Istorie

Gaius Iulius Cezar: “Alea iacta est”

0 277
5.00 avg. rating (99% score) - 2 votes

Gaius Iulius Cezar s-a născut la Roma intr-o bine cunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), care se presupunea că descinde din Iulius, fiul prinţului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiţei Venus.

Mitul spune că naşterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, insă este foarte puţin probabil, deorece in acele vremuri o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate.

Familia lui Cezar deşi provenind din descendenţi patricieni aristrocratici, nu era avută după standardele nobilimii romane. Mătuşa sa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat şi totodată reformator al armatei romane.

Spre sfârşitul vieţii lui Marius, în 86 î.Hr, politica internă atinge un punct de ruptură. În această peroiadă, politicienii romani erau, in general, divizaţi în două partide: Populares, care îl includea şi pe Marius şi Optimates, care îl includea pe Lucius Cornelius Sulla. Cezar era legat de partidul lui Marius datorită conexiunilor familiare. Nu era doar nepotul lui Marius, el era căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiica a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius şi inamicul declarat al lui Sulla.

Gaius Iulius Cezar

Iulius Cezar la începutul carierei militare

Astfel, cand Sulla a câştigat războiul civil şi a început programul său de proscriere, Cezar, nici măcar trecut de 20 de ani, se afla intr-o situaţie dificilă. Sulla i-a ordonat lui Cezar să divorţeze de Cornelia in 82 î.Hr, dar Cezar a refuzat şi a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla l-a graţiat pe Cezar si familia sa şi i-a permis să se întoarca la Roma. Conform lui Suetomius în momentele ridicări exilului lui Cezar dictatorul a spus: „El a cărui viată o doreşti atât de mult va deveni, intr-o zi cel ce va răsturna partea de nobili a caror cauză o susţii alături de mine, căci in acest singur Cezar vei găsi mulţi precum Marius”.

În 80 î.Hr, aflat încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asediul asupra Miletusului. În timpul bătăliei Cezar a dat dovadă de bravură personala pentru salvarea vieţilor legionarilor încât a primit mai târziu distincţia corona civica (coroana de ghinda). Distincţia era una dintre cele mai mari onoruri acordate unui non-comandant şi purtată in public chiar şi în prezenţa membrilor Senatului Romei, toată lumea era obligată să se oprească şi să aplaude prezenţa purtătorului acesteia.

La Roma, în 78 î.Hr, odată cu moartea lui Sulla, Cezar işi începe cariera politică în Forul din Roma ca avocat, recunoscut pentru calitatea sa de orator. Marele orator Cicero chiar comenta: „Există cineva ce are calitatea de a vorbi mai bună decăt Cezar?”.

În drumul spre insula greacă Rhodos, Cezar a fost răpit de către piraţii cilicieni în Marea Mediteraneană. Când aceştia au cerut o răscumpărare de 20 de talanţi, acesta le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară 50. În total, a fost reţinut pentru 36 de zile, timp în care i-a ameninţat deseori pe un ton ironic, că îi va crucifica.

Ţinându-se de cuvânt imediat ce a fost răscumpărat si pus în libertate Cezar a organizat o forţă navală, capturând piraţii si fortăreaţa din insula acestora şi ucigându-l prin crucificare, ca un advertisement pentru ceilalţi.Dar pentru că piraţii îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca înainte de crucificare, acestora să le fie rupte picioarele,pentru a le reduce suferinţa.

Cezar se întoarce la Roma în mijlocul răscoalei lui Spartacus. În sfârşit în anul 71 î.Hr Crassus se ridică împotriva provocări prezentate de Spartacus.Cezar a fost unul dintre puţini oameni care l-a sprijinit pe Crassus. După o serie de înfrângeri, acesta îl învinge pe Spartacus.În timpul petrecut împreuna Cezar şi Crassus vor forma o prietenie care mai târziu îi va ajuta pe amândoi să avanseze in carieră.

În  69 î.Hr Cezar rămâne văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort şi el. În acelaşi an o pierde şi pe Iulia, mătuşa sa, de care era foarte ataşat.

