Istorie

Holocaustul evreilor din Basarabia, Bucovina de Nord şi Transnistria

0 70
5.00 avg. rating (99% score) - 1 vote

Între 22-29 iunie 1941, sovieticii au măcelărit prizonierii în celulele lor sau prin marşuri ale morţii în ajunul invaziei trupelor Axei în U.R.S.S. Astfel, au fost ucise aproximativ 12.000 de persoane (majoritatea polonezi, ucrainieni şi evrei).

La 5 iulie, Brigăzile 1 şi 4 Mixte din cadrul Armatei Române au ocupat oraşul Cernăuţi. La 7, soldaţii noştri au ocupat localitatea Lipnic, atingând aliniamentul Nistrului, pentru ca la 9 iulie, Armata Română să încheie operaţiunile militare în Nordul Bucovinei (atingând graniţa existentă între România şi U.R.S.S. în vara anului 1940).

Generalul Antonescu i-a însărcinat la 12 iulie pe generalul Constantin Voiculescu pentru conducerea şi organizarea Basarabiei şi pe colonelul Alexandru Rioşanu cu conducerea administrativă a Bucovinei.

În Bucovina, la 3 iulie, „au fost împuşcaţi 50 de evrei în pădurea Crasna”[1].

La 4 iulie 1941, trupele române au ocupat oraşul Storojineţ. Masacrul a început imediat. În timp de două zile au fost împuşcaţi aproximativ 200 de evrei: femei, bărbaţi, bătrâni, copii[2].

Casele evreilor au fost jefuite. (…) În fiecare zi, în ordine alfabetică, evreii erau trimişi în lagărul de tranzit de la Edineţ, districtul Hotin. Cu excepţia unui număr de 11 familii, toţi evreii din Storojineţ au fost deportaţi în Transnistria[3].

Unul dintre masacrele cele mai oribile a avut loc la Bănila pe Siret „unde localnicii sub conducerea primarului Moscaliu şi a unui oarecare Burbaza ucid 15 evrei, dintre care făceau parte, bătrânul M. Satran, un orb în vârstă de 80 de ani, Jacob Fleischer şi Jacob Brecher împreună cu fiica sa. Corpul lui Brecher a fost tăiat în bucăţi iar cu sângele lui s-au uns osiile căruţelor”[4].

La 5 iulie 1941 au avut loc masacre în toate satele locuite de evrei din districtul Storojineţ. În satul Stăneştii de Jos au fost ucişi, prin lovituri cu patul puştii sau prin simple lovituri, un număr de 80 până la 88 de evrei de către locuitorii ucrainieni, ruteni şi de armată. În satul Stăneştii de Sus au mai fost ucişi alţi 40 de evrei[5].

Din teritoriile eliberate, evreii au fost, mai târziu, deportaţi în Transnistria[6].

Rußland, Judenverfolgung Judenfrauen werden rückbefördert 17.7.1941

La Costeşti (districtul Storojineţ), localnici ucrainieni, foşti membri ai L.A.N.C., i-au adunat pe evrei, şi au chemat apoi armata română, care i-a executat într-un câmp, în apropierea casei unui oarecare Honceruc. Au fost ucişi atunci un număr de 360 până la 240 de evrei[7].

La Vilavca, în aceeaşi zi, la 5 iulie, la instigarea ţăranului Curichi au fost împuşcaţi 11 evrei[8]. Iar la Văscuţi, 19 evrei, luaţi ca ostatici de armata română, au fost executaţi câteva ore mai târziu[9].

În localitatea Siret, întreaga populaţie evreiască a fost deportată înainte de 22 iunie 1941 la Calafat, în sudul României, într-o fabrică de cărămizi[10]. În districtul Rădăuţi, la Tereblecea, armata română a împuşcat 18 evrei şi 10 la Oprişani[11].

La 5 iulie 1941, unităţi ale diviziei a7-a de infanterie, au intrat în oraşul Herţa. „Aproximativ 1.500 de evrei au fost îngrămădiţi în cele patru sinagogi ale oraşului şi într-o pivniţă. Dintre aceştia au fost împuşcaţi aproximativ 100 în moara Kislinger şi 32 în grădina situată în spatele prefecturii. În această grădină, evreii au fost siliţi să-şi sape singuri groapa, după care a urmat executarea lor la orele 4 după-amiază. În moara lui Kislinger o grămadă de cadavre ce nu fuseseră îngropate încă era păzită de un soldat care-i împuşca, din timp în timp, pe cei care se mai mişcau. S-au produs şi numeroase violuri.(…) O fetiţă, în vârstă de 5 ani, Mina Rotaru, care mai respira încă după ce fusese împuşcată, a fost aruncată de vie în groapă; o femeie care ţinea un sugar în braţe a fost, de asemenea, împuşcată; au mai fost împuşcaţi doi bătrâni în vârstă de 90 de ani[12].

