Am petrecut o noapte împreună. A venit să mă caute la miezul nopții, după doi ani de la cearta noastră și l-am primit. Iubirea noastră a explodat din nou. Speram să se fi schimbat în această perioadă.
Mi se părea, oricum, foarte diferit. Mai sigur pe el, pedant, atent cu mine. Mi-a făcut promisiuni și se scuza pentru trecut, plângea, mi se părea că juca teatru! Tot ce dorea era să rămânem împreună.
A plecat în zori, extrem de precipitat și de fericit. Mi-a spus cu un glas duios:
– Ești ca un înger!
– Și tu, dragule… ești altfel… acum.
– Crezi?
– Cu siguranță.
M-a sunat. Eram la serviciu, hiper ocupată. Mi-a cerut să vin la el, dacă puteam, dar într-un mod în care nu putea fi refuzat. Brusc, m-a invadat o emoție vie (cum nu mai simțisem de mult). Aproape că-mi venea să plâng. Eram puțin cam confuză, sentimentele se amestecau cu speranțele și amintirile și am intrat într-un vârtej fantastic, din care nu știam cum voi ieși.
În fine, exista acea chemare care îți dă aripi și în fața căreia cedezi, orice ai face. Așa că m-am dus la el. Paul mă cerceta și eu, nici una nici două i-am căzut în brațe.
– Oh, iubitule, ce mult mi-ai lipsit… De ce… de ce m-ai lăsat să te aștept atât?
– Dar tu?
– Știai că sunt orgolioasă! Nu aș fi făcut nimic ca să te caut…
– Știu, știu…
Și m-a umplut de săruturi, cu o pasiune incredibilă. Ah, dragostea asta a lui, ce mă seducea! Mi-am amintit de clipele din trecut, de iubirea noastră absolut tumultoasă și de nebuniile pe care le-am făcut împreună și de iluziile pe care mi le-a creat, pentru ca apoi să-l prind în pat cu cea mai bună prietenă a mea, o zvăpăiată, o femeie care umbla cu nonșalanță din bărbat în bărbat (și-i prefera cu precădere numai pe cei însurați) care a știut să-l corupă.
De altfel, după ce Paul m-a părăsit, s-a căsătorit în mare grabă cu ea, probabil pentru a-mi face amândoi în necaz. A fost un șoc, mi-au dat o lovitură grea și nemiloasă, au fost sadici cu mine. Am uitat… pardon, așa am crezut.
Dar revăzându-l acum, memoria mea se reîmprospătă deodată. Ce l-a determinat însă să revină la mine? Și ea? Întrebările mi-au invadat mintea și nu găseam niciun răspuns cât de cât rezonabil!
“Ai răbdare!” mi-am zis. Paul mă iubea enorm, așa mă lăsa să înțeleg. Era tot numai lapte și miere. Superb. Docil. Altfel, tocmai el, omul dur și posesiv, care este obișnuit să comande. Am suspinat. La un moment dat, i-am zis:
– Nu poți să-ți închipui cât de cumplit mi-a apărut sfârșitul nostru…
– După ce am plecat?
– Da, da… de ce ai făcut asta, Paul?
– Nici acum nu știu. Pe tine te iubesc, nu pe ea.
– }i-a sucit mintea sau ce? am încercat eu o portiță de salvare pentru el.
– Poate, nu știu. Se poate spune și asta.
– O.K., fie… dar acum…
– Acum, suntem împreună și asta contează, a declarat el.
– Pentru cât timp?
– Până te vei sătura de mine!
– Eu… de tine?
Gândurile mele s-au îndreptat spre ea. O uram, o urăsc și o voi urî mereu, căci mi-a luat singurul bărbat pe care l-am iubit în viața mea cu adevărat. Ieșise complet din existența mea, prieteni, acum a revenit. Parcă a fost ieri… Ființa mea, tristă și epuizată, a reîntinerit cu forță. Instinctele mele s-au trezit cu vigoare.
Am fost resemnată, am vegetat pierdută în lumea mea. Eram dresată să zac, să sufăr… Căci numai asta am făcut. Jalea mea a luat sfârșit, sufletul meu s-a iluminat grație lui Paul.
– Ce-ai făcut, ai părăsit-o?
Tăcea. Evita să discute acest subiect cu mine, deși vedea cât de curioasă mă arătam de a ști care era exact situația cu ei. Nu de alta, dar nu doream să se folosească de mine după poftele sale și să profite, în timp ce eu mă implicam total pentru ca apoi, să mă știu ce se întâmplă, nu-i așa?
Mi-a răspuns, după o vreme:
– N-o să mă crezi dar sunt pe cale de a plânge, am “ucis” iubirea noastră. Gata, s-a dus.
– Adică?
– M-a părăsit, Cozmina. S-a mutat în Anglia, cu un polonez pe care l-a cunoscut în delegație la Amsterdam. Doamne, cât de mult am suferit… Nu știam ce să fac…
– Și ai dat fuguța la mine! am izbucnit eu nervoasă. Sunt soluția de avarie?
– Nu te supăra… Tu, tu eșt unica mea speranță, prietena mea… Ai tot dreptul să fii nervoasă pe mine și te înțeleg perfect, căci ți-am greșit. Dar crede-mă, țin foarte mult la tine și vreau să repar ce se mai poate… Iartă-mă, te rog!
Cuvintele lui m-au înduioșat până la lacrimi. Evident că nu-mi convenea rolul pe care mi l-a atribuit, însă oricum era mai bun decât nimic. Absența lui a lăsat urme adânci în sufletul meu și recunosc că-l așteptam să revină în brațele mele, într-o bună zi.
Nu știam nici eu ce să fac… Cu el și cu noi, cu această situație complexă. L-am rugat să nu mă mai părăsească niciodată. Lucrurile s-au aranjat, zic eu. Ne înțelegem bine, am pus lucrurile la punct. Mă bucur de iubirea lui, de momentele cu el. Viața este atât de scurtă! Mă tem de viitor și accept prezentul. Visez cu ochii deschiși, ca mulți dintre voi.
Cozmina
