Extremul-Orient rusesc sau partea asiatică a Rusiei, situată la est de fluviul Lena, acoperă o suprafaţă imensă de 6,2 milioane de kilometri pătraţi, adică 36,4 % din suprafaţa totală a ţării şi are numai 6,8 milioane de locuitori. Teritoriul este inclus în Siberia şi este numit “Siberia orientală”.

Este cuprins între malurile oceanului Arctic şi Pacific şi se învecinează cu cele două Corei, China, Japonia şi SUA, ceea ce face ca această uriaşă regiune să fie extrem de importantă din punct de vedere geostrategic şi politic pe plan internaţional, deoarece are rolul de a crea o legătură între zona Pacificului şi Europa, după cum prevedea şi Boris Elţîn în martie 1992.

Regiunea Extremul-Orient rusesc este compusă din zece entităţi administrative: teritoriile Kabarovsk, regiunea Amur, regiunea Kamceatka, regiunea Magadan, regiunea Sakalin, regiunea autonomă Birobidjan, regiunea autonomă Ciukci, regiunea autonomă Koriak şi regiunea autonomă Iakuţia (Republica Saka).

Sursă foto: Wikipedia

“Siberia orientală” este foarte puţin populată: doar 1,2 locuitori pe kilometru părat. populaţia este concentrată mai ales de-a lungul Transsiberianului, linia de cale ferată care leagă Moscova de Vladivostok pe o lungime de 9.288 kilometri (o călătorie cu trenul durează o săptămână).

Cea mai dezvoltată parte a regiunii din punct de vedere demografic (4,7 milioane de locuitori) şi economic (aici se găseşte majoritatea industriei şi dă cea mai importantă producţie agricolă) este cea meridională. Pădurea reprezintă o altă bogăţie inestimabilă a regiunii (o treime din rezervele potenţiale ale Rusiei).

Partea centrală a regiunii Extremul-Orient rusesc este acoperită în general de taiga. Ea numără 1,7 milioane de locuitori (14% din populaţia totală) şi are o densitate foarte scăzută, de numai 2 locuitori pe kilometru pătrat. Părţile sale cele mai aglomerate se găsesc de-a lungul căii ferate Baikal-Amur (4.234 km), care constituie un itinerar strategic la Transsiberian, dar vulnerabil deoarece se învecinează cu frontiera chineză, ţărmurile Pacificului şi trei aglomerări: Komsomolsk-pe-Amur ( până la tratatul de la Aigun, din 1858, oraşul făcea parte integrantă din China imperială), Petropavlovsk-Kamciaţki ( în oraş nu se poate ajunge pe un drum terestru) şi Neriungri.

Partea apuseană, compusă din tundră, taiga şi păduri dese, acoperă 44% din supraţa Extremului-Orient. Ea cuprinde o mare parte din republica autonomă Iakuţia, malurile mării Okoţk, regiunea Magadan şi republica autonomă Koriak. Este considerată cea mai rece regiune din lume. Aici trăiesc 1,3 milioane de locuitori.

Zona artică (malurile oceanului Arctic) acoperă 35% din suprafaţa totală a Extremului-Orient şi are doar 300.000 de locuitori!

În Extremul-Orient rusesc, populaţia rusească reprezintă 79,8% din populaţie, ucrainenii 7,8%, yakuţii 4,6%, tătarii şi popoarele autohtone din nord doar 2,2 %, bieloruşii 1,2 %.

O regiune atât de întinsă cum este Extremul-Orient rusesc are însă multe probleme de rezolvat: frontiere permisive, trafic de droguri şi de fiinţe umane, contrabandă şi corupţia generalizată. Moscovei îi este tot mai greu pentru a menţine dominaţia rusească în regiune datorită diversităţilor de tot felul şi a diferenţelor esenţiale de cultură politică.

Puterea de la Moscova a încercat recent, prin Vladimir Putin de a întări influenţa tradiţională a Rusiei în Asia centrală şi de a-şi regăsi statutul de mare putere.

Timp de 40 de ani, provinciile orientale ale Imperiului rus, apoi URSS au trăit sub ameninţarea constantă a gresiunii japoneze. Şi în noaptea de 4 spre 5 aprilie 1918, 100.000 de soldaţi japonezi au debarcat la Valdivostok şi au invadat Extremul-Orient sovietic şi au instituit un regim de teroare. După patru ani de lupte sângeroase, Armata Roşie şi partizanii au reuşit să elibereze acest teritoriu, la 25 septembrie 1922. Numai că puterea imperială japoneză nu a renunţat la ambiţiile sale asupra teritoriilor sovietice din Extremul-Orient şi bande de chinezi instigate de Japonia au trecut frontiera, însă ordinea a fost restabilită de armata specială din Extremul-Orient care aduna toate detaşamentele Armatei Roşii cantonate în zonă.

În 1938. o nouă alertă: japonezii atacă un punct de frontieră sovietic în regiunea lacului Kassan, dar sunt respinşi cu vigurozitate.

Sursă foto: Wikipedia

Japonia a atacat Mongolia la 11 mai 1939, care era aliata URSS-ului. Armata Roşie a contra-atacat şi japonezii au pierdut 60.000 de oameni. Nipponii, ca şi chinezii, au visat întotdeauna la Siberia. Iată ce scria Muto Teyiti în cartea lui Viitorul lumii:

Siberia este prelungirea naturală a Japoniei. Numai oamenii cu vederea scurtă pot crede că după ce am dus acest război şi am pus sub controlul nostru bogăţiile ţărilor mărilor meridionale, va fi de ajuns pentru a edifica “sfera de prosperitate”. Pentru a completa blocul meridional al “prosperităţii comune”, va trebui să construim blocul occidental, şi numai atunci “sfera de prosperitate comună” va fi în întregime creată la scara întregii Asii orientale… La nord se întind spaţiile neexplorate ale Siberiei, regiunea litoralului şi partea vestică a lui Sakalin. Gândindu-ne la toate aceste regiuni, nu ne putem împiedica să nu regretăm că, în ciuda tuturor victoriilor strălucitoare ale Japoniei, nu am reuşit să facem să intre toate aceste zone în cadrul frontierelor noastre… Şi iată de ce ardem de nerăbdare de a ne pune în marş către nord…

Geopoliticienii japonezi au meditat îndelung la Siberia, asemeni chinezilor, chiar de la începutul secolului XX. Profesorul Tomitz scria în Revista diplomatică:

Va fi destul, în primul nostru război, de a ajunge până la lacul Baikal; apoi, în cel de-al doile război al nostru, vom ridica drapelulu nostru la Ural, şi părul nostru se va uda în Volga…

În prezent se constată o militarizare accentuată a Japoniei, care ridică pretenţii teritoriale în Asia. Existe conflicte latente între Rusia şi Japonia, cum este cazul insulelor Kurile, care pot izbucni în orice moment sau pot fi folosite ca pretext pentru o agresiune armată. Viitorul pare incert în Extremul-Orient, avându-se în vedere atât de multe ambiţii şi interese.

Marian Deaconu