Tot la 5 iulie, la Cernăuţi, „în mai puţin de 24 de ore au fost ucişi mai mult de 2.000 de evrei”[13].

Trupele române şi germane au masacrat evreii fără milă. De pildă, „la 9 iulie 1941, tot la Cernăuţi, trupele germane au executat 400 de evrei şi au incendiat cu ajutorul grenadelor marea Sinagogă din Cernăuţi”[14].

Dar evreii au tras la rândul lor în trupele române şi le-au atacat. De exemplu, la Edineţ, unde „cei găsiţi cu arme şi vinovaţi de a fi tras în trupe au fost imediat executaţi”[15], se scrie într-un raport contrainformativ al Armatei a 3-a, din 8 iulie. În concluzia acestuia se spune:

„Populaţia evreiască din Basarabia, care a mai rămas, ar trebui dusă în lagăre de concentrare şi de muncă, mult în interiorul ţării, iar aceste regiuni colonizate cu elemente pur româneşti”.

Armata îşi continua munca de „curăţare” de elemente evreieşti cu conştiiciozitate „până la sosirea jandarmilor teritoriali”[16], după cum preciza într-un raport colonelul Gh. Georgescu.

Începând din 9 iulie până la 12 iulie au avut loc asasinate colective de evrei în districtele Cernăuţi, Hotin şi Soroca. La 9 iulie, la Zornachie ( Cernăuţi) şi Răpujineţ (Cernăuţi), trupele S.S. şi trupele române execută 162 de evrei şi la Cotmani sunt ucişi alţi 27 de evrei[17].

Aproapre de Mărculeşti, aceeaşi unitate aflată sub comanda colonelului Emil Mateiaş a executat evreii din Stânca Roznovanu şi, la ordinul său şi al căpitanului Ion Stihi, au mai fost executaţi 400-500 de evrei la Gura Călinari, dintre care mulţi erau sugari[18].

La Mărculeşti, unde a avut loc „un alt masacru de amploare”[19], „au fost împuşcaţi mai mult de 1.000 de evrei…”[20]

La 10 iulie, la Hotin „50 de ostatici selecţionaţi dintre evreii arestaţi sunt împuşcaţi de poliţiştii şi de jandarmii români”[21].

La 11 iulie, la Lipcani ( Hotin), poliţia militară execută 12 evrei „ostatici”, şi tot sub acelaşi pretext sunt împuşcaţi 40 de evrei la Lincăuţi ( Hotin), pe când la Ceplăuţi  (Hotin), sunt omorâţi toţi evreii, adică aproximativ 160 de persoane[22].

În comuna Milovăţ ( departamentul Hotin) au fost executate, în luna iulie 1941, 10 persoane din motive politice[23].

Şi tot în aceeaşi zi, „au avut loc masacre în jurul oraşului Bălţi, numai că ele au fost înfăptuite de trupele germane, la ordinul colonelului Koller şi al ajutorului lui, căpitanul Prast”, susţine M. Carp în „Cartea neagră”.

Soldaţii germani au împuşcat, tot la Bălţi, în grădina Soborului Vechi, în noapte dintre 15 şi 16 iulie 1941, 21 de evrei[24].

Numărul total al evreilor executaţi ca ostatici la Bălţi între 10 şi 17 iulie a fost conform listei nominale a Poliţiei române din Bălţi de 76, dintre care 10 fuseseră ucişi în timpul primei execuţii[25].

La 18 iulie 1941, trupele germane şi române au intrat în Chişinău, capitala Basarabiei, unde s-a organizat imediat un carnagiu de mari proporţii. Se consideră că în timpul ocupării oraşului au fost ucişi aproximativ 10.000 de evrei[26].

Într-un raport contrainformativ din 14 iulie 1941 privind starea de spirit din Basarabia se arată că evreii nu au ripostat împotriva trupelor Axei decât în unele cazuri, în timp ce moralul sovieticilor era scăzut: „Numai o mică parte vrea să lupte – ofiţerii, comisarii politici, evreii, tineri comunişti”[27].

