Istorie

Drama generalilor români în închisorile comuniste

0 347
5.00 avg. rating (99% score) - 3 votes

Drama generalilor armatei române, în perioada 1944-1964, a reprezentat o parte componentă a dramei elitei naţionale (a intelectualilor, cu precădere), fiind declanşată la scurt timp după trecerea României de partea Naţiunilor Unite, la 23 august 1944, după înlăturarea unui regim considerat a fi dictatorial (al lui Ion Antonescu) şi înlocuirea acestuia cu altul mai dur, impus prin forţă, în pofida voinţei poporului român.

Atunci când Tribunalul Poporului a început să judece şi să condamne pe bandă s-a invocat, de regulă participarea la războiul dus împotriva Uniunii Sovietice (ignorându-se complet rapturile acesteia din 1940), comportarea faţă de populaţia civilă şi partizanii din zonele de operaţii (fără a se lua în calcul starea de război şi acţiunile agresive ale acestora), colaborarea cu Germania până la 23 august 1944 (ca şi când eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei în 1941 s-ar fi putut realiza în afara războiului de coaliţie alături de Reich), participarea unor generali la activitatea de guvernare a regimului Antonescu etc.

Tragedia corpului de comandă al armatei române, care contribiuse decisiv la situarea României, în momentul marii victorii de la 9 mai 1945, alături de Naţiunile Unie, a fost amplificată atât de chinurile fizice şi morale la care au fost supuşi cei care îşi îndepliniseră jurământul şi datoria faţă de ţară în cei 4 ani de război, executând ordinele primite, cât şi de faptul că foarte mulţi dintre ei au fost privaţi de libertate şi închişi ,,alături de criminali şi borfaşi de rând”, fără să cunoască cel puţin acuzaţiile concrete care li se aduceau (în afara lozincii generale de criminal de război sau vinovat de dezastrul ţării şi al armatei, neprobată cu dovezi concrete).

Drama generalilor romani in inchisorile comuniste

Generalul Nicolae Macici

Abuzurile au continuat şi după încheierea Tratatului de pace (care a anulat regimul de armistiţiu), Adunarea Deputaţilor votând (7 august 1947) ,,Legea nr. 291 de urmărire şi sancţionare a celor vinovaţi de crime de război sau împotriva păcii ori umanităţii”, care prevedea că judecarea faptelor asemănătoare celor din vechea Lege nr. 312 urma să se facă de către ,,secţiunile cu competenţă criminală ale Curţii de Apel Bucureşti sau ale Curţii de Apel Cluj” (mandatele de arestare trebuiau să fie emise de procurorul general al Curţii de Apel). în 1948, această lege a fost modificată prin Decretul nr. 207/1948 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Anii care au urmat au adus noi reglementări în ceea ce priveşte judecarea şi condamnarea celor care se opuneau ,,clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare” (art. 193/1 din Codul Penal – nou introdus), care primejduiau sau îngreunau ,,construirea socialismului” ori defăimau ,,puterea de stat sau organele sale” (Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950) sau care puteau deveni eventuali duşmani ai noii orânduiri (Decretul nr. 257/1952) etc.

Alţi generali şi ofiţeri au fost eliminaţi învocându-se prevederile ,,Statutului Corpului Ofiţerilor Forţelor Armate ale Republicii Populare Române”, care la Capitolul VII, art. 40, al. f) se referea la scoaterea din cadrele active pe ,,motive politico-morale”. Articolul 42 stipula că ofiţerii îndepărtaţi ,,pentru motive politice şi care fac imposibilă folosirea lor ca ofiţeri pe timp de război se scot din evidenţa ofiţerilor şi se trec la trupă”.

În baza acestor legi şi decrete, mulţi generali şi ofiţeri români au fost judecaţi sau rejudecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, mai ales cei care nu agreau noua orientare politică impusă.

Între motivele extra-profesionale, care au fost invocate, relevate în multe documente din epocă, s-au număratî participarea la operaţiile militare desfăşurate în perioada 1941-1944 pe teritoriul Uniunii Sovietice şi comportarea necorespunzătoare faţă de prizonieri, partizani şi populaţia civilă;

efectuarea de studii şi misiuni în Germania şi în alte ţări ale Axei în timpul războiului; simpatii faţă de mişcarea legionară şi ,,regimul antonescian”;

manifestările ,,ostile” sau ,,duşmănoase” faţă de ,,regimul de democraţie populară”, faţă de partidul comunist şi de procesul de ,,democratizare” a armatei;

legăturile cu ,,elementele reacţionare”, în special cu Partidul Naţional-Ţărănesc şi cu Partidul Naţional Liberal;

simpatiile sau activitate monarhistă şi în sprijinul ,,reacţiunii”;

participarea la activitatea ,,organizaţiilor subversive”, care se opuneau ,,regimului democratic”, şi defăimarea activităţii acestuia şi a partidului comunist, în special;

atitudinea antisovietică şi simpatiile faţă de ţările democratice occidentale;

originea socială burgheză, chiar şi a rudelor;

convingerile sau manifestările religioase;

cunoştinţele sau rudeşe aflate în străinătate ;

lecturile din literatura americană şi engleză;

refuzul de colaborare cu organele politice şi de securitate etc.

