În timp ce la 2 ianuarie 1939, revista americană Time îl alegea pe Adolf Hitler drept omul anului 1938, cancelarul Germaniei se pregătea să declanşeze cea mai mare şi sângeroasă conflagraţie mondială.
La 13 ianuarie, Italia, Germania şi Japonia au invitat Ungaria de a adera la pactul Antikomintern (semnat la 25 noiembrie 1936), destinat de a contra a III-a Internaţională comunistă.
Puţin mai târziu, la 2 februarie, Benito Mussolini a acceptat propunerea lui Hitler de a transforma acest pact într-o alianţă militară defensivă. Cu acest prilej, dictatorul italian a precizat Franţei revendicările italiene: Djibouti, răscumpărarea căii ferate de la Addis-Abeba (capitala Etiopiei), mai multe sedii de administraţie ale companiei Suezului, menţinerea statusului italienilor din Protectoratul francez al Tunisiei. Mussolini a cerut de asemenea Corsica şi Savoia.
În sânul puterilor europene, principalul punct litigios, în ceea ce priveşte ultima perioadă a pregătirii de război, divizează Uniunea Sovietică şi puterile occidentale asupra eşecului negocierilor de alianţă care au avut loc în timpul verii 1939. Dar se poate întreba de asemenea dacă aceste Puteri au făcut probă de inteligenţă în relaţiile lor cu Polonia, Turcia, Italia şi România, şi dacă se putea ca un alt ton sau altă politică să fi fost practicate faţă de Germania pentru a se păstra pacea.
La 6 februarie, în Camera Comunelor, Chamberlain a declarat ferm că orice ameninţare contra intereselor vitale ale Franţei va antrena asistenţa Marii Britanii.
Dar la 13 martie, Hitler a mai făcut o mişcare esenţială şi a semnat decretul privind “anschluss-ul”, alipind Austria la Reichul german, sub privirile stupefiate ale Marii Britanii şi Franţei, care s-au mulţumit doar cu simple declaraţii, deloc încurajatoare.
Convocat la Berlin în noaptea de 14 spre 15 martie, Emil Hascha, al treilea preşedinte al Cehoslovaciei, a fost ameninţat de Adolf Hitler şi Herman Goring că vor bombarda Praga. În pragul unei crize cardiace, terorizat de Hitler, Emil Hanscha este astfel constrâns de a semna la 15 martie un document acceptând ocuparea Boemiei- Moraviei de către trupele germane.
Cehoslovacia cădea în mâinile lui Hitler! La 15 martie, trupele germane au ocupat Boemia şi Moravia şi Hitler a instaurat Protectoratul Boemiei-Moraviei, în timp ce Ungaria a ocupat Rutenia. În acest timp la Bucureşti, au avut loc manifestări pro-cehoslovace. Chamberlain a condamnat violarea acordurilor de la Munchen de către Germania şi a revenit la politica sa liniştită.
În primăvara lui 1939, negocierile tripartite franco-anglo-sovietice au debutat în scopul de a crea o alianţă antinazistă. Aceasta reprezenta ultima şansă de a pune un termen expansionismului german. În mod surprinzător, guvernele francez şi britanic au ezitat de a concluziona.
Desprinsă din Cehoslovacia la 14 martie şi susţinută de Hitler, Slovacia şi-a proclamat independenţa, apoi a aderat la protectoratul Boemiei-Moraviei.
