Elamiţii au trăit pe platoul iranian din mileniul III şi până în I mileniu înainte de Christos. Ei reprezentau un paradox în redescoperirea Orientului Apropiat vechi: inscripţiile trilingve ale regilor achemenidieni descifrate la mijlocul sec. XIX comportau într-adevăr o versiune în elamită, alături de cele în babiloniană şi în persana veche. Totuşi, după un secol şi jumătate de la această descifrare, constatăm că elamiţii rămân o enigmă. Istoria lor ne este cunoscută graţie civilizaţiilor vecine, mai ales cele care s-au suscedat în Mesopotamia. Dar nu cunoaştem cronologia şi există mari incertitudini în ceea ce priveşte studiul geografiei istorice a Elamului.
Indicii slabe
Această situaţie este consecinţa mai multor factori. Mai întâi, înţelegerea noastră a limbii elamite este foarte limitată, sub toate aspectele. Traducerea şi interpretarea a numeroase texte rămân deci foarte incerte. Iar săpăturile efectuate la Tall – y – Malyan de decenii nu au fost de mare amploare niciodată. Susa rămâne cel mai cunoscut oraş. Dar Susa nu este Elam: Susian – actualul Khuzistan – este o prelungire a câmpiei Mesopotamiei de sud, mai degrabă influenţată de aceasta, alteori alipită civilizaţiei platoului iranian. Elamul, în sens restrâns, al cărui nume a fost notat NIM “înaltă” (ţară) de sumerieni.
O scriitură şi o civilizaţie zisă “proto – elamită”
Scriitura zisă proto – elamită este contemporană cu începuturile scrierii cumiforme în sudul Irakului. Se poate deci data la a doua jumătate a mileniului IV înainte de Christos, însă ea constituie o invenţie independentă. Termenul de “protoelamit” ar putea părea înşelător, în măsura în care sistemul pictografic utilizat nu permite de a fi sigur că utilizatorii acestei scriituri au vorbit elamita (ceea ce pare tot mai sigur). Este vorba înainte de toate de documente de contabilitate, mărturii ale unei civilizaţii foarte elaborate. Siturile arheologice de la Tepe Sialk sau Tepe Yahya au revelat această bogăţie. Scriitura proto-elamită s-a răspândit progresiv pe tot platoul iranian şi a fost folosită până către anul 2200 înainte de Christos, dată de la care nu a mai supravieţuit decât Susa.
Elamul în mileniul trei
Un anume număr de suverani “pre-sargonici” din Mesopotamia au efectuat nenumărate incursiuni pe platoul iranian. Despre acestea vorbesc textele legendare. Gilgamesh, Enmerkar sau Lugalbanda, nu au ezitat de a se înfrunta cu redutabilii lor vecini orientali. Bogăţia Elamului în lemn de construcţie, minerale şi pietre preţioase explică o asemenea atracţie.
Printre toate victoriile cu care se fălea regele Sargon din Akkad (2334 – 2279 înainte de Christos) figurează şi cea pe care a repurtat-o contra Elamului, unde puterea se afla în mâinile unei dinastii originare din Awan. Mai mute rebeliuni au fost nimicite de fiii şi de succesorii lui Sargon. Manishtusu a cucerit chiar îndepărtatul Anshan. Dar dinastia din Awan nu a fost suprimată. Cea mai veche mărturie este un tratat realizat către anul 2250 î.e.n. de un rege din Awan cu omologul său Naram – Sîn din Akkad. Tăbliţa, găsită la Susa, se află din nefericire într-o stare foartă proastă şi a putut fi înţeleasă numai o frază: “Duşmanul lui Naram – Sîn este duşmanul meu, prietenul lui Naram – Sân este prietenul meu.”
Sfârşitul imperiului din Akkad a permis Elamului de a relua puterea sub domnia lui Puzuur – Inshushinak (către 2150 înainte de Christos), care şi-a împins cuceririle până în regiunea Akkadului. Acest rege ne-a lăsat o serie de inscripţii în akkadiană şi în elamită, pe câteva reliefuri sau stele. El purta titlul de “prinţ, ensi, de Susa şi şef militar, shagin, de Elam.” Arta acestei epoci este foarte marcată de influenţa mesopotamiană.
Expansiunea care a marcat Maesopotamia în epoca neo-sumeriană s-a făcut în parte datorită Elamului. Astfel, prinţul Gudea din Lagash a repurtat o victorie asupra armatei din Anshan. Regele din Ur, Shulgi (2094 – 2047 î. e. n.) a anexat Susian şi a construit la Susa un templu pentru zeul local Inshushinak, pe care l-a dotat cu bogăţii. Susa a devenit capitala unei provincii alipită direct “primului ministru”, Sukkad – mah, regilor din Ur. Relaţiile între Ur şi Anshan, unde puterea se afla în mâinile “dinastiei Shimashki”, au fost în general rele; regele Shu – Sîn a încercat să le amelioreze dăruindu-şi una dintre fiice drept soţie regelui din Anshan, însă în van.