Cezar a fost ales chestor de către Adunarea Poporului în acelaşi an, la vârsta de 30 de ani. A fost repartizat aleatoriu cu un chestorat în Hispania Ulterior, o provincie romană situată în Portugalia de astăzi și sudul Spaniei. În timp ce se afla în Hispania, a avut loc faimoasa întâlnire cu o statuie a lui Alexandru Macedon. Se spune că s-ar fi oprit şi ar fi plâns la templul lui Hercule din Gades. Fiind întrebat de ce a avut o astfel de reacţie a răspuns simplu: “Crezi că sunt lipsit de motive pentru a plânge când eu consider că la vârsta mea Alexandru cucerise atât de multe naţiuni, iar eu nu am realizat nimic memorabil în tot acest timp?”

Cariera politică a lui Cezar este pe o treaptă ascendentă ajungând în 63 î.Hr Pontifex Maximus (mare preot).

Debutul ca Pontifex a fost marcat de un scandal în urma căruia Cezar divorţează de a doua soţie Pompea.

După un alt candal în care nu este implicat, conspiraţia lui Catilina, Cezar începe un mandat ca urban praetor. Spre finele activităţii sale ca pretor Cezar se află în pericol iminent de a fi judecat pentru datoriile sale.

Crassus i-a sărit din nou în ajutor, achitănd un sfert din totalul de 20 de milioane de denari.

În cele din urmă Cezar a fost desemnat ca guvernator al Lusitaniei, provincia în care fusese anterior chestor. Cezar şi personalul său au călărit în forţă, ajungând la Rhone în doar 8 zile, iar el a presimţit viitoarea sa abilitate de a deplasa armatele la viteze remarcabile. În drumul lor, mai mulţi membri ai anturajului său au notat barbaricul si în viziunea lor, mizerabilul standard de trai al satelor. Cezar demonstrându-şi ambiţia a replicat: „Din partea mea, aş prefera să fiu primul om între aceşti inşi, decăt al doilea în Roma”.

Între 61-60 î.Hr a câştigat bătăli considerabile împotriva triburilor galiciene şi lusitane.

În vara anului 60 î.Hr, Cezar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înaltă funcţie din Republica Romană…

Deşi Cezar dispunea de o popularitate copleşitoare printre membrii adunărilor cetăţeneşti, a fost nevoit să manipuleze alianţe formidabile în Senatul roman pentru a-şi putea asigura alegerea . Având deja o prietenie solidă cu fabulos de bogatul Crassus, l-a abordat pe adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o coaliţie.

Pompei era deja frustrat din cauza incapacităţii sale de a obţine reforma teritorială pentru veteranii săi din est, iar Cezar a aplanat sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri.

Alianţa (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat) a fost formată la finele anului 60 î.Hr şi a rămas secretă, în mod remarcabil, o bună perioadă de timp. Pompei şi Crassus au căzut de acord să îşi folosească averile şi puterea pentru a securiza candidatura lui Cezar la consulat, iar în schimb Cezar avea să influenţeze agendele politice ale celor doi. Cezar şi Crassus, care era deja buni prieteni de un deceniu încoace, şi-au consolidat alianţa cu Pompei, oferindu-i acestuia în căsătorie pe fiica lui Cezar, Iulia Cezaris.

Cezar a câştigat cu uşurinţă poziţia de consul, însă Optimaţii au reuşit alegerea fostului co-edil al lui Cezar, Marcus Calpurnius Bibulus, în poziţia de consul junior.

După retragerea lui Bibulus, anul consular al celor doi avea să fie numit în glumă anul lui „Iulius şi Cezar”.

Pe la 59 î.Hr, Cezar dispunea de sprijinul poporului, alături de cei mai puternici doi oameni din Roma (cu excepţia sa) şi de oportunitatea de a avea glorie infinită în Galia. La vârsta de patruzeci de an, deşi deţinea cel mai înalt post din Roma şi continua să îşi înfrângă adversarii la fiecare întoarcere, adevărata sa grandoare avea să vină mai târziu.

