare a Uniunii Sovietice), pe când Hitler se străduia din iunie 1940 de a face să creadă pe toată lumea că viza numai Anglia, Africa sau drumul Indiilor şi mai ales nu U.R.S.S., Goebbels a publicat în “Volkischer Beovachter”, organ central al NSDAP, un articol intitulat “Exemplul Cretei”, în care dezvăluie că invadarea victorioasă a insulei ocupată înainte de forţele britanice era la urma urmei un ultim exerciţiu de antrenament şi proba că Wehrmacht-ul avea capacitatea tehnică şi materială de a invada Anglia, ceea ce de altfel, asigura el, se va întâmpla foarte curând.
De la ora 9 dimineaţa, Poliţia a strâns toate exemplarele de ziar. Comunicaţiile internaţionale au fost ocupate către ora 9 şi jumătate. Timp de o săptămână, Hitler părea supărat enorm pe Goebbels şi spunea că ministrul său era incapabil de a-şi ţine gura pentru că dezvăluise secrete militare presei.
În acest timp însă articolul lui Goebbels a putut să fie comunicat S.U.A. la timp şi cu mult succes în presa anglo-saxonă… care făcea caz, cu o mare naivitate releul unei superbe mistificări naziste!
Jurnalul lui Rudolf Semmler, secretarul lui Goebbels, publicat în 1947 în Anglia, ridică vălul relatând apelurile telefonice neliniştitoare pe care şefii de serviciu din Ministerul propagandei le-au petrecut în acea dimineaţă: “(Nu se îndoiau) că era un joc de păcăleli, abil condus, care se desfăşura; că Goebbels a ordonat el-însuşi ca numărul să fie sechestrat, şi că articolul său a fost scris după o consultare cu statul-major şi cu Hitler-însuşi.
Toţi actorii acestui trucaj magistral ştiau foarte bine că corespondenţii de presă străini dispuneau de ziarele germane de la ora 7 dimineaţa şi trimiteau imediat ştirile importante la sediile lor. Sechestrând prea târziu numărul şi netăind la timp comunicaţiile internaţionale, totul a fost aflat iar naziştii au dat o strălucită “veridicitate” acestui articol şi toată lumea a intrat în panică, inclusiv funcţionarii înspăimântaţi de la Ministerul propagandei.
Cât despre Goebbels, a continuat să se vadă cu Hitler cotidian, ca de obicei, dar “şoferul său, înainte de a-l conduce la Cancelarie, a schimbat numărul de la maşina sa cu a altuia, anonim. În interiorul maşinii, Goebbels îşi disimula faţa în spatele (unui ziar) pentru a nu fi remarcat”, a scris Semmler. În jurnalul său, Goebbels confirmă, cu puţine detalii, şi ne spune că a cules zvonuri despre subiectul unei viitoare călătorii a lui Stalin la Berlin, notând despre subiectul unei conversaţii cu Robert Ley: “Am aflat zvonuri extravagante: că Stalin va veni la Berlin, că drapelele roşii sunt deja confecţionate etc. Doctorul Ley m-a sunat. A intrat complet în panică. Nu dezmint.”
Graţie manipulărilor, germanii, inclusiv ministerele naziste ale Reichului şi lumea întreagă a continuat să creadă că Anglia era cea vizată, nu U.R.S.S. Însuşi Stalin a căzut în capcană, trimiţându-i ambasadorului său la Berlin o telegramă prin care îl anunţa că accepta o întâlnire…
În acest timp, abia la 15 iunie Hitler l-a informat pe Goebbels despre data declanşării invaziei în Est. A rămas ca de obicei departe de marile decizii ale lui Hitler, cum a fost şi cea a punerii în aplicare a “Soluţiei Finale” în 1942, rolul său nefiind esenţial în industrializarea genocidului efectuat asupra evreilor. A aflat, dar mult mai târziu. La vârf, Fuhrerul lua singur deciziile.
În general, Himmler şi Goering erau informaţi, deoarece formau al doilea eşalon al dictaturii naziste (pentru Goering, sistematic până la jumătatea anului 1941). Ceilalţi nu dispuneau decât de detaliile necesare muncii lor şi nu aflau decât atunci când era prea târziu pentru a se opune, inclusiv responsabilii din al treilea eşalon cum erau Goebbels şi Ley.