Dezmembrarea Cehoslovaciei deschidea calea trupelor Axei spre Europa de Est. România se simţea din ce în ce mai ameninţată, mai ales că guvernul şi diplomaţia română au făcut totul, aşa cum preciza Nicolae Petrescu-Comnen, ministru de Externe, ca „Cehoslovacia să supravieţuiască, să devină viabilă şi să rămână aliata noastră.“
Winston Churchill a declarat în Camera Comunelor la Londra: ” Totul este terminat. Cehoslovacia mută, tristă, abandonată şi ruptă se afundă în tenebre […].“
La 19 martie, Atrhur Neville Chamberlain dă garanţia britanică României, dar la 23 martie, Germania impune ţăriii noastre un acord comercial care rezervă celui de-al III-lea Reich producţia de porumb şi de petrol românesc contra furnizării de arme şi de muniţiii. Trei zile mai târziu, Polonia refuză propunerile lui Hitler de a face din Polonia un satelit al Germaniei contra Uniunii Sovietice. La 31 martie, Chamberlain dă garanţia britanică şi Poloniei!
Slăbiciunea poziţiei franco-britanice privind subiectul Cehoslovacia a creat multă neîncredere şi teamă în rândul ţărilor care se simţeau direct ameninţate, cum erau Polonia şi România (Carol al II-lea era antipatic lui Hitler şi guvernul sprijinise tacit sau indirect Cehoslovacia), chiar şi URSS, care simţea pericolul Axei.
Maiski, sub-secretarul adjunct sovietic la Praga i-a comunicat lui Halifax că “URSS era foarte alarmată de politica franco-britanică care era slabă şi cu vedere scurtă“ şi nu făcea decât să încurajeze alte agresiuni. Responsabilitatea unui nou conflict mondial se baza strâns pe puterile occidentale. Franco-britanicii vorbesc sus şi tare la Praga de necesitatea de concesii, dar nu o fac decât cu voce joasă la Berlin unde Hitler “nu ţine în niciun fel cont de demersurile lor.“
Ministrul ceh la Paris, Stefan Osusky, avertiza că reglementarea problemelor sudeţilor ar putea deveni obiect de schimburi între Franţa, Marea Britanie şi Germania în detrimentul Cehoslovaciei. “Britanicii şi francezii, în măsura în care ne vor susţine, îşi vor aranja dreptul de a ne recomanda cum să tranşăm chestiunea [sudeţilor]. De aceea va trebui să ne aşteptăm la o intensificare a presiunilor britanică şi franceză asupra Cehoslovaciei (…), cu atât mai mult cu cât reglementarea chestiunii sudeţilor e pusă de Germania ca o condiţie a revenirii la masa negocierilor cu Franţa şi Anglia”.
În iulie 1938, se spunea că francezii şi englezii nu erau dispuşi de a apăra Cehoslovacia. Litvinov chiar a lansat ipoteza că „Franţa nu se simţea obligată de a acorda asistenţă Cehoslovaciei”. Numai că francezii şi britanicii doreau „să evite războiul cu Germania cu preţul Cehoslovaciei”, scrie Corley. Franţa era slăbită şi nu se mai găsea într-o poziţie de forţă, de pe care să dicteze Germaniei. Iar Marea Britanie, ca şi URSS, se temea de expansiunea germană. Chamberlain „nu era dispus să se bată”, spune Carley.
Acordul de la Munchen n-a dus, aşa cum speraseră guvernele Marii Britanii şi Franţei, la concilierea aspiraţiilor celui de-al III-lea Reich cu cerinţele echilibrului european şi ale menţinerii păcii. Guvernanţii de la Berlin nu s-au oprit la anexarea Regiunii sudete a Cehoslovaciei (30.000 şi 3 milioane de locuitori), cum nu se opriseră nici după Anschluss-ul din 13 martie 1938, care făcuse din Austria ,,o ţară a Reichu-lui german.”
Statul cehoslovac-unul din principalii aliaţi ai României-dispărea astfel de pe harta politică a Europei. Mica Înţelegere şi-a încheiat existenţa; armata germană a ajuns la graniţa de nord a României, iar Ungaria îşi declara intenţia de a ocupa Transilvania, masând trupe în dreptul Someşului şi al Mureşului.
