Istoria holerei este plină de tristeţe, de teamă şi de moarte. Prima sa apariţie a avut loc în 1503 şi a fost făcută de un ofiţer portughez care revenea din Indii. Conform lui, boala cauzase moartea a aproximativ 20.000 de oameni în mai puţin de opt ore (astăzi ştim că moartea loveşte în general între câteva ore şi trei zile), într-un oraş numit Calicut. El a descris-o ca fiind o epidemie mortală de diaree care se propaga foarte repede în rândul populaţiei. Timp de secole, boala a rămas pracit necunoscută europenilor căci ea a atacat în general Asia şi Africa.

Între 1823 şi 1841 holera a lovit însă dur Europa. Epidemiile s-au dezvoltat în general în Africa pentru ca apoi să invadeze ţările europene. În această perioadă, medicii erau de acord asupra originii bolii, majoritatea era convinsă că ea se datora lipsei de igienă căci boala lovea în general cartierele sărace şi suprapopulate. Unii, au considerat că putea fi o boală pulmonară, care putea să atace oraşele care sunt mai înalte decât nivelul mării.

Vibrionul holeric (tipul O395 wt) văzut la microscop electronic

În 1854 Soho, un cartier sărac din Londra, a fost lovit mortal de holeră. În doar câteva zile, străzile erau complet deşertice şi existau mici steaguri galbene (anunţând o epidemie) fluturând la fiecare colţ de stradă. Nu existau destule locuri pentru muribunzii care încercau să fie îngrijiţi în spitale. Medicii erau uimiţi cum de numai acest cartier a fost lovit de una dintre cele mai ucigaşe şi necunoscute boli din epocă? Speculaţiile se multiplicau în timp ce oamenii continuau să moară.

În timpul zilei cea mai mortală a epidemiei, au pierit 143 de persoane. Cadavrele erau aşa de numeroase încât erau etajate pe şarete şi aruncate apoi în gropi comune fără vreo ceremonie. Oamenii aruncau pretutindeni clorură de var, sperând că asta putea schimba ceva!

Un anume doctor londonez, John Snow, s-a interest în mod special de epidemie în cartierul Soho. El s-a confruntat cu o epidemie asemănătoare în 1848 şi avusese şansa de a observa simptomele de aproape. Contrar altor oameni de ştiinţă, Snow era sigur că holera nu avea de-a face cu o boală pulmonară, pentru simplul motiv că primele simptome ale acesteia erau dureri gastrice.

Oamenii sufereau de vomituri şi de diaree, înainte de a termina prin spasme şi crampe. El a fost deci convins  că victimele trebuie să fi luat virusul în acelaşi timp din mâncarea lor. Într-un cartier murdar cum era Soho, doctorul a luat în consideraţie că latrinele putuseră eventual să fi contaminat sistemul local de apă.

Dar un fapt rămânea inexplicabil, şi anume de ce boala lovise doar acest cartier? Un cartier dezgustant, ce-i drept, ca multe altele din Londra acelor vremuri. Observând epidemia, el a remarcat că holera nu devastase decât o zonă bine delimitată a cartierului. În centrul acestei zone se găsea Broad Street şi vechea sa pompă care furniza apă potabilă întregii comunităţi.

Dar acest puţ avea o reputaţie excelentă şi conţinea apa cea mai pură din împrejurimi. În pofida faptului că canalizarea fusese recent instalată, numeroase familii luau apă din vechiul puţ. Snow a remarcat că moartea nu s-a răspândit decât pe o anume distanţă: ”Morţii creşteau sau descreşteau în fiecare loc unde trebuia să fie mai practic de a merge la una sau la altă pompă decât cea din Broad Street.“

La 7 septembrie, ca urmare a observaţiilor lui Snow, pompa a fost scoasă din uz. Practic, pe 11, epidemia a dispărut! În pofida evidenţei, autorităţile medicale nu au vrut să creadă că latrinele puteau să stea la originea contaminării. Chiar dacă un fervent susţinător al doctorului Snow, pastorul Whitehead, a descoperit că unele dintre acestea se scurgeau direct în puţul care alimenta pompa, abia în 1866, pe când holera a lovit din nou Londra, teoria lui Snow a fost acceptată, la câţiva ani după moartea sa.

Apoi, în 1884, un microbiologist german pe nume Robert Koch a izolat microbul responsabil de holeră, Spirillum cholerae, care are un comportament identic cu „otrava” descrisă de doctorul Snow. De atunci, a putut să înceapă cu adevărat.

Dar boala nu şi-a spus ultimul cuvânt. Pandemiile au continuat să lovească Europa până în 1965. Sursele de epidemie au fost aproape întotdeauna în Asia, Africa şi Orientul Mijlociu. În 1991, holera a atacat America latină şi apare des în Africa, în sectoare unde calitatea vieţii este foarte scăzută.

Virusul nu a dispărut în întregime. Deşi este considerat sub control, vaccinarea (care este eficace doar pentru o scurtă perioadă de timp) nu este obligatorie în majoritatea ţărilor unde nici nu este măcar disponibilă. A fost avansată o teorie că dacă ar apărea o versiune diferită de holeră în zilele noastre nicio ţară nu i-ar putea face faţă şi că boala ar putea ucide jumătate din populaţia unui oraş ca New York în mai puţin de o săptămână.