Istorie

Greva regală

0 54
5.00 avg. rating (99% score) - 4 votes

La 23 august 1944, la radio s-a difuzat „Proclamaţia către Ţară” în care Regele Mihai I anunţa ieşirea României din alianţa cu puterile Axei şi încetarea imediată a războiului cu Naţiunile Unite. La ordinul lui Hitler, forţele germane aflate pe teritoriul românesc, au declanşat ostilităţi împotriva României, încercând să ocupe Bucureştiul, fără a reuşi, însă, acest lucru. În toamna aceluiaşi an, Armata Roşie ocupă România. Au fost de ajuns câteva luni pentru ca sovieticii să impună comunismul.

Un an mai târziu, la 9 mai 1945 a luat sfârşit războiul în Europa (între 17 iulie şi 2 august, 1945, în cadrul conferinţei de la Postdam, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie şi- au exprimat neîncrederea în guvernele Bulgariei, României şi Ungariei, considerându-le nereprezentative. În replică, la 6 august 1945, URSS a restabilit relaţiile diplomatice cu România).

Amestecul rusesc în afacerile interne ale României era evident la toate nivelele vieţii politice, economice şi sociale urmărind schimbarea întregii structuri, pentru a transforma ţara într-o anexă bolşevică.

Greva regala

Regele Mihai- sursa foto Wikipedia

Pe lângă uneltele aduse în „furgoanele sovietice” şi politrucii veniţi cu diviziile „Tudor Vladimir şi Horia, Cloşca şi Crişan”, au mai găsit şi la faţa locului mulţi oameni lipsiţi de caracter, puşi pe trădare pentru a parveni, pe care ruşii i-au folosit ca „tovarăşi de drum”, cât au avut nevoie.

Cu ajutorul acestor elemente şi sprijinul tancurilor ruseşti, A. I. Vasinschi a impus guvernul de la 6 martie 1945 care a dezvăluit o cruntă teroare în toată ţara.

O prevedere a Declaraţiei de la Potsdam preciza că cele 3 mari puteri vor trebui să încheie tratate de pace cu Bulgaria, Finlanda, Ungaria şi România, după care ele vor fi cooptate în Organizaţia Naţiunilor Unite. Dar aceste tratative trebuie purtate cu „ guverne democratice recunoscute” (după care marile puteri, separat vor stabili, cu aceste ţări relaţii diplomatice). Precizarea despre „ guverne democratice recunoscute” a dat aripi şi speranţe, la noi, regelui Mihai şi întregii opoziţii. I- au informat în prealabil la trimişii celor două puteri occidentale la Bucureşti (şefii misiunilor diplomatice şi reprezentanţii lor în Comisia aliată militară de control) şi au primit asigurări încurajatoare. De aceea au continuat acţiunile politice revendicative în favoarea instaurării unui guvern de largă concentraţie democratică, pe care le desfăşuraseră din luna iulie, încă înaintea desfăşurării Conferinţei de la Potdam, despre care trimisul diplomatic american informa, conştiicios şi promp Departamentul de Stat.

În consecinţă, după ce s-a sfătuit cu Opoziţia şi cu oamenii săi de încredere „secretarul său particular M. Ionseiţiu, mareşalul Palatului Negel, Ionel Rădulescu şi alţii regele Mihai l-a convocat pe premierul Groza şi, în cadrul unei lungi convorbiri la 20 august 1945, potrivit articolului din Constituţia din 1923, reinstalată în drepturi după 23 august 1944, care prevedea că regele numeşte şi revocă miniştrii săi, îi cere lui Groza, de trei ori, să demisioneze pentru a se alcătui un nou guvern. Groza a refuzat să demisioneze, împotriva prevederilor constituţionale, declatând că se bucură de întregul sprijin sovietic (preşedintele adjunct al Comisiei Aliate de Control, generalul I. Z. Susaikov).

Era prima oară în istoria României moderne (şi Constituţia din 1866 stipula această prerogativă regală) cărui la cererea suveranului, un premier refuză să se conformeze, demisionând. Regele luase această decizie în cruda faptului că trimisul diplomatic englez la Bucureşti prevenise că „guvernul britanic nu doreşte să dea nici un sfat şi nici o încurajare Regelui întrucât n-ar fi în măsură să protejeze pe Rege şi pe liderii opoziţiei de consecinţele unei încordări de răsturnare a guvernului, dar că nu consideră Frontul Naţional Democratic un regim democratic sau reprezentativ (întelegerea Stalin – Churcill din 9 oct. 1944 funcţiona, deci, activ).