După ocuparea Cehoslovaciei, situaţia României era marcată de pericolul imminent de agresiune, ca urmare a încordării relaţiilor cu Germania; ea reprezenta “un punct de întrebare“ în raport cu relaţiile “limpezi şi îmbucurătoare” la care Germania ajunsese cu Polonia, Iugoslavia, Bulgaria, Turcia, Grecia, aşa cum declara Goring.
După încheierea tratatului din 23 martie 1939, o parte a cercurilor conducătoare româneşti, care erau convinse că securitatea ţării nu putea fi apărată de Germania, încercau să găsească noi mijloace de a interesa Marea Britanie şi Franţa în sud-estul Europei. În consecinţă, la 31 martie 1939 Franţa a semnat un acord economic cu România, iar, la 11 mai 1939, Marea Britanie i-a urmat exemplul prin încheierea unui protocol, întărit la la 12 iulie 1939 cu un acord economic. Ambele documente au contrabalansat într-un fel tratatul economic de la 23 martie 1939, mai ales că- spre deosebire de tratatul cu Germania care, în ce priveşte aplicare lui, a fost “temporizat” până în 1940 – au intrat imediat în vigoare şi au întâlnit toată solicitutdinea Bucureştilor.
Ocuparea Cehoslovaciei a fost percepută de autorităţile politice şi militare de la Bucureşti ca o etapă premergătoare atacării şi subjugării României. Mijlocul ce urma a fi folosit- credea Armand Călinescu- era „provocare unui conflict cu Ungaria şi cu minorităţile germane” şi el avertiza: „Dacă lăsăm Germaniei iniţiativa de manevră, vom cădea sigur”.
La 3 aprilie 1939, Chamberlain anunţa că Marea Britanie se va opune prin forţă la orice nouă cucerire teritorială a Germaniei. Puţin mai târziu, după ce Italia a invadat Albania, făcând din ea un protectorat italian şi profitând de invadarea Cehoslovaciei, la 13 aprilie, primul-ministru britanic a oferit garanţia britanică Greciei.
A doua zi, Marea Britanie şi Franţa au garantat României integritatea sa teritorială!
Dar la 31 martie 1939, după ce se semnase acordul “Wohlthat” (cum mai este cunoscut tratatul după numele semnatarului şi principalului negociator din partea Germaniei), care era cu siguranţă favorabil Reichului, Armand Călinescu notase: “Ţin să spun că dacă am făcut acordul economic cu Germania, a fost numai pentru a câştiga timp şi unele avantaje economice şi nu pentru a ne apropia politic de Germania.”
Convenţiile comerciale dintre România şi Franţa şi România şi Marea Britanie, semnate la 31 martie şi, respectiv, la 11 mai 1939, aveau în primul rând semnificaţia unor contramăsuri politice; ele făceau parte din strategia franco-britanică de a evita intrarea României şi a celorlalte state ale Sud-Estului european sub dominaţia Germaniei. Concomitent cu Acordul economic româno-german, România păstra relaţiile sale tradiţionale cu democraţiile occidentale; până la începutul războiului, ea a adoptat o poziţie de echilibru în raport cu cele două mari tabere politico-diplomatice care se confruntau.
Lichidarea Cehoslovaciei ca stat, fără ca Marea Britanie şi Franţa- care-i garantaseră independenţa şi integritatea teritorială- să reacţioneze, a demonstrat că politica muncheneză continua să domine relaţiile internaţionale.
Un rol important în schimbarea politicii Marii Britanii faţă de România l-a avut Viorel Virgil Tilea. Prin intermediul său, Regele Carol alII-lea spera să cointereseze Londra în dezvoltarea relaţiilor economice şi militare dintre cele două ţări.
În urma demersului întreprins de V.V. Tilea, ministrul român la Londra, guvernele francez şi englez şi-au exprimat disponibilitatea în ceea ce priveşte ajutorul ce urma să fie acordat, în timp ce M.M. Litvinov a propus convocarea imediată a unei consfătuiri între reprezentanţii URSS, Franţei, Poloniei şi României.