În document se mai spune: „Evreii fug spre est, însă nu au mijloace de transport, întrucât au fost luate de armata sovietică”. Sau: „În afară de cazurile izolate, când agenţii comunişti evrei au tras în armată, în special în ofiţeri, pentru a produce panică, restul populaţiei nu s-a dedat la astfel de acte şi arată foarte multă credinţă”. În concluzie: „Toată populaţia, afară de evrei, priveşte intrarea trupelor române ca o salvare”.

La 16 iulie, comandantul de jandarmi Filip Bechi şi locotenent Popoiu decid să execute mai mult de 100 de evrei care se aflau în lagărul ghetoului din Teleneşti[28].

La 19 iulie, în oraşul Orhei au fost exterminaţi evreii internaţi în oraş în trei locuri: în şcoala industrială ( 600 de deţinuţi) în sinagogă şi într-o casă particulară (alţi 2-300 de deţinuţi). În curtea poliţiei mai fuseseră reţinuţi încă alţi 500 de evrei. Primul masacru s-a exercitat asupra evreilor deţinuţi în sinagogă. Cei 2-300 de evrei care se aflau, o parte în sinagogă, o parte în casa particulară fuseseră asasainaţi de un grup de 36 de jandarmi români[29].

La Slobozia Doamna, cei aproximativ 500 de evrei au fost executaţi[30].

Unii soldaţi români au dat dovadă de o ferocitate ieşită din comun. De pildă, cazul unei fetiţe de 12 ani, este cutrmurător. Soldatul Andrei Blech, „cu ferocitate sa notorie, o înjungie pe fetiţă cu baioneta, după care o împuşcă[31].

În satul Chirova, 22 de evrei sunt executaţi[32]. La Saharna, plutonierul Mihai Bătinăreanu a executat 15 evrei, iar în comuna Vîrzava (departamentul Orhei) sunt ucişi prin împuşcare 31 de evrei (printre care se aflau femei, bătrâni şi copii) la o distanţă de doi km de comună[33].

Generalul Ion Antonescu a dat un ordin, la 19 iulie 1941, în care se stipula ca toţi evreii care se găsesc în lagărele de muncă să fie împuşcaţi unul din zece. Iar în unele instrucţiuni verbale, aşa cum reiese dintr-un document emis la 17 iulie, se preciza că „cea mai mică rezistenţă din parte populaţiei să fie sancţionată cu împuşcarea” [34]. În ceea ce-i priveşte pe evrei, aceştia aveau destinaţii precise:

„Evreii să fie organizaţi în echipe fără plată pentru asanarea şi curăţire locurilor bombardate.

Evreii de la sate să nu fie împinşi către Vechiul Regat ci peste Nistru.

Nici un evreu să nu mai stea în sate sau la oraşe ci să fie internaţi în lagăre. Evreii să fie strânşi secret şi păziţi; să nu fie asasinaţi sau maltrataţi” [35].

În pofida acestor ordine explicite date de generalul Ion Antonescu, soldaţii români au dat dovadă de excese de zel, de o ferocitate de neînţeles şi s-au dedat la fapte criminale, uneori de neimaginat.

În comunele Crădnăţeni, Chiţcani, Suhuluceni, au fost exterminaţi în total 21 de evrei, dintre care 20 ucişi prin împuşcare, iar unul înecat[36].

Alte asasinate de evrei au avut loc în districtul Orhei la Leuşeni (14), Chiperceni (30), Horodiştea (7), Busovca (6), Susleni (8), Tiribcea (25), Minceni (7), Crăsnăuţi (12), Răspopeni (3), Tarasova (2), Trifeşti (2), Cinescuţi (27), Suhuluceni (4), Cobilca (8), Furceni (2), Onişcani (2), Beresloci (5), la Zăhăiceni (3), Cucuruzeni (2), Derineu (25), Chiţcani (6)[37].

Masacre ale populaţiei evreieşti au avut loc şi în oraşul Cetatea Albă. Aici erau internaţi 360 de evrei veniţi din zonele rurale ale departamentului şi încă alţi 2.500 de evrei din oraşul propriu-zis[38]. Executarea acestui lot de evrei a avut loc la 28-29 iulie 1941[39].