Un trib celtic ce trăia pe teritoriul Elveţiei contemporane, helveţii, a plănuit să migreze din regiunea alpină către vestul Franţei de astăzi. Însă, pentru a putea realiza o astfel de migrare, helveţii ar fi trebuit nu doar să mărşăluiască prin teritorii aflate sub control roman, ci să străbată şi teritoriul tribului Aedui, aliat cu romanii.

Mai multe alte triburi s-au alăturat mişcării helveţilor, ei devenind cu timpul cel mai mare şi mai puternic trib din Galia. În total, conform scrierilor lui Cezar, se adunaseră aproape 370.000 de persoane, din care 260.000 erau femei, copii şi alte tipuri de non-combatanţi. După ce au pornit la drum, fără a ţine seamă de obiecţia lui Cezar, trupele

aveau să se întâlnească inevitabil. După mai multe lupte, Cezar a cucerit partea muntoasă cu cele 6 legiuni ale sale, momind adversarul într-o bătălie neechilibrată. În apropiere de capitala tribului Aedui, Cezar a strivit helveţii, măcelărindu-i indiferent de statutul de combatant al adversarului. Conform lui Lezar, dintre cei 370.000 de inamici mobilizaţi doar 130.000 au supravieţuit bătăliei.

Aproape în acelaşi timp, la sfărşitul lui 59 î.Hr, liderul germanic Ariovist, căpetenia tribului Suebi a condus o invazie a Galiei prin atacuri asupra regiuni graniţelor, însă Cezar a înăbuşit situaţia în acel moment, aranjând o alianţă cu germanii la începutul anului 58 î.Hr.

La începutul campaniei din anul 56 î.Hr, Cezar considera că Galia nu era încă pregătită pentru ocupaţia romană. Şi-a trimis generalii în fiecare colţ al Galiei ,pentru a înăbuşi orice rezistenţă din calea lor. Publius Crassus, fiul lui Marcus Crassus, a fost trimis în Aquitania cu 12 cohorte legionare, pentru a subjuga triburile de acolo. Cu ajutorul trupelor auxiliare galice, Crassus a adus cu rapiditate controlul roman până în cea mai vestică regiune a Galiei. Decimus Brutus, tânărul viitor asasin al lui Cezar, a fost trimis în nord către Britania de astăzi pentru a construi o flotă printre veneţi. Veneţii controlau căile navigabile cu o formidabilă flotă proprie, sprijiniţi insă şi de celţii britanici. Iniţial vasele galice le-au depăşit pe cele romane, Brutus neputând împiedica operaţiunile veneţiilor. Dar ingeniozitatea romană a intrat în acţiune, şi aceştia au început să folosească cârlige lansate de arcaşi pentru a cuceri vasele veneţilor. În scurt timp, veneţii au fost complet învinşi şi ca multe alte triburi înaintea lor, vânduţi ca sclavi.

În total zeci de triburi au fost forţate să capituleze în faţa dominaţiei romane si sute de mii de prizonieri au fost trimişi la Roma ca sclavi.

Răscoala pe care Vercingetorix a ajuns să o conducă a pornit la începutul anului 52 î.Hr în timp ce Cezar aduna trupe în Galia Cisalpină. Crezând că atenţia lui Cezar va fi distrasă de frământările din Roma ce aveau loc după moartea lui Claudius, triburile carnute,sub Cotuatus si Conetodunus au făcut prima mişcare, măcelăriindu-i pe romanii care se stabiliseră pe teritoriul lor.

Vercingetorix un tânăr nobil din Gergovia, oraş din provincia Arveni şi-a ridicat supuşii să se alăture răscoalei, dar nobilii oraşului, inclusiv Gobanitio, unchiul lui Vercingetorix, i-au izgonit pe el şi pe adepţi lui, considerând că a opune rezistenţă lui Cezar era un risc prea mare. Neclintit, Vercingetorix a ridicat o armată a celor săraci, a cucerit Gergovia şi a fost întâmpinat ca rege.