La 17 aprilie 1939, Franţa a oferit garanţii Poloniei. Abia puţin mai târziu, la 17 mai, ea s-a angajat să ajute Polonia în caz de atac militar german. Iar la 24 mai, Londra şi Paris au acceptat principiul unui pact de asistenţă mutuală în caz de agresiune împotriva Poloniei.
Temându-se de reacţia germană şi nedorind să o provoace, Armand Călinescu a primit cu rezerve intenţia franco-engleză de încheiere a unui pact de asistenţă mutuală cu România şi a sugerat adoptarea unor declaraţii unilaterale de garantare a securităţii României.
La 16 martie 1939, ministrul român la Londra, V.V. Tilea s-a prezentat la Foreign Office şi a arătat că guvernul român, întemeindu-se pe “surse secrete şi de altă natură”, avea toate motivele să creadă că, în proximele luni, Germania va aduce Ungaria în stare de vasalitate şi, de asemenea, va proceda la „dezintegrarea României”, în acelaşi mod în care procedase cu dezintegrarea Cehoslovaciei. A doua zi, Tilea i-a declarat lordului Halifax, titularul departamentului britanic de externe, că pretenţiile formulate de germani în cursul negocierilor economice, aflate în derulare la Bucureşti, erau interpretate de guvernul român „ca ceva foarte asemănător unui ultimatum” şi a solicitat Marii Britanii să-şi precizeze poziţia în cazul în care România ar fi victima unei agresiuni germane.
Felul său de a acţiona avea să provoace o serie de evenimente care, după părerea ambasadorului Statelor Unite la Londra, Joseph Kennedy, “au modificat politica lui Chamberlain”.
Prin Tilea, care l-a informat la rândul său pe ambasadorul Kennedy, ştirea a ajuns rapid la Departamentul de Stat din Washington.
Tilea a expus lui Halifax întinderea pretenţiilor hitleriste formulate în cursul ultimelor zile ale tratativelor economice de la Bucureşti- cedarea monopolului exportului românesc Germaniei, acceptarea de restricţii în domeniul industrial în interesul Reich-ului, în schimbul garantării frontierelor.
Interpretarea acordului economic româno-german drept un caracter ultimativ venit din partea Germaniei condusă de Adolf Hitler a provocat, prin Tilea, panică şi o mare îngrijorare la Londra, apoi la Washington şi Paris. Evening Standard a publicat un articol de fond, intitulat “Hotărâţi-vă”, în care se arăta că “evenimentele din Europa Răsăriteană se mişcă zgomotos” şi că “Regele Carol are încă nădejdea unui sprijin de mare alianţă. El ştie totuşi că o asemenea alianţă nu poate să-i scape ţara de ravagiile războiului, că strategia germană ar dicta un astfel de front al teritoriilor sale”.
Totul era un „exces de zel” al lui V. V. Tilea, după spusele lui Gafencu, care a „denaturat” situaţia. Dar problema creată de diplomatul român a fost de natură de a mişca profund spiritele în lume şi de a grăbi într-un fel lucrurile.
Confirmările primite la Londra despre inexistenţa unui ultimatum german a determinat Foreign Office-ul să intre în legătură cu trimişii săi din Ankara, Belgrad, Varşovia, Atena şi să anunţe că există „îndoială” în privinţa exactităţii informaţiei că Germania prezentase „ceva” de natura unui ultimatum.
Totuşi, cazul Tilea a avut consecinţe immediate asupra politicii externe a Marii Britanii şi a Franţei, care s-au reorientat asupra Europei Centrale şi de Est. Ele “au dovedit prin eforturi concrete că nu le era indiferentă înrobirea economic şi politică a sud-estului Europei, inclusive a României, de către Germania”.
