Napoleon a visat să creeze un imperiu vast şi dincolo de ocean, unde Anglia până să deţină controlul absolut, ceea ce-l deranja enorm pe corsican. Specialiştii spun că Împăratul ar fi fost manipulat de lobby-ul colonial. Istoria a reţinut din acţiunea sa doar ofensiva de la Santo – Domingo (Antile) şi masacrele din Guadeloape (insula unde s-a născut Josephina, prima sa soţie), precum şi restabilirea sclavagismului în anumite colonii.
Guvernul consular nu a renunţat la poziţiile franceze din afara Europei care au scăpat în mare parte de sub controlul metropolei în timpul primilor zece ani ai Revoluţiei. Şi cum să refuze Franşa marele interes comercial pe care îl reprezentau coloniile sale? În urma păcii de la Amiens cu Anglia ea a încercat de a recuceri cea mai mare parte. Dar concretizarea acestui vis era îngreunat de anumite realităţi slăbirea flotei maritime, slaba evaluare a dorinţei de libertate a populaţiilor negre, erorile psihologice ale şefilor militari, dorinţa de a intra în posesie asupra Louisianei şi, nu în ultimul rând reluarea războiului cu Anglia, din mai 1803.
Recucerirea imperiului colonial
La sfârşitul Vechiului Regim, după pierderea Indiei şi a Canadei şi cesionarea Louisianei Spaniei, guvernatorii şi intendenţii lui Ludovic al XV – lea domneau încă asupra unor importante posesiuni în Antile (Santo Domingo, Guadeloupe, Martinique, Marie – Galante, Desirade, şi Tobago), în America de Sud (Guyana), în America de Nord (Saint Pierre – et – Miquelon), în Africa şi pe coastele continentului negru (Saint – Louis du Senegal), insula France (Maurice), insula Bourbon (Réunoin începând din 1793), în oceanul Indian (Seychelles) şi în Indii, cu cele cinci state (Pondichéry, Karikal, Mahé, Yanaon şi Chandernagor).
Antilele erau perla coloniilor franceze. Aici se aflau aproximativ 600.000 de sclavi originari din Africa şi 30.000 de oameni de culoare liberi, faţă de numai 55.000 de albi, în 1788. Exploatările miniere şi plantaţiile înfloreau. Spiritul colonial era profund dominat de dorinţa de a face avere înainte de a reveni în metropolă. Iar guvernele succesive au încurajat din plin această formă de colonizare. Aplicând aşa – zisul sistem „Exclusiv”. Marile societăţi antileze furnizau Franţei materii prime şi era aprovizionată numai de aceasta. În acest mod, Versailles – ul urmărea să domnească cu adevărat asupra coloniilor „sale”, cum şi asupra altor provincii franceze. Înfuriaţi pe faptul că nu fuseseră admişi de a-şi trimite reprezentanţii la Stările generale, coloniştii aveau o mai mare autonomie şi, încurajaţi de oamenii Luminilor care au ajuns până în acele colţuri, negrii au devenit ostili.
În acest context are o mare importanţă sociologia albilor. În aceste ţinuturi îndepărtate se întâlneau puţini nobili desemnaţi de guvernatori pentru a administra. Bogăţia îi determina la organizare socială, care se caracteriza prin certitudinea superiotăţii rasei albe şi prin interzicerea la amestecul rasial sau cu sclavii. La începutul Revoluţiei franceze, coloniştii au vrut să conserve această formă de „independenţă”. Teama lor era aceea de a nu triumfa ideile generoase vehiculate în special prin Societatea franceză a Prietenilor Negri, creată în 1788 de Brissot şi ai cărei membrii ceimai marcanţi erau Clavière, Condorcet, Duport, abatele Grégoire, La Fayette sau Mirabeau.