Din păcate, cei doi „aliaţi” SUA şi Marea Britanie, făceau practic un joc dublu – îl încurajau pe Rege să acţioneze contra sovieticiilor, dar totodată nu se angajau cu nimic concret.

S-a ajuns astfel la o situaţie imposibilă. Constituţional, guvernul Groza era demis. Dar cum Groza refuza să dea ascultare deciziei Suveranului, acesta din urmă, n-avea altă soluţie decât de a se adresa celor trei guverne aliate ca să pună lucrurile în legalitate. Regele refuză să mai primească miniştrii şi pe premier, refuzând totodată, explicit, să semneze decretele guvernamentale importante fără de care erau atinse de nulitate. Regele admitea să semneze decretele minore pentru a se evita o prăbuşire a administraţiei de bază a ţării. Acestă decizie a Suveranului va căpăta denumirea de grevă regală. Profitând de neimplicarea occidentalilor, URSS cucerea treptat teren. La 21 august, consilierii Susaikov şi Pavlov l-au vizitat pe Rege insistând să facă o declaraţie publică prin care să „demaşte” amestecul SUA şi Marii Britanii în treburile interne ale ţării şi să recunoască faptul că nu are nimic de obiectat Guvernului Societăţii considerau România o ţară învinsă, la discreţia lor.

Mareşalul Curţii a adăugat că „orice presiune imaginabilă a fost centrată de politicienii F.M.D. şi de ruşi asupra regelui şi a mamei sale, cu ameninţări abia voalate asupra sorţii lor apropiate şi a consilierilor lor”, ameninţându-se cu readucerea pe tron a fostului rege Carol al II-lea, sau chiar cu instituirea unei Regente, prin demiterea regelui Mihai. Regele Mihai devenise, în ţara sa, un efectiv prizonier politic dar nu renunţă la decizia sa, în ciuda faptului că tot era avertizat despre o iminentă răzmeriţă a ofiţerilor cărora nu li se putea mării salariile pentru că regele refuză să semneze respectivul decret. Şi au urmat şi alte ameninţări. Rămânea ferm în decizia sa, refuzând să participe la festivitatea aniversării a evenimentului politic de la 23 august 1944. Cele două puteri aliate occidentale încep să dea înapoi. O adresă oficială a secretarului de stat pentru afaceri externe de SUA, Byrnes îl încunoştiinţa, la 25 august 1945, pe şeful misiunii diplomatice de la Bucureşti, să-l prevină pe rege că notificarea către cele trei mari puteri aliate a fost primită la Washington şi că „în stadiul prezent a se evita contractele cu liderii politi români” şi „ia legătura cu acesta, credem că nu trebuieşte dat nici un sfat şi nici o asigurare regelui, dată fiind prezenta sa situaţie dificilă faţă de Groza şi oficialităţile sovietice sau eventualităţile ce s-ar ivi privind viitorul său politic sau poziţia sa personală”. Opoziţia era supusă, şi ea, unei presiuni concertate, orice declaraţie oficială a celor trei partide fiind aspru cenzurată şi neputând apărea în presă.

La 31 august 1945 şeful misiunii americane la Bucureşti stăruia pe lângă Departamentul de Stat să se ia măsuri pentru a se răspunde notificării regelui, pentru că altfel poziţia morală a SUA în România va fi dezastruos subminată menţionând pe rege într-o poziţie izolată şi discreditată, când el a „acţionat de bună credinţă pe temeiul declaraţiilor noastre şi ale aliaţiilor noştrii”.

Sfidător, la 4 septembrie 1945, guvernul sovietic primeşte, la Moscova, o delegaţie a guvernului Groza, în frunte cu premierul, la invitaţia specială a oficialităţilor sovietice.

Opoziţia şi Suveranul îşi puneau mari speranţe în Conferinţa celor trei miniştrii de Externe aliaţi programată la Londra. Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au înaintat Conferinţei memorii, cerând, insistent, să se ia în discuţie criza politică din România, dându-se o favorabilă soluţie de rezolvare. Zadarnic. Coferinţa de la Londra se încheie la 2 octombrie 1945, fără a se fi discutat măcar situaţia politică din România. Şi totuşi, regele rămânea, pe poziţii, rezistent. Mai ales că aflase, la sfârşitul lui septembrie, că guvernul Groza a primit instrucţiuni suplimentare de la Moscova care preveneau să nu i se aducă vreun prejudiciu şi să nu se comită vreo încercare care să-i uzur pe prerogativele regale.