Acţiunea de epurare pe criterii neprofesionale a continuat cu prilejul reducerilor de efective din anii 1955, 1958 şi 1961. Între motovele invocate pentru trecerea în rezervă (în ordinul ministrului Forţelor Armate nr. M.C. 02600 din 22 noiembrie 1955, emis în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 2 524 din 19 noiembrie acelaşi an) s-au numărat: studiile militare în şcoli din Germania, prizonieratul în ţările capitaliste, efectuarea de studii şi participarea la misiuni în ţările din vestul Europei, rude avute în statele occidentale, originea socială ,,burgheză” şi ,,chiabură”, activitatea în organizaţii ,,fasciste”, manifestări anticomuniste etc.

Din 1957, trecerea în rezervă a cadrelor militare s-a făcut în baza art. 52 al noului ,,Statut al corpului ofiţerilor şi generalilor”, care, ca şi cele următoare, nu mai făcea referiri la criteriile politice sau morale, invocate anterior. în realitate succesivele treceri în rezervă au avut la bază şi numeroase ,,date social-politice negative” sau dosare aflate la ,,serviciul de contrainformaţii”. Numeroase au fost cazurile şi situaţiile în care s-a ordonat Direcţiei cadre ,,să semnaleze comisiilor de plasare în câmpul muncii ofiţerii trecuţi în rezervă, care au avut manifestări duşmănoase, pentru a se ţine seama la stabilirea funcţiilor în care vor fi repartizaţi”. în unele situaţii s-a recomandat ca anumiţi ofiţeri să nu fie încadraţi în alte locuri de muncă. Oficial, legislaţia care a stat la baza acţiunii de epurare a prevăzut şi unele compensaţii materiale, care au fost acordate celor eliminaţi din cadrele armatei. Atunci când s-au acordat, acestea au fost însă infime şi nu au compensat în nici un caz nedreptatea şi abuzurile făcute.

În septembrie 1955, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a emis Decretul nr. 421 prin care au fost graţiaţi cei care care fuseseră condamnaţi la pedepse privative de libertate până la 10 ani în baza legilor nr 312/1945 şi nr. 291/1947, precum şi a Decretului nr. 207/1948. Au mai fost graţiaţi cei condamnaţi la pedepse mai mari de 10 ani dacă după 23 august 1944 ,,au participat la războiul antihitlerist în zona de operaţie”, precum şi cei care ,,nu au săvârşit din proprie iniţiativă omoruri”. Nu au beneficiat de graţiere sau de reduceri de pedepse ,,cei care au fost membri ai guvernelor fasciste în perioada 6 septembrie – 23 august 1944”. Art. 8 al decretului prevedea că pedeapsa cu muncă silnică pe viaţă ,,va fi socotită douăzeci şi cinci de ani”.  

Decretele de amnistie din 1955 şi din 1964 au făcut ca o parte a elitei armatei să supravieţuiască şi să se mai bucure câţiva ani de viaţă după chinurile îndurate la Jilava, Gherla, Aiud, Râmnicu-Sărat şi în alte locuri de tristă amintire. între aceştia s-au situat alte figuri de legendă ale armatei române, precum generalii Nicolae Dăscălescu, Ion Dumitrache, Petre Dumitrescu, Gheorghe Jienescu, Horia Măcelariu, Nicolae Şova, Ilie Şteflea şi mulţi alţii, care probaseră pe front competenţă, demnitate şi rezistenţă faţă de comandamentele aliate germane şi sovietice atunci când acestea încercau să-şi împună punctele de vedere în defafoarea armatei române, la Stalingrad, în Caucaz, Kuban, Crimeea, Moldova, pe Dealul Sângeorgiu, la Szolnok şi la Budapesta, în munţii Javorina sau Tatra. Statutul politico-juridic impus ţării la sfârşitul războiului, oportunismele tradiţionale româneşti şi alţi factori au făcut ca toţi aceştia să-şi ducă cu greu crucea în primele decenii postbelice.