Inspirându-se din ceea ce a realizat Vechiul Regim în Guadeloupe şi în Martinique în 1787, cu crearea adunărilor locale albe competente pentru a-l asista pe guvernator, coloniştii din Santo – Domingo au pretins că se emancipează creând propria lor adunare. Ei au adoptat chiar o constituţie la 28 mai 1790, în scopul de a-şi apăra „drepturile”. Constituanta a respins însă această decizie, în octombrie. În schimb a acordat dreptul de cetăţenie mulatrilor născuţi liberi, înainte ca Legislativa să revină asupra acestui decret, în timpul uneia dintre primele sale şedinţe: clubul de la hotelul Massiac, adevărat grup de presiune format din peste 400 de „prieteni colonişti”, condus de Gouy d’ Arcy, Barnave, Maduet şi „martiniquezul” Moreau de Saint – Méry, au reluat dezbaterea în cadrul unei reprezentări naţionale dar nu atât de „generoasă” ca aceasta. În acea perioadă, Robespierre” a reuşit să împiedice votul unui decret recunoscând formal legalitatea sclavagismului.
În timp ce în Franţa aveau loc tot felul de discuţii, în colonii au început tulburările:coloniştii împotriva puterii centrale, liberalii contra sclavagiştilor, albii contra negrilor, negrii contra mulatrilor. O revoltă a mulatrilor liberali din Santo – Domingo a fost înecată în sânge. Primele revolte ale sclavilor au avut loc în mai multe insule din Antile. Clubul lui Massiac a reuşit însă a trimite trupe pentru a se restabili ordinea. Acest prim şoc a fost urmat, la Santo – Domingo, de o revoltă a sclavilor. Informat superficial de situaţia reală de la faţa locului, trecând alternativ sub controlul prietenilor colonişti apoi sub cel al prietenilor negrilor, Legislativul a ezitat şi nu a putut acţiona în profunzime, nici într-un sens nici în altul. Prietenii negrilor obţinând o simplă confirmare a drepturilor mulatrilor: decretul de la 22 august 1792 a decis alegerea a 36 de deputaţi din colonii la viitoarea Convenţie. Toate persoanele „libere” (oricare ar fi fost culoarea pielii lor) puteau participa la desemnarea lor. Doar 5 deputaţi şi 3 supleanţi au fost însă desemnaţi, un an mai târziu: trei negri, trei albi şi trei metişi. Patru au reuşit să străpungă blocusul englez pentru a ajunge la Paris.
Abolirea sclavagismului, Santo – Domingo şi războiul contra Angliei
Pentru că nu doreau să adauge un nou subiect de discordie în sânul adunării, cei din Convenţie au refuzat mult timp de a dezbate pe fond chestiunea sclavagismului. Dar fără acordul Parisului, comisarii Sonthonax şi Polverel au abolit sclavagismul la Santo – Domingo, la 21 septembrie 1793!!
În fine, la 4 februarie 1794, la propunerea lui Levasseur, Convenţia a votat prin aclamaţii abolirea pentru adunarea coloniilor franceze. Pentru prima oară, o ţară renunţa la aservirea oamenilor în profitul intereselor economice ale coloniilor şi, în consecinţă, la tratat. Problema a avut loc în cadrul unui elan de generozitate parlamentară fără pregătire sau măsuri compensatorii pentru colonişti. Mai târziu, în memoriile sale, Gregoire regreta această „bruscă emancipare”. Ca o măsură bună, Convenţia a închis clubul hotelului lui Messiac şi a decretat arestarea membrilor săi.