După Conferinţa de la Londra, Secretarul de Stat american – James Byrnes – alesese pe Mark Ethridge, editor al ziarului „Lovisville Courier Journal” ca să facă o vizită în Bulgaria şi România pentru a înainta o dare de seamă cinstită şi independentă despre situaţia ce urma să o găsească la faţa locului.

Aceasta se datora faptului că discutarea problemei româneşti se amânase pentru Conferinţa Miniştrilor de Externe ai celor trei Mari Aliaţi ce urma să aibă loc la Moscova între 16 – 26 decembrie 1945.

Reprezentanţii american şi englez din România, Schuyler şi Berry s-au întâlnit pentru prima dată cu Ana Pauker pe 19 octombrie încercând să schimbe atmosfera în relaţia est – vest din România. În cadrul discuţiilor, cei doi reprezentanţi apuseni au subliniat că nu se poate trece peste faptul bine cunoscut ultimii 10 ani că „ numele lui Maniu şi Brătianu au fost asociate în mintea opiniei publice americane cu lupta pentru libertate şi democraţie în România”.

Pe 23 octombrie C. I. C. Brătianu într-o declaraţie făcută presei străine a spus printre altele „…Guvernul Groza, ce reprezintă toate stigmatele dictaturii, constituie un real pericol pentru România, atât în ordinea internă, cât şi pentru poziţia sa internaţională.”

La numai 24 de ore, în noaptea de 24 / 25 octombrie au fost arestaţi numeroşi naţionali ţărănişti şi liberali din capitală, supunându-i la torturi şi privaţiunii, iar în cursul zilei de 25 octombrie au continuat arestările printre fruntaşii tineretului naţional ţărănist ce plecau de la sediu partidului din strada Clemenceanu nr 9-11, de teamă că aceştia să nu manifesteze pentru Rege cu ocazia zilei de naştere din 25 octombrie.

Iuliu Maniu a fost subliniat că în România sunt imposibile alegerile libere atâta timp cât trupele ruseşti nu vor fi retrase de pe teritoriul ţării.

Furioasă, după discuţiile cu Ichuyler şi senatorul american Popper, şi la vestea că Ethridge va veni să verifice situaţia libertăţilor din România, Ana Pauker, în mitingul de la Ploieşti, din 4 noiembrie, a tunat şi fulgerat, spunând: „Unii de peste mări şi ţări s-au obişnuit că numai alde Maniu şi Brătianu să conducă ţara noastră, orice învăţ are şi dezvăţ.”

Începând cu 1 noiembrie 1945, între conducerea naţional – ţărănistă şi cea liberală au avut loc mai multe întâlniri referitor la ziua de 8 noiembrie. Cele două partide au convenit să nu politizeze acestă zi, considerată sărbătoare naţională, neasumându-şi astfel iniţiativa organizării ei. Au permis, însă, participarea membrilor şi susţinătorilor celor două partide, în calitate de cetăţeni, cerând ca la această manifestaţie să nu fie afişate „ placarde cu inscripţii şi orice semn exterior care ar da înfăţişarea unei participări oficiale a partidului (naţional – ţărănesc) la această manifestare, care nu trebuie să fie tulburată prin nici o afirmare corporativă sau politică a partidului, ea trebuind să rămână exclusiv populară şi Naţională”, fiind permise numai afişele cu Regele Mihai. Un rol activ, în organizarea sărbătorii de 8 noiembrie 1945, l-au avut organizaţiile de tineret ale celor două partide, în special studenţii de la Medicină şi Politehnică.

Prezentată într-o manieră distorsionată de către oficialităţile comuniste, manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 este un episod însângerat al confruntărilor dintre partidele de opoziţie PMT şi PML, adepte ale democraţiei şi pluripartidismului, fidele monarhului, şi PCDR, un partid de inspiraţie stalinistă şi sprijinit de URSS. Pentru comunişti, manifestaţia a însemnat o trezire la „realitate”, cum remarca Gheorghiu – Dej fiind de fapt, începutul unei companii represive împotriva tuturor apozanţilor politici şi ideologici.

