Faide (în germană fehde) a fost în societățile germane medievale (la franci, burgunzi, longobarzi etc.) un sistem de răzbunare privată care opunea două familii inamice, două clanuri, două triburi etc.
Codul extrem de codificat după promulgarea Capitulațiilor din Mainz (1235), recursul la faida a fost adesea rezultatul unui verdict făcut de judecătorii locali și de evaluatorii lor în adunările publice (aceste adunări poartă, în general, numele latin de mallus publicus, un tribunal prezidat de conți sau, în lipsa acestora, de un vicar).
Prin urmare, această faida avea o dimensiune colectivă puternică. Dacă, de exemplu, un om liber a ofensat familia altuia și a fost găsit vinovat de instanțe, familia rănită avea dreptul asupra primei familii. Mai precis, o crimă putea duce la o altă crimă (nu neapărat aceea a ucigașului însuși: orice membru al familiei sale putea fi vizat). Putea fi același lucru pentru o crimă precum un incendiu sau furt.
Faida reprezenta, așadar, un fel de privatizare a justiției și a pedepselor: în acest sistem, nu puterea publică pedepsea infracțiunile și crimele, ci indivizii și grupurile care erau rănite care-și făceau propria dreptate.
Rolul autorităților publice se limita la legitimarea folosirii violenței de către grupul lezat împotriva grupului găsit vinovat de agresiune.
Această practică a dispărut treptat sub influența legii romane, apoi datorită acțiunii carolingienilor: violența legitimă, sub îndrumarea lor, a devenit treptat monopolul puterii publice.
Merovingienii și carolingienii au dezvoltat, de asemenea, sisteme de compensare (Wergeld): recursul la faida putea fi înlocuit cu plata unei sume de bani, a cărei valoare a fost stabilită prin lege. Legea Salică informează despre acest efort de raționalizare și pacificare în folosirea faidei.