Pe teritoriul Legiunii de Jandarmi din Chilia au fost împuşcaţi, datorită intoleranţei politice şi rasiale, circa 250 de locuitori suspecţi politici şi 500 de evrei[40].

Alarmat de aceste masacre multiple, care au creat în România o adevărată panică, omul politic Iuliu Maniu a adresat generalului Ion Antonescu un memoriu, din care spicuim:

„(…) Zvonurile tot mai persistente vorbesc despre masacre săvârşite asupra populaţiei minoritare, în special evreieşti, din Moldova. Ele nu sunt verificate şi noi dorim să nu fie adevărate” [41].

Evacuările de evrei s-au desfăşurat pe tot teritoriul Moldovei, Bucovinei de Nord şi Basarabiei conform ordinelor primite, cu rigurozitate. Astfel, din Focşani, după cum reiese dintr-un raport păstrat în Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, „au fost ridicaţi 1.112 evrei” [42], din Tecuci „au fost luaţi ostatici 15 evrei”, „din jud. Tutova s’au adunat de către legiunea de Jandarmi 180 de evrei şi li s’a fixat domiciliul în oraşul Bârlad într’un Ghettou”, din Buzău „au fost internaţi 353 de evrei, dintre care s’au luat 14 ostateci”.

Într-un document, nr. 20.690/ R din 20 iulie 1941, emis de Corpul de Munte către Armata a III-a, secţia a 2-a, se arată:

„În ziua de 27 şi 28 iulie a.c. au fost daţi în primire comandantului acelui ploton[43] de jandarmi un număr de 10.200 de evrei din Basarabia, cari staţionează în comuna Cozlov, fără nici o dispoziţiune cu privire la destinaţiunea lor. Fiind un număr mare, fără hrană şi trăind în mizerie, evreii sunt foarte agresivi şi greu de stăpânit[44].

În documentele găsite de la Einsatzgruppe 10 B, se arată că aceasta este responsabilă de împuşcarea unui număr de 682 de evrei la Cernăuţi, 551 de evrei la Chişinău şi 115 evrei la Tighina. Aceleaşi documente menţionează faptul că între Hotin şi Iampol Einsatzgruppe 10 B lichidase 4.425 de evrei[45].

De altfel, germanii erau destul de nemulţumiţi de felul în care acţiona armata română la „curăţarea terenului”. Într-un document redactat de Einsatzgruppe D se scrie:

„Românii acţionează împotriva evreilor fără nici un plan preconceput. Nimeni n-ar avea nimic de spus în privinţa execuţiilor foarte numeroase de evrei, dacă pregătirea lor tehnică, precum şi modalitatea de a le efectua n-ar fi insuficiente. Românii lasă însă persoanele executate acolo unde se prăbuşesc, fără a le îngropa. Einsatzkommando a îndemnat poliţia română să procedeze cu mai multă ordine din acest punct de vedere” [46].

Dincolo de „curăţirea terenului” (sintagmă folosită de guvernarea Antonescu pentru sintagma germană „soluţia finală”), s-au folosit şi aşa-zisele „ordine speciale”, care erau considerate „secrete de stat” şi se transmiteau, în consecinţă, pe cale verbală sau ca documente cu regim strict secret. „Ordinele speciale” erau date direct de generalul Ion Antonescu Armatei, Serviciului special de informaţii şi Jandarmeriei, în timp ce pe plan civil, ele erau date direct de Mihai Antonescu.

Ca urmare a acestor „ordine speciale”, teritoriul cuprins între Nistru şi Bug a devenit în scurt timp un imens cimitir presărat cu mii de cadavre de evrei, urme ale unor execuţii sumare şi/ sau  în masă fără egal în Istorie, putem spune. Cadavrele nu numai că erau jefuite, dar nu erau îngropate, creându-se premizele de epidemii.

Un raport al Einsatzgruppe D concluziona că „soluţionarea problemei evreieşti de către români în regiunea dintre Nistru şi Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare”.

În Transnistria, au fost deportaţi 12.000 de evrei provenind din Bucovina, în lagărele de tranzit şi de muncă. Într-un document din 24 iulie 1941, generalul Gh. Voiculescu afirma:

„Se vor face lagăre unde vor fi strânşi evreii din provincie, cari să fie întrebuinţaţi la lucrările de refacerea drumurilor şi şoselelor, la repararea podurilor, astuparea tranşeelor, strângerea sârmei de pe câmp etc” [47]. În oraşul Chişinău se preconiza realizarea unui ghetou.