Pe măsură ce lucrurile se complicau pentru Reich la sfârşitul anului 1941, Goebbels exploata cotidian acţiunile şi ameninţările (care atârnau destul de mult în rândul civililor germani) prezentate de S.U.A. şi Anglia, tratându-i pe Churchill şi Roosevelt drept “criminali de război”, invective care creşteau proporţional cu tonele de bombe aliate care cădeau peste oraşele germane.
De asemenea s-a delectat revelând în aprilie 1943 descoperirea de către Wehrmacht a carnagiului de la Katyn de unde au fost dezgropate corpurile ofiţerilor polonezi masacraţi de sovietici. Nu l-a şocat însă metoda slavilor, iar ocazia era mult prea frumoasă pentru a nu o fructifica în avantajul german. Ca urmare a înfrângerii de la Stalingrad, Goebbels a pronunţat la 18 februarie 1943 unui dintre cele mai importante discursuri ale sale la Sportpalast din Berlin. Conştient că Germania alerga acum spre prăpastie, a fost aprobat de cei 15.000 de delegaţi ai conceptului de război total. El a concluzionat discursul său prin această frază: “Şi acum popor, ridică-te, şi fii furtună, dezlănţuie-te!” El a devenit “plenipotenţiar pentru război total” în iulie 1944. Ministerul Propagandei, în serviciul “Sfintei cruciade a celui de-al XX-lea secol contra bolşevinismului”, mobilizând trupele germane şi restul populaţiei pe măsură ce situaţia militară se deteriora.
El este direct responsabil de Volksturm, trupele de rezervă compuse din puşti, bătrâni şi şchiopi care s-au lăsat ucişi cu uşurinţă fără niciun rezultat militar notabil.
Goebbels a jucat un rol esenţial în eşecul conspiraţiei de la 20 iulie 1944, atunci când ofiţerii aristocraţi, care l-au urmat cu fidelitate pe Hitler când îi conducea spre victorie, s-au întors contra lui atunci când au început înfrângerile: bomba lui von Stauffenberg nu l-a ucis pe Hitler însă conjuraţii de la Berlin nu ştiau şi au lansat lovitura de stat. Goebbels l-a pus în contact telefonic direct cu Hitler pe maiorul Otto Ernst Remer care a participat la luarea sub control a Berlinului fără a face parte din complot dar s-a supus ordinelor superiorilor săi. Puciul a fost înlăturat şi von Stauffenberg împuşcat ca trădător.
În timp ce Germania era lovită din toate părţile, Goebbels a încercat să-şi trezească moralul făcând publicitate “forţată” armelor secrete şi imparabile. Până la capăt, Goebbels a reanimat curajul luptătorilor şi a mers până acolo de a organiza grupe de fronturi de Est, “Nehrwolf” (Vârcolacul), care a avut o scurtă şi insuficientă existenţă. De asemenea, a mers pe frontul de Est pentru a face propagandă în faţa camerelor de luat vederi.
Ultimul act
Goebbels şi-a urmat Fuhrerul până în ultimele zile ale celui de-al Treilea Reich. A chemat-o în buncărul Cancelariei, pe soţia sa şi pe cei şase copii ai săi. La sfârşitul lui aprilie 1945, laţul sovietic s-a strâns în jurul Berlinului. Hitler s-a căsătorit cu Eva Braun şi Goebbels şi Martin Bormann au fost martorii acestui eveniment.
“Magda Goebbels şi-a disputat cu Eva Braun şi cu Hanna Reitsch vedeta printre marile roluri feminine ale ultimului act. Ea şi-a plasat fidelitatea faţă de Hitler nu doar în sinucudere alături de un soţ pe care nu-l mai iubea, dar în uciderea celor şase copii ai lor, pe care probabil că ea i-a adus în buncăr şi care i-au înveselit, timp de câteva zile, ambianţa grea. În schimb, lui Harald Quandt, fiul născut din prima sa căsătorie, i-a scris de a trăi şi de a rămâne un bun german. Deşi deznodământul a avut loc la 1 mai, a doua zi după moartea lui Hitler, trebuie să ne întrebăm dacă acesta nu a jucat, şi acolo, un rol preponderent. Macabra decizie a fost oare a lui Magda? Joseph a formulat-o primul? A acţionat ea din dragoste pentru Fuhrer? A fost ea ezitantă sau a rezolvat cu răceală?” Iată ce a scris F. Delpha în lucrarea sa “Tentativele diavolului.”