Făcând cunoscut că nu mai suportă ,,umilinţa detenţiunii”, generalul Gheorghe Stavrescu, solicita ministrului Apărării Naţionale, la 22 martie 1948, să fie pus în libertate până la judecare, precizândî ,,Gradul, faptele de arme şi înaltele distincţiuni căpătate în lupta contra hitlerismului cred că ar fi o suficientă dovadă asupra dreptului pe care-l am, dacă nu de a fi imediat absolvit, cel puţin a nu mi se prelungi umilinţa”. Angajându-se să stea la dispoziţia justiţiei, el încheia cu demnitate Memoriul săuî ,,Sunt prea legat de familie şi pământul pentru care am luptat pentru a dispare în ţară sau în afară”. Interesant în ceea ce-l privea pe generalul Gheorghe Stavrescu, şi nu numai pe el, este faptul că în şedinţa Consiliului de Miniştri din 10 septembrie 1947, aflând că ,,vina” sa nu era dovedită, dr. Petru Groza (cel care semnase multe Jurnale ale Consiliului de Miniştri privind condamnările) s-a opus ,,în mod categoric” ca acesta să mai fie ţinut sub stare de arest. ,,Acum, după trei ani – atrăgea el atenţia – noi nu mai putem continua cu psihoza aceasta de a ne juca cu răzbunările. Dacă nu se constată precis vinovăţia să fie pus în libertate. Fără semnătura noastră a celor de aici nu va dat nimeni în judecată. Deci noi hotărâm acum ca de urgenţă să se constate dacă Stavrescu a dat ordin sau nu /să fie ucişi evrei – n.n./. Dacă n-a dat ordin noi nu semnăm jurnalul. De altfel nimeni n-a avut autorizaţia să facă această arestare şi eu te rog domnule ministru să iei imediat măsuri. Dacă nu mă înşel acesta este un general care a colaborat cu noi pe front imediat după 23 august 1944?”. După care a decis: ,,Să fie pus imediat în libertate, iar dacă se va dovedi că a dat ordin să nu creadă nimeni că nu va fi băgat de îndată la puşcărie. Altfel nu semnez”. Şi apoi a adăugat: ,,Desigur trebuie să combatem mai departe cu toată hotărârea fascismul şi hitlerismul şi să aplicăm măsuri cât mai aspre ca să se ştie odată pentru totdeauna că astfel de crime nu se mai pot repeta. Dar ca să întindem la infinit această chestiune, acum când s-a creat o psihoză în ţară de dragul unora sau altora de a ne răzbuna, aceasta n-o mai putem admite”.

În mod surprinzător, generalul Mihail Lascăr, cel decorat de Hitler, la Stalingrad cu cea mai importantă distinţie de război germană, a încercat să-l inculpe pe Stavrescu pentru că ,,a tolerat” uciderea evreilor. Şi de acestă dată replica lui Petru Groza a fost dură: ,,Mai toţi am tolerat. Să fim obiectivi. Există o tendinţă de răzbunare. Sunt unii oameni setoşi de răzbunare şi scormonesc lucruri fără nici un rost. Să ne învăţăm deci că trebuie schimbată această mentalitate. Au trecut trei ani. S-a încheiat pacea. Lucrurile de multe ori se mai şi uită. Desigur sunt crime concrete care nu se pot uita. Dar şi acelea se pot prescrie. Toate codurile din lume prevăd această prescriere. Deci, încă odată, repetî se exagerează” . Primul-ministru român ştia foarte bine ce spune. De altfel, el avea să revină la 26 septembrie 1947, tot în şedinţa Consiliului de Miniştri, şi să declare că va interveni în aşa fel ca ,,judecarea acestor criminali de război să nu se facă fără discernământ… Pentru rele tratamente nu poate fi considerat cineva criminal de război”. O poziţie nuanţată a avut şi în ceea ce priveşte împuşcarea partizanilor, în legătură cu care a declarat: “Dacă cineva este în război şi asupralui trage cineva din tufiş, acela, odată prins, este executat. Bineînţeles că aceasta nu justifică cu nimic crizimile neîngăduite. împuşcarea unui partizan ca atare nu constituie însă totdeauna o crimă de război. Bestialităţile însă fără îndoială trebuiesc pedepsite”. În final, cu toată intervenţia dr. Petru Groza, generalul Gheorghe Stavrescu a rămas în închisoare, fiind condamnat, în final la muncă silnică pe viaţă. A decedat la 10 ianuarie 1951, în închisoarea Aiud, de TBC pulmonar şi miocardită.

O dramă asemănătoare au trăit şi alţi generali români.

La 20 februarie 1957, din Penitenciarul Aiud, amiralul Horia Măcellariu, făcea cunoscut Tribunalului Militar Bucureşti că de   la 19 aprilie 1948 nu avea ,,nici o legătură cu lumea exterioară” şi nici o posibilitate de a se apăra. Cerând să i se precizeze motivele detenţiei sale, el preciza: ,,N-am fost un trădător, un necredincios, răzvrătit sau complotist împotriva Patriei şi Neamului meu. M-am bătut pentru întregirea neamului românesc, m-am bătut pentru graniţele lui sfărâmate. Am dorit ca în ţara mea, în care m-am născut liber, fiecare locuitor, indiferent de origine etnică, de credinţă religioasă, de starea socială şi de ideile sale politice să fie liber şi egal a se manifesta prin grai şi scris, fără teamă, supunându-se fără constrângere voinţei majorităţii poporului, exprimată liber şi fără teamă, iar neamul meu să fie independent şi stăpân pe destinele lui, respectând coexistenţa şi drepturile celorlalte neamuri”.