La 23 august 1941, lt. colonelul Jean Poitevin, pretorul Armatei a 3-a raporta:

„Cei 13.500 de evrei, trecuţi de germani peste Nistru la Cosăuţi – Soroca, au fost internaţi în lagărul înfiinţat la Vertujeni-Soroca. (…). În total lagărul Vertujeni a primit circa 22.000 evrei” [48].

Peste o săptămână, s-a stabilit acordul de la Tighina româno-german care stabilea responsabilitatea României asupra siguranţei, administraţiei şi exploatării economice a Transnistriei. Pentru populaţia evreiască se prevedea concentrarea ei în tabere de muncă până va fi posibilă evacuarea ei dincolo de Bug.

„Evacuare evreilor nu este posibilă în prezent. Ei trebuesc deci concentraţi în tabere de muncă şi întrebuinţaţi la lucru, până când după terminarea operaţiunilor, evacuarea lor spre Est va fi posibilă” [49].

Von Killinger, ambasadorul Germaniei în România, a trimis la 1 septembrie 1941 o telegramă Ministerului de Externe al Reich-ului privind politica antievreiască promovată de regimul Antonescu prin care respinge acuzaţiile cum că Antonescu ar avea o „atitudine favorabilă evreilor”. În el, oficialul nazist aducea ca argumente:

„Printre altele lichidarea a circa 4.000 de evrei la Iaşi. (…). Concentrarea drastică a tuturor evreilor din Vechiul Regat pentru muncă obligatorie în regiunile din Răsărit recent ocupate. În acest scop, Antonescu a ordonat concentrarea a circa 60.000 de evrei la construcţia de drumuri” [50].

Lagărul din Vertujeni a primit aproximativ 22.000 de evrei[51]. Lagărele de tranzit erau supraaglomerate şi mizeria era la ordinea zilei, ca şi crimele.

La 11 septembrie 1941, s-a dat ordinul evacuării lagărului Vertujeni-Soroca cu destinaţia Transnistria, unde pe evrei îi aştepta foametea şi o mizerie şi mai mare. În fine, la 6 octombrie, generalul Antonescu a dat un ordin prin care „toţi Evreii aflaţi în TRANSNISTRIA, vor fi internaţi imediat în lagărele de pe Bug, stabilite de Domnul Guvernator al Transnistriei, prin grija autorităţilor administrative” [52].

Unul dintre supravieţuitorii lagărului de la Edeniţi, de exemplu, a făcut mărturia următoare:

„Soarta cea mai vitregă au avut-o evreii basarabeni. Pe când evreii bucovineni mai aveau ce vinde sau schimba, haine, bani, aur, basarabenii erau deja înveliţi în zdrenţe” [53].

La 19 august ghetoul din Chişinău avea de la 9.984 până la 10.578 de evrei, dintre care 2.200 până la 2.300 de copii şi 5.200 până la la 6.200 femei[54].

Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a efectuat la 11 octombrie 1941 o informare privind stadiul deportării evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria. Au intrat 15.000 de evrei, dar mai erau în curs de sosire aproximativ 150.000:

„Până acum au intrat în Transnistria peste 15.000 evrei, care se dirijează spre centrele cari le-au fost fixate pentru şedere. Sunt în curs de sosire restul până la aproximativ 150.000, pentru această toamnă” [55].

Într-un memoriu adresat mareşalului Antonescu, dr. Alexandru Şafran, şef – rabin al cultului mozaic, cerea:

„Binevoiţi, Domnule Mareşal, a îngădui să fie lăsaţi la vetrele lor toţi evreii nevinovaţi, loviţi de aspra măsură a desrădăcinării lor dela locurile de baştină” [56].

Dar acelaşi lucru i-a cerut mareşalului Antonescu şi preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România, dr. W. Filderman, la 11 octombrie, care considera că deportaţii nu aveau „altă vină decât aceea de a fi evrei”.