Dar la Santo – Domingo tulburările au mers şi mai departe. Revoltele sclavilor au început în august 1791. Ele au fost reprimate cu vigoare, până în momentul în care un sclav curajos, Jean – Dominique Toussaint – Louverture a preluat conducerea. Născut într-o familie originară din Benin, el s-a născut sclav în 1743 în apropiere de Cap – Français, la nord de Santo – Domingo. Educat de un om liber, Toussaint ştia să scrie şi să citească, cunoaştea rudimentar medicina. Ţelul său era să obţină independenţa Santo Domingo cu o putere neagră. A fost mai întâi aliatul spaniolilor, în 1793, apoi, în anul următor a trecut de partea francezilor. Directoratul l-a numit general de brigadă (1795) apoi de divizie (1796), lăsându-i chiar comanda armatei din Santo Domingo după plecarea şefului său, Laveaux. Atunci el a confiscat plantaţiile abandonate şi le-a încredinţat locotenenţilor săi, creând o nouă elită născută din sclavagism. Aşa încât, la sfârşitul anului 1797, acesta era stăpânul părţii franceze a insulei. După ce s-a apropiat un timp de englezi şi a profitat de reluarea comerţului, a rupt acest nou acord, încercând să se descotorosească de ultimii reprezentanţi ai Franţei. Hédouville, trimis la faţa locului pentru a încerca să-l calmeze, a fost respins cu armele, în octombrie 1798. Apoi, armata de metişi a generalului Rigoud a fost zdrobită de trupele lui Louverture în timpul unei campanii care a făcut numeroase victime şi a fost marcată de sute de execuţii sumare. La apogeul Consulatului, generalul de culoare stăpânea toată partea franceză din Santo Domingo şi acum se orienta spre partea spaniolă cedată Franţei prin tratatul de la Basel din 1795 însă controlat de Madrid.
Coloniile franceze nu erau singura ameninţare din interior. Slăbiciunea marinei franceze şi luptele politice naţionale au avantajat Anglia şi, timp de cîteva luni, Spania. În aşa fel încât, la 18 brumaire, se poate spune că războaiele revoluţionare au devenit un război „mondial”, deoarece aveau loc pe toată planeta. Anglia ocupa parţial imperiul colonial francez. În Antile, în Martinique, era prezentă de asemenea în Tobago, Santa – Lucia şi în Saintes. În India, cucerise cele cinci state, precum şi Saint – Pierre – et – Miquelon în America de Nord. În schimb, după diverse peripeţii, Franţa îşi păstrase controlul asupra insulei France, Reunionului, Saint – Louis din Senegal, Guyana, Guadeloupe (pierdută apoi reluată) şi, cel puîin formal, asupra Santo Domingo, deoarece Tousssaint – Louverture era susţinut de guvernul de la Paris.
„Lobby”–ul colonial faţă de puterea de la Paris
Puterea consulară s-a interesat de chestiunea colonială deîndată ce a venit la putere, ceea ce constituia fără îndoială mijlocul de a oferi o revenire asupra investiţiilor rapide câtorva oameni de afaceri care au susţinut lovitura de stat. Articolul 91 din Constituţia franceză a anului VIII stipula că „regimul coloniilor franceze va fi determinat de legi speciale”. Asta însemna că unitatea administrativă între Franţa şi coloniile sale, dragi Directoratului, era ruptă.
La 25 decembrie 1799, consulii au adresat o proclamaţie „cetăţenilor din Santo Domingo”, ceea ce reprezenta o probă că soarta insulei îi neliniştea foarte tare. Bonaparte, Cambacérès şi Lebrun au confirmat abolirea sclavagismului dar au lansat un fel de avertisment lui Toussaint – Louverture că angajamentele succesive faţă de „puterile duşmane” nu au fost uitate.
„Cetăţeni, o constituţie care nu s-a putut susţine contra violărilor multiple este înlocuită printr-un nou pact destinat de a întări libertatea. Articolul 91 arată că coloniile franceze vor fi conduse prin legi speciale. Această dispoziţie derivă din natura lucrurilor şi din diferenţa climatelor. Locuitorii din coloniile franceze situate în America, în Asia, în Africa nu pot fi guvernaţi prin aceeaşi lege. Diferenţa de obiceiuri, de moravuri, de interese, diversitatea solului, a culturilor, a producţiilor cer modificări diverse (…). Consulii Republicii, anunţându-vă acest nou pact social, vă declară că principiile sacre ale libertăţii şi legalităţii negrilor nu vă vor putea atinge niciodată nici modifica. Dacă există în colonia Santo Domingo oameni rău intenţionaţi, dacă există cineva care conservă relaţii cu puterile duşmane, bravi negri, amintiţi-vă că doar poporul francez recunoaşte libertatea voastră şi egalitatea drepturilor voastre”.