În testamentul său politic, Hitler l-a numit pe marele amiral Donitz preşedinte al Reichului şi pe Goebbels cancelar. Apoi s-a sinucis cu Eva la 30 aprilie, după o ultimă tentativă a Madgei Goebbels care a încercat să-l vadă pe Hitler, reuşind să-l împingă pe Gunsche de-o parte, şi să intre în cameră de unde a fost scoasă de Fuhrer. Ea a reintrat sângerând.
Goebbels şi soţia sa nu doreau deci să supravieţuiască Fuhrerului. Goebbels s-a ucis în seara de 1 mai 1945 cu Magda, după ce şi-a asasinat cei şase copii ai lor în vârstă de 3-12 ani: Helga (12 ani), Hilde (11 ani), Helmuth (9 ani), Holde (8 ani), Hedda (6 ani) şi Heide (3 ani).
Ca şi Hitler şi Eva Braun, corpurile lor au fost arse în special de SS-işti în Cancelarie. Dar nu ştim cine a administrat moartea copiilor lui Goebbels care credeau că primesc un medicament destinat să-i adoarmă pentru o călătorie în avionul care îi va duce la Berchtesgaden. Magda, un medic SS sau un infirmier ungur prezent în buncăr prin hazard? Dar adevărul este că până la urmă, întreaga familie Goebbels s-a sacrificat pe altarul nazismului. Iată ultima scrisoare a Magdei, scrisă fiului său Harald la 28 aprilie 1945: “Copiii sunt minunaţi. Fără ajutor. Se ajută ei-înşişi, în aceste condiţii mai mult decât primitive. Dormind pe jos, a putea sau nu să se spele, a avea sau nu ce mânca nu suscită vreun plânset sau lacrimi. Exploziile zguduiesc buncărul. Cei mai mari îi protejează pe cei mai mici şi prezenţa lor aici este o binecuvântare, nu fac decât să-i provoace, din timp în timp, un surâs Fuhrer-ului. Ieri seară, Fuhrerul şi-a scos insigna de aur a partidului şi mi-a pus-o mie. Sunt mândră şi fericită. Poate că Dumnezeu îmi va da forţa de a îndeplini actul final, cel mai dur. Nu avem alt scop decât loialitatea faţă de Fuhrer până la moarte şi faptul că ne vom putea sfârşi vieţile cu el este o binecuvântare a destinului pe care nu am sperat-o niciodată.”
Până la capăt, a fost gândirea lui Hitler chiar postumă, care i-a ghidat pe Goebbels. Jurnalul ţinut de Joseph Goebbels de la 1933 la 1945 este un document foarte important pentru istorici. El cuprinde 29 de volume. În paginile lor descoperim funcţionarea complexă a sistemului nazist, venerarea lui Goebbels faţă de stăpânul său şi, mai ales, maşina de manipulat spiritele pe care o conducea el.
Trei idei vor servi de a alimenta până la sfârşit propriile sale iluzii privind victoria finală în timp ce trupele sovietice şi occidentale erau pe cale de a zdrobi Reich-ul: evreii, responsabili de rău prin definiţie, slavii “bolşevici”, altă încarnare a răului, şi promisiunile unui viitor frumos. În ele găsim totodată şi psihologia personajului-cheie al nazismului, negând crimele naziste cu vehemenţă dar indignându-se de “bombardamentele criminale” ale vechilor oraşe germane, atât de bine încât a sfârşit prin a se întreba dacă scria pentru a manipula de asemenea posteritatea sau dacă credea în propriile sale discursuri.
Stilul fiind adesea grandilocvent, unii au avansat ideea că Goebbels scria gândindu-se că va fi fericit mai târziu, explicând astfel de ce textul derivă progresiv până către auto-justificare şi căutarea vinovaţilor pentru a explica înfrângerea din ce în ce mai probabilă a Germaniei naziste.
Dar această ipoteză este în contradicţie flagrantă cu partea adesea ezitantă, uneori rău asigurată cu care autorul îşi pune întrebări faţă de subiectul la care nu are răspunsuri, ca de pildă chestiunea de a şti cine a incendiat Reichstagul. Aceste ezitări, orb la lipsa sa de informaţii şi deci de îndepărtarea sa de primul cerc al dictaturii, au fost evitate cu grijă.
Holocaustul evreilor nu a fost abordat decât într-un mod vag. Dar este clar că Goebbels a fost informat, chiar dacă tardiv şi că a participat într-o manieră activă la deportarea în masă a evreilor din Berlin şi din împrejurimi.
Marian Deaconu