Fusese arestat la 19 aprilie 1948, după ce, la 18 noiembrie 1946, Curtea Militară de Casare şi Justiţie îl condamnase, în contumacie, la muncă silnică pe viaţă pentru participare la ,,complotare întru distrugerea unităţii statului”, la 25 ani muncă silnică pentru complicitate la ,,păstrarea de armament, muniţii şi exploziv”, la 10 ani detenţie riguroasă, 5 ani degradare civică şi 50 000 lei cheltuieli de judecată pentru ,,răzvrătire”, instanţa decizând să execute pedeapsa cea mai grea.

Relevant pentru modul de gândire al generalilor români arestaţi este şi memoriul trimis din închisoare ministrului de Război de către generalul Constantin Voiculescu, fost guvernator al Basarabiei, prin care informa că în dimineaţa zilei de 12 octombrie 1944 fusese arestat din ordinul Consiliului de Miniştri şi depus la închisoarea militară a Comandamentului Militar al Capitalei fără ca cineva să-i comunice ,,motivele detenţiunei”. Considerându-se nevinovat, el încheia astfel pledoaria sa: ,,Prin arestarea mea mi s-au adus prejudicii fizice şi morale extraordinare. Arestat şi deţinut alături de militari, borfaşi şi certaţi cu justiţia, astăzi sunt considerat ca reprezentant al fostului regim de dictatură şi tras la răspundere alături de poate de cei ce cu adevărat sunt marii vinovaţi. Aceasta poate constitui o mândrie pentru cineva, dar când ai la spate 34 de ani de activitate, când în carieră ţi-ai servit cinstit instituţia căreia i-ai dedicat cei mai frumoşi ani ai vieţii, astăzi când ar fi trebuit să spun ca proorocul din Biblie Şi acum sloboade Doamne pe robul tău, astăzi sunt ţinut sub stare de arest, iar numele meu este supus oprobiului public. Cer hotărât să se facă dreptate! Insist să se revină cât ami grabnic asupra detenţiunii mele! Sunt general de divizie, crescut în cultul Onoarei şi al Demnităţii şi afirm aci că voi sta la dispoziţia oricui şi oricât pentru cercetări, dar să mi se redea libertatea”.

Dramatică a fost şi soarta generalului Nicolae Dragomir. Arestat de către sovietici la 2 martie 1945, împreună cu generalul Gheorghe Avramescu, a scăpat cu viaţă din ,,bombardamentul aviaţiei germane” din 3 martie 1945, fiind dus la Moscova, unde a fost condamnat la 10 ani închisoare. Repatriat în 1955 avea să fie arestat din nou, de această dată de către autorităţile române, în 1957, şi închis până în 1964.

În închisoare, mulţi generali şi ofiţeri s-au îmbolnăvit grav şi au decedat. Deşi dispunea de o constituţie fizică solidă, starea sănătăţii generalului Aurel Aldea s-a înrăutăţit rapid, la 1 aprilie 1947, directorul Spitalului Central nr. 1 Văcărăşti emiţând următorul certificat medical: ,,Deţinutul politic general Aurel Aldea suferă de următoarele afecţiuni diagnosticate prin examene clinice, radiologice şi de laboratorî scleroză cardio-renală, artrită cronică, hipertensiune arterială, diabet zaharat şi colicistită cronică. Mai prezintă în momentul examinării simptome de insuficienţă cardiacă incipientă”. Aprecia că deţinutul avea nevoie de ,,regim adecvat, tratament sub observaţie şi control medical, precum şi evitarea oricărui fel de efort”. În loc de tratament medical a fost mutat, în aprilie 1947, la penitenciarul Aiud.   în Memoriul din 29 octombrie 1947, generalul Aurel Aldea aprecia redimul din închisoare ca fiind ,,sălbatic şi criminal, care timp de 5 luni mi-a stors toată vlaga şi mi-a agravat boala pentru a-mi grăbi sfârşitul. Numai în primele 4 luni am pierdut prin inaniţie şi suferinţă 30 kg din greutate”. Reamintind faptul că în august 1947, Serviciul sanitar al penitenciarului Aiud ceruse oficial internarea sa în Spitalul penitenciarului Văcăreşti, contrariat, generalul se întreba şi întreba: ,,Nu înţeleg de ce atâta pornire şi prigoană împotriva mea. Celui mai mare duşman nu i se poate refuza asistenţa medicală. Este o obligaţie umană nu numai o datorie creştină. Se uită că am depăşit vârsta de 60 de ani. Cine are interes să fiu suprimat aşa de repede ? N-am făcut rău nici unei fiinţe, n-am persecutat, n-am arestat, nu am omorât pe nimeni, sunt doar un cetăţean cinstit şi conştient, care, ca foarte puţini alţii, şi-a afirmat dragostea de Neam, Ţară şi Coroană cu credinţă şi spirit de sacrificiu. Am acumulat destule merite dar nu am primit nici o recompensă”. ,,Vina aceasta mare – se adresa el secretarului general Avram Bunaciu din Ministerul de Interne – poate fi pedepsită cu moartea prin foame şi mizerie şi refuz de asistenţă medicală ? De ce această pedeapsă ? N-a fost inclusă în sentinţă ? Procedeele acestea care se aplică şi criminalilor de război şi care au ajuns la cunoştinţa tuturora, nu ating cu nimica conştiinţa responsabilior din guvern ? Prin dvs. fac un ultim apel, rugându-vă să faceţi să se termine cu procedeele criminale, să se permită medicilor de penitenciare de a-şi face datoria, iar deciziunile lor să fie ţinute în seamă. Mie personal, ca fost militar, rog să mi se dea posibilitatea de a-mi căuta sănătatea în Spitalul Militar ,,Regina Elisabeta” şi în cel mai rău caz, în Spitalul Văcăreşti, natural, după o nouă examinare medicală. Sunt în aşteptarea hotărârii dvs. înainte de a părăsi celularul Ministerului de Interne. O dată cu mulţumirile mele vă rog a primi asigurarea deosebitei mele consideraţiuni”.Cererile formulate de generalul Aldea şi de soţia sa, Alexandra, pentru îmbunătăţirea regimului de detenţie au rămas fără rezultat. Rigoarea acestuia a făcut ca generalul, deţinutul K 8 283, să înceteze din viaţă la 17 octombrie 1949 în penitenciarul Aiud, medicii punând diagnosticul de miocardită cronică.