Vercingetorix şi armata lui a câştigat câteva conflicte iniţiale minore cu unităţile romane conduse de Cezar şi Titus Labienus, prim-locotenet. Cu toate acestea romani au cucerit capitala de trib de la Avaricum (Bourges), omorând întreaga populaţie de 120.000 de oameni. Următoarea luptă importantă a fost cea de la Gergovia,unde Vercingetorix la învins pe Cezar, provocându-i pierderi majore. Victoria însă la costat pe Vercingetorix vieţile multor oameni, inclusiv mulţi nobili. Din cauza pierderilor, s-a retras, mutându-se în altă fortăreaţă, Alesia.

În bătălia de la Alesia, Cezar a construit o fortificaţie în jurul oraşului ca să îl asedieze. Totuşi armata lui Cezar a construit o altă fortificaţie în exterior împotriva armatelor de la care aşteptau ajutor (ce a dus la o fortificaţie în forma unei gogoşi cu gaură la mijloc). Ajutorul însă a fost insuficient:estimările cuprind întere 80.000 şi 250.000 de soldaţi. Vercingetorix coducător tactic, a fost izolt de ei din interior şi fără îndrumarea lui, atacurile nu au avut iniţial succes. Cu toate acestea, atacurile au dezvăluit un punct vurnelabil al fortificaţilor, iar forţele combinate din interior şi exterior aproape au făcut o breşă. Dovedindu-şi încă odata geniul militar Cezar conduce el însuşi ultimele rezerve în luptă, reuşind în cele din urmă să triunfe. Această bătălie a fost decisivă pentru crearea Imperiului Roman.

Legenda spune că Vercingetorix s-a predat într-o manieră impunătoare, se pare că a ieşit din Alesia şi a făcut înconjurul taberei lui Cezar călare înainte de a-şi arunca armele la pământ la picioarele lui, dându-şi jos armura şi îngenunchiind în faţa lui Cezar cu un gest extreavagant. Cezar însă contrazice nemijlocit prezentarea evenimentului descriind predarea lui Vercingetorix mult mai modestă. A stat în închisoarea de la Tullianum din Roma 5 ani, înainte de a fi expus public la parada triunfală a lui Cezar din anul 46 î.Hr. A fost executat după paradă, probabil prin strangulare în închisoare, aşa cum pretinde tradiţia.

În anul 50 î.Hr Senatul condus de Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la Roma şi să îşi demobilizeze armata pentru că termenul său ca proconsul se încheiase.

Pe 10 ianuarie 49 î.Hr Cezar traversează Rubiconul (graniţa Italiei) şi războiul civil izbucneşte. Istoricii se contrazic în privinţa spuselor lui Cezar la traversarea Rubiconului. Acesta ar fi spus „Alea iacta est” (Zarurile au foast aruncate) sau „Fie ca zarurile să zboare la înălţime” (un citat al poetului Menander).

Gaius Iulius Cezar 2

Monedă reprezentându-l pe Cezar

Optimaţii, inclusiv Metellus Scipio şi Cato cel Tânăr au fugit către sud, nestiind că Cezar este însoţit doar de legendara legiune a XIII-a Gemina. Spre deosebire de restul legiunilor romane care aveau ca simbol taurul si acvila simbolul legiuni a XIII-a Gemina era leul. O altă particularitate era culoarea albastră a mantilor şi a scuturilor,culoarea celorlalte legiuni fiind roşu. Aceiaşi legiune este staţionată la Apulum (Alba Iulia de astăzi) între 106-268 d.Hr devenind principala legiune din Dacia.

Luptele decisive vor avea loc în Grecia, acolo unde pe 10 iulie 48 î.Hr la Dyrrhacium Cezar evită în extremis o înfrângere catastrofală. Lupta finală va avea loc la Pharsalus.

Cezar avea 80 de cohorte( 8 legiuni) adică 22.000 de pedestraşi şi 1.000 de călăreţi. Pompei avea 45.000 de pedestraşi şi 7.000 de călăreţi adică 110 cohorte.