La sfârşitul lunii martie se purtau deja negocieri cu guvernul englez. Acestea au condus la o garanţie anglo-franceză pentru România, în aprilie 1939. În timpul negocierilor, Grigore Gafencu a căutat să păstreze poziţia de “echilibru” între Occident şi Germania. El a respins orice garanţie reciprocă ce ar fi putut obliga România să intervină de partea Vestului împotriva Germaniei. De asemenea a refuzat să transforme alianţa româno-polonă, constituită pentru apărarea mutuală împotriva unui atac rus, într-un acord erga omnes. Gafencu credea că acest acord ar constitui o poziţie anti-germană şi va aduce atât România, cât şi Polonia într-un conflict cu Reichul. Garanţia anglo-franceză a fost, aşa cum a dorit Gafencu, o garanţie unilaterală a frontierelor române.
Cele două mari puteri europene au declarat că “acordă cea mai mare importanţă prevenirii oricărei modificări impuse prin forţă sau prin ameninţarea statu-quo-ului în Mediterana şi Peninsula Balcanică”.
La 13 martie 1933, ziarul Evening Standars scria că „Regele Carol al II-lea a cerut Marii Britanii şi Franţei să garanteze ţara sa contra unei agresiuni. Dacă nu se dădeau aceste garanţii, se credea că presiunea germană va sili România să accepte condiţiile ce le va impune Reich-ul”. Sau că „întârzierea acordării garanţiilor va fi un pericol pentru România” şi că la „Camera Comunelor domneşte un sentiment unanim de simpatie pentru cauza României”.
Alexandru Cretzianu, secretar general în Ministerul de Externe, a făcut o sinteză excelentă a garanţiilor franco-britanice din primăvara anului 1939:
“La data de 13 aprilie 1939 printr-o declaraţie făcută concomitant de către Domnul Chamberlain, Primul Ministru al Marii Britanii, şi de către Domnul Daladier, Primul Ministru al Franţei, acele două State au dat României asigurarea că în cazul în care ar fi în primejdie şi ar socoti de interesul ei vital să reziste unui atac cu forţele sale naţionale, Guvernul francez şi englez îi vor da deîndată toată asistenţa ce-I va sta în putinţă[…]. Garanţia unilaterală franco-britanică reprezintă o inovaţie în domeniul politicii internaţionale. I s-au adus critici din cauza caracterului ei unilateral spunându-se, pe de-o parte că nu este de demnitatea unei ţări să primească o garanţie fără contra parte; pe de altă parte că o garanţie unilaterală poate fi retrasă la orice moment. Asemenea critici nu sunt îndreptăţite. Într-adevăr, chiar dacă România ar fi încheiat un acord bilateral de asistenţă mutual cu Franţa şi Marea Britanie, un asemenea acord ar fi corespuns în fond cu o garanţie unilaterală a Franţei şi Marii Britanii căci România neavând graniţă comună cu nici unul din vecinii Franţei şi Marii Britanii, nu le-ar putea în nici un fel da ajutor militar în cazul în care ele ar fi atacate. În ceea ce priveşte posibilitatea de retragere a garanţiei ea nu poate fi negată. Dar, de asemenea, nu poate fi negat nici dreptul unui Stat de a denunţa un acord bilateral ce l-ar fi încheiat.
În ceea ce priveşte garanţia franco-engleză şi dat fiind unele nedumeriri ce le pot produce atitudinea Marii Britanii faţă de revendicările teritorialeale Ungariei, trebuie subliniat că textul cât şi spiritual garanţiei franco-engleze nu lasă nici un dubiu asupra garantării integrităţii noastre teritoriale.
Într-adevăr declaraţia de garanţie prevede următoarele:
a. ţările garante nu admit nici o schimbare a status-quo-ului prin forţă sau ameninţare cu forţă;
b. în consecinţă, în cazul unei ameninţări împotriva independenţei României, la care am considera ca vital să rezistăm cu toate forţele noastre naţionale, Marea Britanie şi Franţa ne vor da tot sprijinul care este în puterea lor.