Condamnat, generalul Nicolae Macici a fost închis la Jilava, până la 13 iunie 1945, apoi la Dumbrăveni, până în martie 1946, şi la Aiud, unde i s-a impus regim celular (de la 5 mai 1946 la 5 mai 1948). înmatriculat cu nr. K. 7 665 şi închis la etajul 2, în celula 217, generalul se adresa astfel, la 15 noiembrie 1948, directorului penitenciarului: ,,Vă rog să mă scuzaţi dacă sunt nevoit să vă inoportunez din nou cu această plângere-cerere, care este urmare la celelalte două rapoarte ce mi-am permis să vă adresez săptămâna aceasta. Am solicitat şi solicit din nou să fiu primit de dvs. în audienţă. De 4 nopţi nu pot închide ochii căci nu pot dormi pe scânduri goale, cu mari intervale între ele, fără saltea, fără pernă. îmi este frig, căci o singură pătură cu care mă acopăr nu-mi ţine de cald. Vă rog a dispune să mi se redea jumătatea de saltea, care nu-i umplută cu lână ci cu păr de cal. Rog să mi se dea pătura făcută din cojoc (petice din blana de oaie). Cu acestea voi putea face faţă nevoilor patului. La vârsta mea e imposibil să mai îndur situaţia aceasta. Sunt răcit şi am căpătat un lombago. Vă rog, încă a dispune să mi se redea o haină (scurtă) blănuită şi cojocelul. Nu am decât o haină de pijama şi o bluză de pânză de vară. Nu am palton, nici pardesiu. Nu ştiu cum să-mi explic această vitregie ce mi-a aplicat cel care mi-a făcut percheziţia, căci văd la alţi deţinuţi că li s-au lăsat cojoace, haine de iarnă şi necesarul de pat. Rog a se verifica spusele mele, convingându-vă personal, în chiar celula mea (217) de realitatea celor afirmate. Dacă dvs., domnule director, aprobaţi, eu pot fi condus cu pază în magazia în care ni s-au depozitat legăturile noastre, unde uşor recunosc balotul meu, ca din el să mi se scoată lucrurile solicitate mai sus, odată cu medicamentele mele (inventarul lor vi l-am înaintat separat prin raport). Azi nu are cine-mi da un antinevralgic. Nu mai pot picura colir în ochii de care sufăr din războiul mondial (sunt invalid la un ochi). Cred că nimeni nu are interes să mă pedepsească, căci nu-i nici un motiv. Aştept binevoitoarea dvs. hotărâre, care, dacă nu vine, voi trece la autopedeapsă, declarând greva foamei”. În aceste condiţii, avea să moară peste doi ani, în aceeaşi închisoare, medicii punând diagnosticul de ,,paralizie cardiacă”.