Pentru a duce la Santo Domingo această proclamaţie care confirma abolirea sclavagismului, Bonaparte a desemnat trei comisari: generalul Michel, colonelul Vincent (prieten cu Louverture) şi pe mulatrul Raimond (aboliţionist convins care a îndeplinit deja funcţii de comisar al Directoratului din 1796 – 1798). Misiunea lor consta din a restabili autoritatea metropolei, cu acordul lui Toussaint – Louverture şi în colaborare cu ultimul reprezentant real al puterii centrale din această colonie, Roume Saint – Laurent.
Pentru Bonaparte, chestiunea centrală în materie colonială nu era cea a sclavagismului. El era indiferent la aspectele umane ale acestei probleme. Dar persistenţa sclavagismului în posesiunile din oceanul Indian nu-l jena mai mult decât abolirea sa în Antile: îl interesa numai influenţa statului negru asupra prosperităţii. De altfel, în războiul contra Angliei, coloniile erau un punct strategic, într-o perioadă în care flotele se urmăreau de-a lungul oceanelor. Primul soncul a vorbit în Consiliul de Stat, la 16 august 1800, despre Santo Domingo:
„Chestiunea nu este de a şti dacă este bine de a aboli sclavagismul (…). Sunt convins că această insulă va fi a englezilor, dacă negrii nu ne-ar fi fost alături prin interesul libertăţii lor. Vor face mai puţin zahăr, poate; dar îl vor face pentru noi, şi ne vor servi, la nevoie, soldaţi. Dacă vom avea o rafinărie de zahăr în minus, vom avea în schimb o citadelă ocupată de soldaţii prieteni (…). Astfel, voi vorbi de libertate în partea liberă a lui Santo Domingo; voi confirma sclavagismul în insula France, chiar în partea sclavagistă din Santo Domingo (.red. cea ocupată de spanioli); mă gândesc să îndulcesc şi să limitez sclavagismul, acolo unde îl voi menţine; de a restabili ordinea şi de a introduce disciplina, acolo unde voi menţine libertatea”.
În acest timp, Primul Consul a ordonat trimiterea unei armate de 4000 de oameni la Santo Domingo. O flotilă sub ordinele contra – amiralului Lacrosse s-a pregătit de a părăsi Brestul. Numai că timpul urât şi prezenţa marinei engleze au dus la anularea operaţiei.
În anturajul consular, se dezbătea aprins problema colonială. Amiralul Truguet, fost ministru al Directoratului şi unul dintre consilierii maritimi ai lui Bnaparte, milita pentru menţinerea sistemului din 1794. Conform lui, bunii republicani nici nu trebuiau să-şi pună întrebări asupra beneficiilor abolirii sclavagismului. În mai multe note adresate Primului Consul, el a susţinut că, în oceanul Indian, se va continua aservirea altor oameni şi îş apăra pe Toussaint – Louverture. Mai târziu, s-a opus expediţiei încredinţată generalului Leclerc. Dar Lecher era din ce în ce mai singur în anturajul consular. Principalii săi apropiaţi, Grégoire şi Volnery, intraseră în disgraţie.
„Lobby – ul colonial” avea practic câmp liber.
În zilele care au urmat lui Brumaire, Cambacérès, pe atunci ministru al Justiţiei, şi Forfait, ministrul Marinei şi Coloniilor, comandaseră un proiect de a opri decretul de la 16 pluviôse din anul II. Nu era vorba de a se reveni asupra abolirii, ci pur şi simplu de a permite de a „importa” în colonii oameni care nu erau liberi din ţările unde sclavagismul supravieţuia, după care li se acorda, după o muncă dură, un statut progresiv pentru a ajunge, în câţiva ani, de a deveni cetăţeni.