Elamiţii şi amorriţii între 2000 – 1600 î. e. n.
Adesea, se atribuie căderea celei de-a treia dinastii din Ur invaziilor amorriţilor. Ce-i drept, acestea au jucat un rol important. Dar nu trebuie uitat că elamiţii, conduşi de regele Kindattu, au pus mâna pe Ur în 2004 î.e.n., băgându-l în puşcărie pe regele Ibbi – Sîn. Au fost stăpânii oraşului câţiva ani, apoi regele Isin Ishbi – Erra a reuşit să-i alunge.
Raporturile între elamiţi şi diferite regate amorrite care şi-au împărţit Orientul – Apropiat între anii 2000 – 1600 î.e.n. au fost complexe şi nu ştim decât câteva aspecte. Unii suverani amorriţi au dorit să întreţină relaţii pacifiste cu puternicii stăpâni ai platoului iranian: regulat, suveranii dădeau pe una dintre fiicele lor drept soţie regilor elamiţi. Una dintre puterile mesopotamiene care a vrut să dezmembreze cu orice preţ oraşul Ur a fost Eshnunna. Acest oraş, situat în apropiere de Bagdad, controla una dintre căile de acces către platoul iranian, care trecea prin valea Diyala. Între noua dinastie locală şi cea din Anshan s-au realizat legături strânse. O fiică a lui Bilalama, Me – Kubi, a fost dată ca soţie lui Tan – Ruhuratir, ensi din Susa care a devenit rege al dinastiei Shimashki.
Puţin mai târziu, regele Isin Iddin – Dagan (1974 – 1954 î.e.n.) a dat deasemenea pe una dintre fiicele sale în căsătorie regelui din Anshan. În sec. XX înainte de Christos, a fost fondată o nouă dinastie elamită de către Eparti (sau Ebarat), care a luat titlul de “rege din Anshan şi din Susa.” Modul de transmitere a puterii în interiorul acestei dinastii zisă a Epartidilor a divizat specialiştii, vorbindu-se de un eventual incest în sânul familiei regale. Dualitatea puterii se concretiza asupra succesorilor din Eparti printr-o separare între regele din Anshan (numit de asemenea Sukkal – mah) şi suveranul din Susa.
În sec. XVIII î.e.n., elamiţii au intervenit din ce în ce mai mult în istoria vecinilor lor mesopotamieni. Câteodată, era vorba de arbitraj, ca aproximativ în anul 1770 î.e.n., când Sukkal – mah a încercat să-i concilieze pe Hammurabi din Babilon şi Zimbrî – Lîm din Mari, care se aflau în dezacord privind delimitarea frontierei comune pe Eufrat. Dar este vorba de asemenea de dorinţa de putere. După mai multe intervenţii ale predecesorilor săi în direcţia Diyala în a doua jumătate a sec. XIX î.e.n., Sukkal – mah Siwe – palar – huppak a reuşit să cucerească Eshunna în 1766 î.e.n. I-au fost trimise numeroase daruri regelui din Mari, cât şi fratelui său, Kuduzulush, regele din Susa.
Elamiţii s-au lansat apoi într-o dublă invazie, către nord-vest în direcţia Shubat – Enlil, şi către nord-vest în direcţia faimosului Babilon. În faţa acestei situaţii de criză, majoritatea monarhilor amorriţi au renunţat la certurile dintre ei s-au unit. {eful coaliţiei anti – elamite a fost Hammurabi din Babilon. Arhivele palatului din Mari au livrat numeroase detalii despre acest război.
În fine, elamiţii au trebuit să bată în retragere. Dar Elamul nu a dispărut de pe scena internaţională timp de câteva secole. Se presupune că elamiţii au jucat un rol important, chiar crucial în dezmembrarea Imperiului babilonian sub fiii lui Hammurabi.
Săpăturile efectuate în Susa au dezvăluit arhive familiale, care arată influenţa foarte mare pe care a exercitat-o cultura sumero – akkadiană în acest oraş, poate pentru că aici trăiau familii care au părăsit oraşele Umma şi Lagash la sfârşitul celei de-a treia dinastii din Ur. În sens invers, abia dacă se pot cita câteva incantaţii în limba elamită găsite în Babilon.