La 30 ianuarie 1955, la patru ani după ce fusese arestat, generalul Emanoil Leoveanu se adresa astfel, din închisoare, procurorului general al României: ,,Prefer să fiu condamnat la moarte, să scap de chinurile acestea îngrozitoare, ce nu mai au sfârşit. Cu ce v-am greşit ? Ce fapte criminale am comis ? De ce mă ţineţi în această situaţie ce cred că depăşeşte orice pedeapsă ce se aplică unui puşcăriaş vinovat ? Interveniţi, domnule procuror general pentru sancţionarea mea cu pedeapsa capitală, socotind-o a fi o favoare pentru mine”.   În continuare, el prezenta astfel   regimul de închisoare: ,,Hrană insuficienă şi de slabă calitate din punctul de vedere al hrănirii corpului; lipsă de vitamine naturale, consumând, în genere, varză, cartofi, arpacaş etc. cu o minusculă porţie de pâine (250 gr.). Apoi murături din belşug, mărind la exces hiperaciditatea de care sufăr şi micşorând cantitatea de calciu, din care motiv mi-au ieşit din rădăcini două măsele de pe maxilarul superior, iar restul danturii rămasă pe acel maxilar se mişcă şi ameninţă să iese şi astfel să rămân fără dinţi şi măsele. Ţin să vă aduc la cunoştinţă că pe maxilarul inferior nu mai am nici o măsea şi nici un dinte. Am fost silit să port o proteză dentară pe care nu o pot folosi cum trebuie, neputând mesteca mâncarea, şi astfel trebuie să înghit alimentele nesfărâmate, plus că proteza zilnic îmi răneşte gingia şi îmi dă dureri pe care le suport greu. Stomacul meu este supus la eforturi mari, iar glandele secretoare ale sucului gastric mi-au produs un început de ulcer cu dureri şi deranjamente, secreţiuni de gaze abundente şi slăbire a colonului cu boală zisă colită. De altă parte, ficatul meu şi bila, îndeosebi, îmi dau criza accentuate pe care nu am cu ce să le atenuez ca să pot duce o viaţă suportabilă. Din cauză că în arestul din Bucureşti, str. Uranus, am fost ţinut două luni fără pat, mi s-au umplut ambele picioare atât de mult că m-am transformat într-un invalid. Medicaţie nu am primit şi nici un consult serios, ca să stăvilesc boala şi s-o atenuaz. La 15 martie 1952 mi s-a lăsat sângele la glezna dreaptă, ieşind la suprafaţa epidermei. Ca tratment am folosit compresă cu apă rece, ceea ce , mai târziu, a dat naştere la iritaţia pielei şi o rană generală produsă de o ciupercă. Astăzi, glezna piciorului drept are o o uşoară induraţie (umflătură), care mă chinuieşte cu junghiuri, zi şi noapte. Repausul piciorului, recomandat de medicul Securităţii, mi-a cauzat o slăbire a muşchilor picioarelor, din care motiv, nu am siguranţă în ele când merg. Ar trebui să scriu un volum serios, dacă aş lua fiecare părticică din corpul meu”. Menţionând că a fost condamnat ,,înainte de a fi judecat”, generalul se întreba de ce în patru ani ,,nu s-a putut stabili vina ce mi se impută, să fiu judecat şi condamnat, sau eliberat din puşcărie, să trăiesc o viaţă de om, nu de animal condamnat să fiu dus la abator pentru consumul animalelor feroce încă înainte de judecată”. Precizând că nu era ,,o fiară sălbatică, abuzivă rea şi feroce”, Emanoil Leoveanu implora pe procurorul general să stea de vorbă cu el ,,cel mult 1/4 oră pentru a vă convinge că am faţa şi sufletul de om bun, cinstit, leal şi cu spiritul de a fi folositor semenilor noştri”. În final, el conchidea: ,,Nu cred să se fi întors omenirea pe dos, şi anume ca oamenii răi, hoţi, trădători de ţară şi partid, criminali etc. etc. să fie apreciaţi ca utili şi astfel comunitatea omenească să fie condusă de bestii şi alte arătări ale vicleniei, minciuni etc., care, să se acopere, aruncă fapte inventate, de circumstanţă, asupra mea pentru a vă face să greşiţi în luarea deciziei”. Cei 15 ani detenţie riguroasă s-au dovedit a fi însă prea mulţi pentru un om de peste 70 de ani, cu sănătatea puternic zdruncinată. Grav bolnav, încă din anii precedenţi, Emanoil Leoveanu avea să moară la 26 mai 1959, la orele 23,20, în penitenciarul Făgăraş, decesul fiind cauzat de miocardo-scleroză.