Santo Domingo crea dispute aprinse, în timp ce coloniştii trimiteau petiţii. Doi vechi convenţionişti din insulă, albul Dufay şi negrul Belley, susţinuţi de influentul amiral Ganteaune, au cerut o intervenţie armată. Forfait a adunat grupe de lucru care erau în realitate grupe de presiune. Solicitaţi de Primul Consul, ex – convenţionalul Serres şi ex – constituantul Monneron au propus o restabilire pur şi simplu a sclavagismului în toate coloniile. Barbé – Marbois, ultimul intendent la Santo Domingo sub Vechiul Regim, se baza pe vechii administratori albi în toate pretenţiile lor. Cambacérès, foarte legat de oamenii de afaceri profitând de comerţul colonial, li s-a alăturat. Cât despre Talleyrand, acesta dorea o reîntoarcere la o exploatare a coloniilor aşa cum se practicase sub Vechiul Regim.
Primul succes al acestui „lobby colonial” a avut loc în domeniul afacerilor din oceanul Indian. Acolo, situaţia era inversă decât la Santo Domingo. Din 1794, coloniştii refuzau să aplice decretul Convenţiei şi avea veleităţi de independenţă. Împinşi de Forfait, ostil din principiu „filantropiei”, consulii considerau că status quoul era cea mai bună soluţie pentru Reunion, insulele France şi Seychelles. Nava „Aurora” a afus această veste în insule, în octombrie 1800. Iar ea a fost confirmată în mai multe rânduri de trimişii din metropolă, care i-au asigurat ferm pe colonişti. După pacea de la Amiens, s-a reconfirmat faptul că Primul Consul nu avea intenţia de a impune legislaţia revoluţionară.
Ruptura cu Toussaint Louverture
La sfârşitul lui aprilie 1800, Michel, Vincent şi Raymond au acostat la Santo Domingo şi i-au înmânat lui Toussaint – Louverture proclamaţia de la 25 decembrie 1799 însoţită de documente care îl confirmau ca comandant şef al insulei. Generalul a avut întrevederi lungi particulare cu trimişii Primului Consul. Constatând marea tensiune care domnea în insulă, aceştia din urmă au concluzionat totuşi asupra imposibilităţii de a restabili în scurt timp autoritatea Republicii. Războiul contra armatei „metise” a lui Riqaud (acesta a fost evacuat şi trimis spre Franţa) abia se terminase şi urmale sale în spiritele oamenilor erau departe de a se fi şters. Albii se alăturaseră lui Louverture, mai mult forţaţi de împrejurări decât din convingere, în timp ce negrii refuzau orice autoritate exercitată de funcţionarii impuşi de metropolă. În partea spaniolă a insulei, opozanţii lui Louverture creau tulburări, iar generalul declara sus şi tare că dorea să unească de fapt toate teritoriile din insulă. De cealaltă parte, emisarii lui Bonaparte doreau să evite asta, în orice caz, adică concentrarea puterii în mâinile generalului.
O vreme, acesta din urmă a fost considerat un înger, un om care avea sentimente generoase. Ştia însă de pregătirile expediţiei lui Lacroise. Şi mai ştia că atâta timp cât Franţa şi Anglia se aflau în război, era foarte dificil de a fi înlocuit. Obiectivul său a fost deci de a lua un avantaj decisiv în timpul ostilităţilor. Pentru asta, el a confiscat o parte din profitul plantaţiilor pentru a-şi finanţa bugetul să cumpere arme (inclusiv din posesiunile englezeşti vecine) dar i-a primit pe trimişii Primului Consul fără să le fi cedat nimic. A comis totuşi mai multe erori, considerate de Bonaparte drept provocări.
Prima a fost fără consecinţe: a refuzat să-l facă secundul său pe generalul Michel, ceea ce a provocat plecarea acestuia din insulă. Întors în Franţa în decembrie 1800, Michel a făcut un raport prin care îi găsea scuze lui Louverture şi chiar sugera lui Bonaparte de a-i adresa o scrisoare personală, ceea ce, credea el, îl apropia de Franţa. Dar ce era mai grav acum urma. La 4 noiembrie 1800, Forfait i-a adus o scrisoare fără echivoc lui Toussaint – Louverture: „Regele Spaniei a făcut plângeri pe lângă Primul Consul pe care i le-au adus comandanţii părţii spaniole din Santo Domingo. Guvernul francez m-a însărcinat să vă aduc la cunoştinţă că s-a convenit între cele două guverne că nu vom intra în posesia părţii spaniole din Santo Domingo. Intenţia guvernului francez este de a avea întreaga atenţie pe care o datorează agenţii Republicii unui prinţ care este cel mai fidel aliat al său”.