Cezar îşi dispune trupele în funcţie de teren, dar şi de superioritatea numerică, mai ales în cavalerie, a adversarului său. Lasă 2 cohorte pentru apărarea taberei, iar pe cele 78 de chorote le aşează în felul următor: aripa stângă comandată de Marc Antoniu se sprinjină pe râul Enipeus, care are maluri abrupte; pe această parte nu se pot face manevre; la centru comandă Domiţius Calvinius, iar pe aripa dreaptă Publius Sulla. Infanteria este aşezată pe 3 rânduri, rândul al treilea mai retras formând o rezervă a întregii armate. Punctul nevralgic al frontului era aripa dreaptă. Pe aici se putea manevra şi Pompei îşi aşezase cavaleria în faţa acestei aripi. Cezar se temea de un atac de învăluire dat de această cavalerie. Pentru a preîntâmpina orice dezordine îşi aşează propria cavalerie (1.000 de oameni) pe această aripă; în spatele cavaleriei, oblic sunt aşezate 6 cohorte de elită. Cezar dă instrucţiuni speciale cavaleriei şi acestei rezerve pe care adversarul nu avea cum să o vadă,explicându-le oamenilor că soarta luptei depinde de felul cum se vor comporta ei. Era evident că 1.000 de călăreţi cu greu puteau suporta şocul a 7.000, de aceea, în momentul în care aceşti 1.000 de călăreţi erau constrânşi să se retragă, cele 6 cohorte trebuiau să atace din flanc cavaleria inamică. De asemenea, Cezar dă dispoziţiuni ca linia a treia să nu intre în acţiune decât la ordinul lui,de altfel întreaga armată urma să înceapă lupta la semnalul generalului său. Această organizare minuţioasă a frontului, faptul că fiecare unitate ştie exact ce misiune are, pun în evidenţă calităţile deosebite ca tactician pe care le are Cezar.

Pompei îşi aşează oastea cu aripa dreaptă sprijinindu-se pe râul Enipeus, sub comanda lui Lentulus, centrul sub comanda lui Scipio şi aripa stângă sub comanda lui Ahenobarbus.Pe aripa sângă este aşezată călărimea, 7.000 de oameni plus arcaşii şi aruncătorii cu praştia sub comanda lui Labienus. Nici o dispoziţie specială în privinţa desfăşurări bătăliei. Superior numeric, Pompei considera firesc să înfrângă cavaleria inamică şi să atace flancul şi spatele armatei lui Cezar. Se aştepta să obţină o victorie comodă.

9 august, anul 48 î.Hr, linile lui Pompei stau imobile. Cezar, care se aştepta să fie atacat avansează primele două linii, le opreşte la jumătatea distanţei care depăşea cele două armate şi văzând că adversarul nu se clinteşte porneşte el primul la atac. Abia acum atacă călărimea lui Pompei. Călăreţii lui Cezar se retrag în ordine, cele şase cohorte de elită atacă în flanc, din faţă şi cavaleria lui Pompei este împrăştiată. Arcaşii şi prăştierii sunt masacraţi. Între timp cele două infanterii angajaseră lupta pe tot frontul. Pompei comite greşeala şi angajează toată pedestrimea. Soldaţii lui Cezar mai bine antrenaţi, mai rezistenţi, se luptă de la egal la egal cu un adversar mai numeros şi când oboseala cuprinde ambele tabere, Cezar aruncă în luptă linia a treia pe care o păstrase în rezervă.Din flanc atacă şi cele şase cohorte care participaseră iniţial la respingerea cavaleriei adverse. Centrul oştii lui Pompei cedează şi lupta este pierdută. Cu mult mai înainte Pompei fugise în tabără. Cezar neobosit, îşi îndeamnă oamenii să îi urmărească pe fugari, să îi încercuiască pe altii; el pierde 200 de oamenii, adversarul 15.000 de morţi şi răniţi, restul căzând prizonieri sau supunându-se invingătorului. Pompei se suie pe o corabie şi fuge în Egipt, acolo unde este ucis de către un ofiţer în serviciul regelui Ptolemeu al XIII-lea.