Aproximativ 15 mii de cetăţeni ai Bucureştiului dar şi din alte judeţe, s-au strâns în Piaţa Palatului Regal pentru a sărbători ziua onomastică a Regelui Mihai I, conducătorul legitim al României, dar şi pentru a-şi arăta susţinerea faţă de suveran în conflictul cu guvernul pro – comunist dr. Petru Groza.

Popularitatea de care se bucura guvernul în rândul cetăţenilor, în special al celor tineri, a reprezentat pentru comunişti o teamă generalizată că această simpatie ar putea fi canalizată de adversarii politici, PMT şi PML, şi că sub masca acestei sărbători, se ascundea, de fapt o manifestaţie politică a celor două partide.

Controlând aparatul de stat, şi, în special, Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu, comuniştii au încercat să împiedice desfăşurarea acestei manifestaţii sau măcar să reducă numărul participanţilor.

Deşi anunţase că ziua Regelui Mihai va fi sărbătorită ca o zi naţională, în preziua manifestaţiei, Guvernul a comunicat că 8 noiembrie este o zi lucrătoare, iar aceasta va fi sărbătorită prin oficierea unor Te Deum – uri în biserici, elevii şi militarii urmând să sărbătorească în unităţile şcolare respectiv militare. Tot la 7 noiembrie 1945, Direţia Generală a Poliţiei transmitea unităţilor din subordine luarea unor măsuri care să împiedice venirea în capitală a manifestanţilor, iar „toate persoanele care vor călători fără dovezi” să fie „înapoiate” în localităţile de origine. Printr-un comunicat transmis în dimineaţa lui 8 noiembrie la radio, cetăţenii au fost informaţi că manifestaţia pentru aceeaşi zi fusese anulată.

În absenţa unei prese libere şi ca urmare a cenzurii impuse de guvernul comunist, mobilizarea participanţilor a fost realizată prin „propagandă de la om la om, sau cu afişe mici tipărite sau scrise de mână.

Studenţimea tuturor rectoratelor a fost la înălţimea zilei şi prezenţa ei s-a făcut simţită din zori până noaptea târziu.

Memoriul lui N. Penescu, secretar general al PMT, în legătură cu manifestaţia din 8 noiembrie 1945, în: Petre Ţurlea, 8 nov. 1945, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2000.

Dinu C. Giurescu, Uzurpatorii. România, 6 martie 1945 – 7 ian. 1946, Editura Vremea XX, Bucureşti 2000.

Zelul guvernului de a împiedica orice manifestaţie, care nu era controlată de comunişti sau organizată de formaţiunile  politice satelit, a dat naştere unor violenţe între demonstranţii paşnici, în marea lor majoritate elevi de liceu, studenţi, invalizi de război, funcţionari, pe de o parte, şi muncitorii trimişi de Confederaţia Generală a Muncii, condusă de liderul comunist Gheorghe Apostol. Bilanţul acestor confruntări a fost de 11 morţi şi vătămarea altor câteva sute.

Propaganda comunistă a atribuit aceste victime şi răniţi „bandelor fasciste conduse de Maniu şi Brătianu”, care s-au „dedat la violenţe, atacând Ministerul de Interne şi Confederatia Generala a Muncii”, au jefuit magazine şi au atacat muncitorii paşnici şi evreii situaţi pe Calea Victoriei.

Referitor la bilanţul confruntărilor dintre demonstranti, în marea lor majoritate elevi, studenţi şi invalizi de război, şi contramanifestanţii comunişti, sprijiniţi de agenţi de poliţie, unităţi ale armatei şi ai Diviziei „Tudor Vladimirescu”, este precizat sec la sfârşitul raportului: „Incidentele petrecute s-au soldat cu mai mulţi morţi şi răniţi, a căror situaţie a fost raportată separat la forurile superioare”. Manifestaţi de ziua regelui au avut loc şi în alte oraşe, soldate, de asemenea cu confruntări între protestatarii anticomunişti şi muncitorii dirijaţi de Partidul Comunist.

După 8 noiembrie 1945, autorităţile comuniste au acordat o atenţie sporită acestei zile în următorii ani. „Nu se va permite nicio manifestaţie de stradă, din partea niciunei organizaţii”, a fost regula de bază aplicată de comunişti.