Perioada medio – elamită
Se întinde de la mijlocul sec. XV la sfârşitul sec. XII î.e.n., pe parcursul căreia s-au succedat trei linii de suverani. Perioada Igihalkidesilor este marcată de o dorinţă profundă de elamitizare: monarhii reiau titlu de “rege al Anshanului şi al Susei”, inscripţiile lor comerative sunt în foarte mare majoritate realizate în limba elamită. În timp ce arhivele de la Haft Tepe, în apropiere de Susa, sunt încă realizate în akkariană, textele administrative în elamită datează din 1300 – 1000 î.e.n. aproximativ (au fost găsite la Anshan). Această mişcare de elamitizare are o cauză majoră: mai mulţi regi medio – elamiţi s-au căsătorit cu prinţese babiloniene.
Printre marile realizări ale acestei epoci, se numără construcţia oraşului Dur – Untash Napirisha – Choga Zanbil (la 40 km sud-est de Susa), ale cărui ruine au fost dezgropate de o misiune franceză între 1935 şi 1962. Este vorba de un “oraş nou”, fondat de regele Untash – Napirisha (1345 – 1305 î.e.n.). Monumentul cel mai important din acest ansamblu arhitectural este zigguratul, ale cărui structuri au putut fi studiate în detaliu.
În 1158 î.e.n., un raid al regelui Shutruk – nahunte a pus capăt dinastiei cassite care domnea în Babilon. Atunci în Susa au fost aduse numeroase monumente, unde au fost găsite în timpul săpăturilor de la începutul sec. XX. Este vorba de mai multe opere din epoca Akkad-ului, cum ar fi Stela lui Naram – Sîn, Codul lui Hummurabi, numeroase Kudurru…
Babilonia a trecut apoi pentru mai mult de un secol sub controlul celei de-a doua dinastii, Isin (1158 -1027 î.e.n.). Cel mai strălucitor dintre suveranii săi au fost Nabucodonosor I (1126 -1105 î.e.n.). Un Kudurru ne descrie victoria decisivă pe care regele babilonian a repurtat-o împotriva Elamului şi care a permis reîntoarcerea în Babilon a statuii zeului Marduk, care fusese jefuită de elamiţi.
Anshan a fost abandonat în sec. X î.e.n. Istoria politică a secolelor următoare ne scapă total! Înainte de Huban – nikash I (743 -717 î.e. n.) nu este atestat nici un rege elamit. Totul pluteşte în mister…
Elamiţii şi assirienii în primul mileniu
Din punct de vedere cultural, perioada cuprinsă între 717 -640 î.e.n. este marcată de o mai mare varietate în folosire scrierii şi vorbirii elamitei. Au fost descoperite multe texte economice, câteva contracte şi chiar două texte literare, numeroase înscripţii.
Istoria politică a Elamului în primul mileniu, în cursul perioadei zisă neo – elamită, a fost mai întâi marcată de relaţii cu vecinii occidentali şi înainte de toate cu Imperiul neo – assirian.
Detaliul acestor relaţii este foarte complex. Elamiţii îi susţineau pe caldeenii din sudul Babilonului contra assirienilor (dar aceştia i-au învins). Relaţiile ostile între elamiţi şi assirieni s-au liniştit după bătălia de la Halul (691 î.e.n.) şi distrugerea Babilonului de către Sennacherib în 689 î.e.n. Peripeţiile acestui război feroce au fost imortalizate într-un bazorelief celebru al palatului din Ninive: Assurbanipal şi soţia sa stau într-o grădină, în timp ce de craca unui copac atârnă capul regelui elamit Te’ umhuan’ decapitat în urma luptei care s-a dat pe malurile râului Ulai. A fost un război cumplit, de durată, culminând cu cucerirea Susei în 646 î.e.n. de către Assurbanipal.
Supravieţuirea elamiţilor sub neo – babilonieni şi achemenidieni
Statul elamit a supravieţuit în acest timp la toate probele. În timpul Imperiului neo – babilonian care a urmat celui neo – assirian, au fost restabilite relaţiile cu elamiţii: atunci când Nabopolassar s-a urcat pe tron, în 625 î.e.n., le-a redat statuile divinităţilor lor pe care assirienii le duseseră în Uruk. Dar statul elamit tardiv a coexistat cu succes şi cu puternicii medii aflaţi în nordul Iranului şi cu regatul pers. Cucerirea întreg teritoriului iranian de către regele persan Cyrus a pus capăt istoriei elamiţilor propriu-zis către anul 540 î.e.n. Dar cultura elamită nu a dispărut!
Elamita a fost folosită de suveranii achemenidieni în inscripţiile lor rupestre, ca cea a lui Darius I de la Bisutun. La Persepolis au fost descoperite două laturi de mai multe mii de texte contabile în limba elamită. Ele dovedesc prezenţa scribilor elamiţi în aparatul administrativ al regilor achemenidieni.