Ordinul era clar. „Agentul Republicii” să i se sustragă!! Acelaşi lucru se cerea şi pentru anturajul său. Se pregătea o mică expediţie, cuprinzând puţine trupe, însă câţiva administratori în plus: prefectul colonial Lequoy – Montgiraud pentru a pregăti statusul insulei Santo Domingo, comisarul de justiţie Deperoux, contra – amiralul Combis pentru a lua în posesie partea spaniolă şi generalul Michel pentru a comanda trupele. Toţi aceşti oameni, mai puţin Combis, trebuiau să fie puşi sub ordinele lui Toussaind – Louverture promovat cu această ocazie „căpitan general al părţii franceze a Santo Domingo” prin scrisoarea personală a Primului Consul semnată la 4 martie 1801. În aceeaşi zi, Lequoy – Montgiranul a primit instrucţiunile sale: „Obţineţi influenţa asupra lui Toussaint – Louverture, nu-i daţi nicio suspiciune, ghidaţi-i eforturile şi spiritul pentru a menţine ordinea, liniştea şi agricultura”.
La 10 aprilie 1801, pe când se pregăteau de îmbarcare, Combis şi Lequoy – Montgiranul au fost informaţi că misiunea lor s-a suspendat. La Paris au aflat că, cu patru luni mai devreme, Toussaint – Louverture invadase şi ocupase partea spaniolă din Santo Domingo, după ce l-a forţat (sub ameninţarea unui masacru generalizat dealbi) pe Roume de Saint – Laurent de a-i da autorizaţia scrisă. Apoi Roume a fost arestat şi noul stăpân din insulă i-a scris lui Bonaparte: „Oricare ar fi coloniile pe care duşmanii mei le-au lansat împotriva mea scriindu-vă, mă voi abţine de la orice justificare.” Urmându-şi scopul său, Louverture a anunţat că un comisar a lucrat la o constituţie pentru Santo Domingo.” Scrisorile lui Bonaparte şi Forfait care trebuiau să stabilească noua organizare a insulei au fost anulate şi imediat Louverture a fost înlăturat din cadrele armatei. La 4 mai, amiralul Villaret – Joyeuse a primit ordinul de a sta în preajma Brestului şi de a urmări direcţia coastelor africane mai întâi apoi Antilele, cu misiunea de a slăbi vigilenţa generalilor negri după care să se abată asupra lor şi să-i expedieze în Franţa. La dispoziţia sa au fost puşi 7000 de oameni. În acelaşi timp, Forfait a trimis un curier lui Louverture, prin care îi cerea eliberarea lui Roume.
La începutul lui iulie, „constituţia” din Santo Domingo a fost adoptată. În ea, se reafirma apartenenţa la „imperiul francez”, în schimb „generalul căpitan” era numit guvernator pe viaţă şi era asistat de o adunare numită de el. Louverture l-a însărcinat pe Vincent spre a fi ratificat de consulii de la Paris. Mesajul său se dorea a fi plin de asigurare: Santo Domingo rămânea în sfera franceză şi în acord cu principiile Revoluţiei (printre care abolirea sclaviei). În realitate, Toussaint – Louverture nu avea altă soluţie decât jocul dublu: pe de-o parte, rămânea aboliţionist (întrun mediu care nu era) şi se proclama francez pentru a se bucura de poziţia internaţională a metropolei; pe de cealaltă parte însă, el cerea Parisului de a-i lăsa mâinile libere. Era dispus Bonaparte de a accepta jocul său?
Va urma…