La trei ani după manifestaţia de la 8 noiembrie 1945, în primul an al Republicii Populare Române avea loc prima comemorare oficială „de la asasinarea tovarăşilor din Piaţa Palatului, de către bandele reacţionare”, în Parcul Naţional fiind aduse elogii memoriei celor asasinaţi”. În 1955, la zece ani de la evenimentele din 1945, ( tovarăşii care au căzut uncişi cu ocazia apărării sediului Confederaţiei Generale a Muncii” au fost decoraţi post – mortem cu ordinul „Apărarea Patriei” clasa I şi Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist”, între timp fiind descoperite alte patru victime.

Mai târziu, la 19 noiembrie 1945, a fost la Bucureşti Mark Ethridge, trimisul special al preşedintelui Truman. Trimisul prezidenţial, un gazetar experimentat, după ce a purtat discuţii cu reprezentanţii tuturor forrţelor politice şi cu Guvernul, a întocmit un raport  (trimis, într-o primă formă, preşedintelui, din Bucureşti, la 27 noiembrie) în care îl avertiza pe preşedinte: „poziţia democraţiilor occidentale se dezintegrează repede, aceea a ruşilor devine, pe zi ce trece, mai puternică, iar dacă nu vom acţiona ferm şi efectiv în România, v a fi curând prea târziu.”

AMIC, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 25, ll 38 – 39

AMIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie dosar 103 / 1945 f 135.

AmiC, fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 9 / 1955 (Decret nr. 503 / 8 nov. 1955) ff 249 – 250

Rapotul lui Ethridge a ajuns, totuşi, în mâna preşedintelui Truman prea târziu, tocmai în ianuarie 1946.

În perioada 16 – 26 decembrie 1945 are loc la Moscova Conferfinţa celor trei mari puteri. În final, se hotărăşte trimiterea unei comisii la Bucureşti, formată din reprezentanţi ai SUA, şi ai Marii Britanii care să convingă Guvernul Groza să accepte includerea a doi reprezentanţi ţărăneşti şi liberali. Aflând această decizie Regele Mihai I îşi întrerupe greva şi exilul (între timp, se refugiase la Sinaia) şi se întoarce la Bucureşti, greva sa încetând la începutul lunii ianuarie a anului 1946.

Comuniştii încep o campanie electorală plină de abuzuri şi acte de violenţă. Rezultatul alegerilor, favorabil guvernului, a fost obţinut în culise, prin fraudă şi prin desconsiderarea celor mai evidente probe. Rezultatele oficiale au fost : Blocul Partidelor Democratice, reprezentându-i pe comunişti şi sateliţii lor, 78, 45%  şi 347 de mandate, PMT – 12, 62% şi 29 de mandate PML – 4, 72% şi trei mandate. În realitate, PMT, ducându-şi compania electorală în numele unui anticomunism intransigent şi „contra partidelor româneşti care servesc tendinţele comuniste”, a polarizat marea masă aalegătorilor şi a totalizat peste 70% din voturi.

Din păcate, rezultatul oficial al alegerilor s-a bucurat de recunoaşterea membrilor Comisiei Aliate de Control.

România (ca şi toate ţările est – europene) a fost abandonată sferei de influenţă a URSS în urma înţelegerilor tripartite de la Teheran (1943) şi Yalta (1944). E mai mult decât sigur, la care mai trebuie adăugată înţelegerea secretă Italin – Churchill din 9 octombrie 1944 prin care România era cedată în proporţie de 90% URSS, în schimbul aceleiaşi proporţii a Greciei cedată Angliei. Nimic, azi o ştim după publicarea acelor documente, nu se putea face aici, la noi, pentru de despovărarea de această ocupaţie constrângătoare. Dar, atunci, lucrurile nu erau limpezi, cele două puteri aliate occidentale întrezărind iluzia că nimic nu este hotărât şi că, prin acţiuni decise, jugul poate fi zvârlit.

A fost aceasta o cinică politică duplicitară, menită să dea lumii (inclusiv occidentale) impresia (falsă) că ele nu sunt de acord cu raptul sovietic şi că inevitabilul poate fi înlăturat.

istoric Marius Luchis

Lasă un comentariu

Urmăriţi-ne pe Facebook!

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Urmariți-ne pe Pinterest!

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!