Acesată garanţie se referă deci atât la independenţa noastră cât şi la integritatea noastră teritorială. Integritatea teritorială este apărată prin alineatul 1, care vorbeşte de status-quo. Ea este apărată de asemenea prin alineatul 2, care lasă la dispoziţia noastră să hotărâm dacă socotim că rezistenţa noastră este vitală pentru apărarea independenţei noastre. Or, am arătat întotdeauna categoric că pentru noi orice ameninţare împotriva integrităţii noastre teritoriale înseamnă o ameninţare a independenţei naţionale, împotriva căreia socotim vital să rezistăm.
Garanţiile acordate României de Marea Britanie şi Franţa au avut o reală semnificaţie morală, dare ele nu au fost susţinute de acţiuni concrete, în primul rând militare, astfel că au rămas, până la urmă, lipsite de orice valoare practică.
La scurt timp după garanţiile franco-britanice, Armand Călinescu releva că guvernul pe care-l conducea “a vădit voinţa lui de bună înţelegere, străduindu-se să dezvolte raporturi economice strânse şi folositoare cu ţările de care ne leagă interese complementare”. Pe de altă parte, ministrul român de externe a transmis legaţiei României de la Berlin o telegramă, în care se sublinia că declaraţiile Franţei şi Marii Britanii “nu sunt îndreptate împotriva nimănui” şi nu pot ofensa pe nimeni, afară poate de unii dintre vecinii noştri imediaţi, în măsura în care întreţin gânduri agresive împotriva noastră, şi care, fiind o contribuţie la politica de întărire a păcii, nu pot fi refuzate de noi şi trebuie să fie acceptate cu mulţumire.’’
Grigore Gafencu scria, la rândul său: ”Fidelă politicii sale, România primeşte declaraţia franco-britanică de garanţie ca pe o contribuţie preţioasă la opera de consolidare a păcii generale. Dacă mâine o altă putere sau alte puteri ne-ar garanta în acelaşi spirit pacific independenţa şi frontierele, România ar accepta un asemenea gest prietenesc cu aceeaşi satisfacţie şi cu aceeaşi bunăvoinţă.”
Garanţiile aveau caracter unilateral şI nu obligau la reciprocitate. În ziarul “Lumea nouă”, nr.17, din 23 aprilie 1939, liderul politic Constantin Titel-Petrescu scria: ” Obligaţiile luate de de Anglia şi Franţa ne dau speranţa reîntoarcerii la politica de securitate colectivă, deschisă tuturor statelor care nu au altă dorinţă mai vie decât: pacea; pacea de care atârnă rodnica propăşire a tuturor popoarelor.”
Garanţiile occidentale acordate României au avut o caracteristică mai mult morală, de susţinere a ţării noastre în condiţii cu adevărat dramatice. Winston Churchill considera că “niciuna din aceste asigurări nu avea nicio valoare militară decât în cadrul general al unei înţelegeri cu Rusia.”
Lordul Halifax afirma: “Se poate spune cu siguranţă că nici guvernul polon, nici guvernul român nu şi-au făcut nicio iluzie în privinţa măsurilor concrete de ajutorare la care ele se puteau aştepta de la Marea Britanie în cazul când Hitler ar vrea război.”
Exprimând poziţia Germaniei, Herman Goring le-a apreciat ca “iluzorii” şi “primejdioase” din punct de vedere politic, deoarece “Reichul nu vrea să se lase încercuit”.
La 30 aprilie, URSS a propus Franţei şi Marii Britanii o alianţă militară. Puţin mai târziu, la 22 mai, se semna “Pactul de oţel”. A doua zi, Hitler a ordonat Wehrmachtului pregătirea invaziei Poloniei, care va avea loc la 1 septembrie. Războiul nu mai putea fi oprit cu declaraţii!
Marian Deaconu