În Roma Cezar este numit dictator, avându-l pe Marc Antoniu ca prim-locotement.

Alianţa lui Cezar cu Cleopatra a fost un rezultat al rolului pe care Ptolemeu l-a avut în uciderea lui Pompei; se relatează că Cezar ar fi plâns la vederea capului lui Pompei, care i-a fost oferit de către şambelanul lui Ptolemeu, Pothinus, ca dar. În orice caz, Cezar înfrânge forţele lui Ptolemeu şi o instalează pe Cleopatra ca faraon, alături de care îşi va creşte singurul fiu biologic despre care se ştie, Ptolemeu al XV-lea Cezar, cunoscut mai bine sub numele de „Caesarion”. Cezar şi Cleopatra nu s-au căsătorit niciodată.

După ce a petrecut primele luni ale anului 47 î.Hr în Egipt Cezar merge către Orientul Mijlociu, unde îl anihilează pe regele Farnace al II-lea al Pontului în bătălia de la Zela; bătălia a fost atât de concretă şi completă încât a fost comemorată în cuvintele „Veni, vidi, vici” (am venit, am văzut, am cucerit). După aceasta a pornit către Africa pentru a rezolva problema restului de suporteri senatoriali ai lui Ptolemeu. A câştigat cu rapiditate o victorie semnificativă la Thapsus în 46 î.Hr în faţa forţelor lui Metellus Scipio (care moare în bătălie) şi Cato cel Tânăr ( care se sinucide).

Cezar a pus sub urmărire şi a înfrânt ultimele rămăşiţe ale opozanţilor în bătălia de la Munda în martie 45 î.Hr.

Mari jocuri şi festivităşi s-au ţinut pe 21 aprilie pentru a onora marea victorie a lui Cezar.Odată cu jocurile, Cezar a fost onorat cu dreptul a purta îmbrăcăminte triunfală,  inclusiv o robă de culoare roşu închis (evocatoare a regilor Romei) şi coroana de lauri la toate ocazile publice. Cezar se întoarce în Roma în luna septembrie a anului 45 î.Hr. Îşi completează testamentul printre primele sale sarcini, numindu-l pe Octavian ca unic sucesor.

Luna naşteri sale, Quintillis, a fost numită iulie (după latinul Iulius) în onoarea sa şi ziua în care s-a născut 13 iulie a fost recunoscută ca sărbătoare naţională.

Cezar a avut şi o agendă reformatoare, privind totodată şi variate probleme pe teme sociale. A aprobat o lege ce stipula că cetăţenilor romani cu vârste între 20 şi 40 de ani le era interzisă părăsirea Italiei pentru mai mult de 3 ani, exceptându-i pe cei aflaţi în serviciul militar. Teoretic aceasta ar fi ajutat la conservarea continuei operaţii a fermelor locale şi afacerilor şi ar fi prevenit corupţia peste hotare. Dacă un membru al elitei sociale ar fi făcut rău sau ar fi omorât un membru al clasei inferioare, atunci întreaga sa avere avea să fie confiscată. Cezar a demonstrat că încă avea cel mai bun interes al statului în suflet deşi considera că era unica persoană capabilă de a îl conduce. O anulare generală a unei pătrimi din toate datoriile au uşurat foarte tare publicul şi a ajutat la chiar o mai mare îndrăgire a sa în rândurile populaţiei de rând. Tot datorită lui Cezar îi datorăm calendarul roman, unul de 365 de zile cu un salt la fiecare patru ani (acest calendar iulian a fost modificat ulterior de către Papa Grigore al XIII-lea în 1582, devenind astăzi calendarul modern).

Cezar planifica o nouă campanie în Dacia şi apoi în Parthia. O veche legendă spunea că Parthia putea fi cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în Imperiu. Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr, iar opozanţii săi secreţi, al căror număr era în continuă creştere, trebuiau să acţioneze în grabă.

Aici urmează relatarea unui martor ocular al asasinatului lui Cezar scrisă de Nicolaus din Damasc, la puţini ani după ce aceasta avut loc.