Arestat la 19 aprilie 1948, contraamiralul Leonard Mociulschi a fost încarcerat, la 4 noiembrie 1948, în închisoarea Aiud, unde a stat până la 2 aprilie 1958, în condiţii foarte greleî ,,regim celular, la secret, fără contact cu familia(oral, scris sau de ajutor), fără muncă, carte sau scris, fără aer, lumină, soare, fără a şti ce se petrece în lume sau a putea să mă manifest”. După 10 ani de închisoare, la 4 aprilie 1958, a fost transferat la Penitenciarul Râmnicul-Sărat, ,,într-un regim şi mai sever de condiţiuni speciale, fără ca să-mi recunosc vreo greşală care să justifice pedepsirea mea şi mai rău”. Aflat într-o situaţie de sănătate precară, la 23 aprilie 1958, el se adresa astfel directorului general al penitenciarelor: ,,Sunt bătrân (64 de ani) şi bolnav (distrofic cu o debilitate generală, astenie şi frecvente lipotimii, cardio-miocardită, afecţiuni pulmonare, afecţiuni digestive – gastrită şi enterocolită, tulburări de vedere – imagini suprapuse, vedenii colorate, orificiile lerniale slăbite, picioarele se umflă din cauza ţesuturilor slăbite   etc. în această stare a sănătăţii şi a vârstei sunt pus într-un regim de execuţie înăsprit, în care nu pot, la nevoie, să mă întind zilnic timp de 17 ore şi cu regimul alimentar – pe care-l aveam la penitenciarul Aiud din cauza boalei – suprimat. în continuarea acestei situaţii, căreia nu-i pot face faţă, cu slabele mele puteri rămase, îmi văd sfârşitul vieţii grăbit, fără ca să am vreo vină care să justifice înăsprirea tratamentului impus”. În acestă stare, cerea să se dispună transferarea sa la un penitenciar ,,atribuit inculpărilor asemănătoare cu a mea şi într-un regim potrivit stării sănătăţii mele”, să i se trimită sentinţele de condamnare pentru ca ,,în deplină cunoştinţă de cauză să pot cere revizuirea proceselor mele”. Făcea acest apel ,,în baza dreptului unan de apărare”. În finalul cererii sale, care se poate constitui şi într-un veritabil testament moral, contraamiralul Horia Măcellariu făcea încă o dată dovada demnităţii sale: ,,Ar părea paradoxal acest apel la viaţă omenească din partea unui condamnat politic să moară în temniţă, când normal ar fi să dorească cu un minut mai devreme să se curme această agonie. Sunt însă comandamente care îmi ordonă să fac acest apelî religia mea îmi interzice sinuciderea şi dimpotrivă îmi impune nu numai să-mi păstrez corpul, dar şi să mi-l apăr; meseria mea de marinar şi militar m-a învăţat să nu abandonez în furtună şi mai presus de orice este credinţa mea, intimă şi nezdruncinată a nevinovăţiei mele şi nedreptăţii ce mi s-a făcut. Nicicând n-am fost un trădător, un necredincios, un tulburător al ţării şi neamului meu. Tot trecutul meu este martor că viaţa şi activitatea mea am pus-o în serviciul şi pentru binele poporului român”.   În încheiere, anticipând, revenirea la o situaţie normală pentru care luptase şi suferise, bătrânul ,,lup de mare” prognoza: ,,Cândva, când patimile politice se vor atenua, realitatea va apare în tot adevărul ei”. Până atunci însă mai aveau să treacă peste 30 de ani, perioadă în care Horia Măcellariu a fost transferat în închisoarea Jilava (la 13 aprilie l963), Gherla (13 iunie l963), Dej (3 decembrie l963) şi din nou la Gherla de unde avea să fie eliberat la la 29 iulie 1964, în urma decretului de amnistiere nr. 411/l964, după ce, la 3 ianuarie 1963, pedeapsa de muncă silnică pe viaţă îi fusese modificată în muncă silnică pe 25 de ani.

Deşi s-au aflat, în închisoare, într-o situaţie dramatică generalii români şi-au păstra demnitatea, aşa cum procedaseră în toată cariera miliară. Relevante sunt în acest sens declaraţiile făcute de generalul Aurel Aldea în faţa completui de judecată: ,,N-am dorit şi nu doresc decât o Românie liberă şi independentă, sub un regim cu adevărat democratic, în care libertăţile garantate de legi să poată fi exercitate nestânjenit. Urăsc dictatura ori de unde ar veniî fie de sus în jos sau de jos în sus, fie ea individuală sau colectivă. De atâţia ani Ţara este frământată de curente şi lupte politice, favorizate de dictaturi. în interesul existenţei neamului nostru starea aceasta trebuie să înceteze. Adevăratul popor este cuminte şi cu un simţ politic dezvoltat. Să fie lăsat în pace, ca să-şi croiască singur soarta, fără lozinci şi fără îndemnuri la ură şi la lupte de clasă. Orice împiedicare a poporului de a-şi exercita în toată libertatea voinţa, constituie un atentat la viaţa lui”. Prin Memoriul din 12 iunie 1947, adresat inspectorului general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, tot generalul Aurel Aldea cerea: ,,Să se ia măsuri, să se respecte gradul meu de general pe care îl deţin conform legii poziţiei ofiţerilor art. 1 şi care este în proprietatea mea până la moarte şi nu mi se poate lua decât prin înalt Decret Regal. O simplă dispoziţie a penitenciarului nu poate anula legile ţării şi cu atât mai mult nu poate da dreptul ca de pe umărul ofiţerilor activi, care poartă uniforma Regelui, să se smulgă galoanele”