Deşi a fost avertizat de apropiaţi săi şi împotriva tuturor semnelor potrivnice Cezar decide să convoace Senatul la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.

„Înainte de a intra în altar, preoţii au adus în faţă victimele, pentru ca el să poată executa ceea ce avea să fie ultimul său sacrificu”. Semnele erau foarte clar nefavorabile. Şi-a privit amicii dar Brutus l-a abordat din nou spunându-i „Vino, bunule domn, nu acorda atenţie palavrelor acestor oameni şi nu amăna ceea ce Cezar şi puterea sa grandioasă a găsit de cuviinţă să se organizeze. Fă-ţi singur curajul de bun augur.” Senatul s-a ridicat în semn de respect pentru poziţia sa când l-a văzut intrând. Cei care aveau să facă parte din complot stăteau în aproapierea sa. Chiar lângă el se afla Tillius Cimber al cărui frate fusese exilat de către Cezar. Sub pretextul unei umile doleanţe din partea acestui frate, Cimber s-a apropiat de Cezar şi a strâns mantaua togii sale, părând că vrea să facă o mişcare şi mai amplă cu mâinile sale asupra lui Cezar. Acesta a vrut să se ridice şi să îşi folosească mâinile, dar a fost împiedicat de către Cimber, devenind astfel excesiv de iritat.

Acela a fost semnalul pentru conspiratorii să acţioneze. Toţi şi-au scos în grabă pumnalele şi s-au năpustit asupra sa. Întâi Servillius Casca l-a lovit cu vârful lamei pe umărul stâng puţin deasupra osului gâtului. La acela ţintise, însă din pricina entuziasmului ratase. Cezar s-a ridicat pentru a se apăra şi în acel vacarm Casca a ţipat în greacă la fratele său. Cel din urmă l-a auzit şi a impins sabia în coaste. După un moment Cassius i-a făcut o rană asupra feţei şi Decimus Brutus l-a străpuns intr-o parte. În timp ce Cassius Longinus încerca să-l lovească din nou, a ratat şi a lovit mâna lui Marcus Brutus. Minucius l-a lovit deasemenea pe Cezar şi Rubrius în coapsă. Era pur şi simplu o mulţime aflată în bătălie cu un singur oponent.

Sub masa rănilor, a căzut la piciorul statuii lui Pompei. Toată lumea părea să fi vrut a avea un rol în omor nefiind nici un participant care să nu-i lovească corpul în timp ce el zăcea, până când, înjunghiat de 23 de ori, şi-a dat ultima suflare”.

Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri precum:

l  „Chiar şi tu, fiul meu?” – din Suetonius

l  „Şi tu Brutus, fiul meu!” o traducere modernă a unui citat grecesc din Suetonius

l  „Chiar (şi) tu, Brutus?” din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar

Apoi i-au abandonat trupul înjunghiat şi însângerat acolo. După trei zile, sclavi i-au descoperit trupul. Soldaţii romani i-au înfăşurat trupul şi l-au ars pe altar (a fost incinerat potrivit tradiţiei romane). Femeile au aruncat în flăcările ce mistuiau trupul lui Cezar, bijuterii şi hainele copiilor lor. A fost o zi neagră pentru Roma, odată cu pierderea marelui părinte al patriei, începea o nouă epocă romană. Moartea lui Cezar a marcat deasemenea, în mod ironic şi sfârşitul Republici Romane, republică pentru binele căruia fusese ucis.

Pentru faptele sale Iulius Cezar a fost declarat zeu primind numele Divus Iulius, oameni au crezut că Jupiter l-a luat cu el în Olimp. Poate că cel mai semnificativ titlu pe care la purtat, a fost însuşi numele pe care la primit la naştere: Cezar. Numele avea să fie acordat fiecărui împărat roman şi a devenit un semnal de mare putere şi autoritate departe de graniţele Imperiului  (precum germanul Kaiser şi rusul Ţar) .

 Marius Luchis

Content Protection by DMCA.com

Lasă un comentariu

Urmăriţi-ne pe Facebook!

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Urmariți-ne pe Pinterest!

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!