În pofida situaţiei fără ieşire în carese aflau, generalii români şi-au păstrat speranţa în viitorul poporului român, în dreptatea istoriei. Bolnav, la limita supravieţiurii, contraamiralul Horia Măcellariu, preciza încă odată temnicerilor săi de la închisoarea din Râmnicul Sărat, la 23 aprilie 195: ,,Nicicând n-am fost un trădător, un necredincios, un tulburător al ţării şi neamului meu. M-am bătut pentru întregirea neamului românesc, m-am bătut pentru graniţele lui sfărâmate”. Cu ultimele puteri, anticipând revenirea la o situaţie normală a ţării, pentru care luptase şi suferise, bătrânul lup de mare, fale marinei române, afirmaî ,,Cândva, când patimile politice se vor atenua, realitatea va apare în tot adevărul ei”.

După calcule incomplete în închisori au decedat peste 50 de generali români, între care:

Aurel Aldea – mort la 17 octombrie 1949 în închisoarea Aiud ;

Ioan Arbore – 25 decembrie 1954, Văcăreşti;

Radu Băldescu – 2 decembrie 1953, Jilava;

Henri Cihoski – 18 mai 1950, Sighet;

Nicolae Ciupercă – 25 mai 1950, Văcăreşti;

Constantin S. Constantin – 29 februarie 1949;

Grigore Cornicioiu – 16 septembrie 1952, Văcăreşti;

Gheorghe Dobre – 26 martie 1959, Râmnicu Sărat;

Constantin Eftimiu – 19 septembrie 1950, Aiud;

Constantin Ilasievici – 6 octombrie 1955, Văcăreşti;

Constantin Iordăchescu – 18 noiembrie 1950, Jilava;

Mihail Kiriacescu – 8 martie 1960, Piteşti;

Radu Korne – 28 aprilie 1949, Văcăreşti;

Gheorghe Koslinski – 30 aprilie 1950, Aiud;

Emanoil Leoveanu – 25 mai 1959, Făgăraş;

Gheorghe Liteanu – 17 februarie 1959, Făgăraş;

Nicolae Macici – 15 iunie 1950, Aiud;

Vasile Măinescu – 13 mai 1953, Văcăreşti;

Ion Mihăescu – 22 octombrie 1957, Văcăreşti;

Ion Negulescu – 1 aprilie 1949, Jilava;

Constantin Pantazi – 23 ianuarie 1958, Râmnicu Sărat;

Vasile Pascu – 6 august 1960, Gherla;

Nicolae Păiş – 16 septembrie 1952, Sighet;

Emil Pălăngeanu – 23 ianuarie 1953, Capul Midia – Năvodari;

Constantin Petrovicescu – 8 septembrie 1949, Aiud;

Mihail Racoviţă – 29 iunie 1954, Sighet;

Radu R. Rosetti – 16 ianuarie 1961, Văcăreşti;

Gheorghe Rozin – 16 ianuairie 1961, Văcăreşti ;

Nicolae Samsonovici – 15 octombrie 1950, Sighet;

Ioan Sichitiu – 29 aprilie 1952, Aiud;

Nicolae Stoenescu – 2 martie 1959, Culmea;

Petre Vasilescu – 4 noiembrie 1959, Galaţi;

Mihail Voicu – m. 17 septembrie 1955, Gherla ş.a.

Categoric este faptul că în timpul războiului s-au făcut şi greşeli şi abuzuri şi fapte regretabile, determinate sau nu de starea de război, care care ar fi fost minunat să fi fost evitate, pe care le regretăm cu toţii, pe care le-au regretat şi cei condamnaţi la ani grei de închisoare, deşi în cea mai mare parte a situaţiilor nu ei fuseseră vinovaţi de cele întâmplate.

Statutul politico-juridic impus ţării la sfârşitul războiului, oportunismele tradiţionale româneşti şi alţi factori au făcut ca majoritatea generalior români care participaseră la cel de-al doilea război mondial să-şi ducă cu greu crucea în primele decenii postbelice. Spre cinstea lor ei şi-au păstrat demnitatea chiar şi în închisoare, îndurând şi necerând ,,nici milă, nici iertare, ci dreptate” aşa cum declara generalul Emanoil Leoveanu. Au cerut doar, prin vocea generalului Nicolae Macici, să nu fie condamnaţi ,,ostaşii care în timpul războiului şi-au făcut doar datoria şi au executat ordinele superioare”. Pe bună dreptate, acesta întreba:,,La ce s-ar rezuma oare războiul dacă un ostaşi în luptă ar refuza să execute ordinele primite?”.

Dr. Alesandru Duţu

Content Protection by DMCA.com

Lasă un comentariu

Banner 300x150 Echipa de specialisti

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!