În acest timp, printr-un ordin secret al Guvernământului Basarabiei adresat Prefecturii judeţului Soroca, emis la 16 octombrie, se ordona:

„Curăţirea va fi totală, nefiind îngăduit sub nici un motiv, ca după ce operaţiunea va fi încheiată, să se mai găsească pe teritoriul vrun evreu, indiferent din ce cauză. În consecinţă, se vor lua măsuri de strângerea lor de peste tot…” [57]

Generalul Antonescu nu s-a lăsat mult timp aşteptat şi la 19 octombrie a răspuns la memoriul scris de dr. W. Filderman. Între altele, cu stilul lui de patos caracteristic, el a scris:

„Ce aţi făcut d-voastră anul trecut când aţi auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina faţă de trupele româneşti care se retrăgeau şi care până atunci apăraseră liniştea şi belşugul acelor evrei? Vă reamintesc eu:

Înainte chiar de apariţia trupelor sovietice, evreii ce apăraţi din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi când au putut au omorât mişeleşte soldaţii cu bâtele. Avem dovezi.

Aceiaşi ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit-o cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare.

Pe timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus jalea şi doliul în multe familii româneşti. Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic oribil mutilate cadavrele martirilor noştri care au fost astfel răsplătiţi fiindcă acum 20 de ani au întins o mână prietenoasă acestor fiare ingrate.

Sunt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi d-voastră şi pe care le puteţi afla oricând în amănunt.

(…) În regiunea Mării Azov, trupele noastre retrăgându-se temporar şi-au lăsat câţiva ofiţeri şi soldaţi răniţi pe loc. Când au reluat înaintarea şi-au regăsit răniţii mutilaţi îngrozitor. Oameni care puteau fi salvaţi şi-au dat ultimul suspin în chinuri groaznice. Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul şi urechile” [58].

Dar dr. W. Filderman, deloc impresionat de argumentele generalului Ion Antonescu, a continuat să-i adreseze memorii în care cerea ca evreii din „Bucovina de sud, din Dorohoi şi din Vechiul Regat să nu fie în nici un caz atinşi” [59].

Ca reacţie la aceste memorii şi plângeri ale comunităţii evreieşti, probabil, mareşalul Ion Antonescu a dat la 20 octombrie 1941 Legea nr. 936, prin care îi obliga pe evrei de a contribui la constituirea de stocuri de îmbrăcăminte în interesul social.

Evreii din Basarabia şi din Bucovina au fost deportaţi dincolo de Nistru. Drumurile care plecau de la lagărele de tranzit şi până la această destinaţie erau pline de cadavre. Statisticile arată „că între 27 septembrie 1941 şi 16 octombrie 1942 legiunile de jandarmi Orhei şi Soroca au escortat dincolo de Nistru 28. 903 evrei”[60].

La 18 noiembrie, generalul Voiculescu raporta: „În Basarabia, problema este rezolvată. Se mai găsesc numai 118 evrei în ghetoul Chişinău, din care 53 bolnavi în spitale. În curând, vor fi trecuţi peste Nistru şi aceştia” [61].

La 23 octombrie 1941, într-o telegramă, colonelul Stănculescu îl informează pe şeful de Stat-Major, generalul Tătăranu despre represalile de la Odessa, unde în urma unui atentat sângeros au pierit mulţi ofiţeri şi soldaţi români şi germani. Conform ordinului trebuiau ucişi aproximativ 18.000 de evrei din ghetouri şi câte 100 de evrei prin spânzurare, în pieţele din fiecare sector. În urma atentatului, au murit de fapt 27 de soldaţi „din care 2 ofiţeri români” [62].

A doua zi, generalul Macici a transmis ordinul mareşalului Antonescu: „Executare tuturor evreilor din Basarabia refugiaţi la Odessa” [63].

Între timp, guvernul Antonescu făcea demersuri serioase pentru emigrarea evreilor din România. La 24 noiembrie 1941, mareşalul Ion Antonescu scria:

„Este o necesitate să ne scăpăm de cât mai mulţi evrei şi să lase cât mai mult prin bună înţelegere în ţară capitalurile pe care le-au acumulat aici” [64].

Într-un raport din 11 decembrie, guvernatorul Tansnistriei Ghe. Alexianu, îngrijorat de afluxul neaşteptat de verei care sosea în regiunea pe care o conducea şi pentru că nu mai putea să facă faţă acestei situaţii speciale, îi scria mareşalului Ion Antonescu:

„În afară de evreii autohtoni, au sosit în Transnistria, pentru motive de siguranţă, un număr de peste 115.000 evrei, aduşi din toamnă; când s-a luat această măsură ni s-a comunicat că numărul total al evreilor care vor veni în această toamnă nu va depăşi 50.000.

(…) În multe din lagărele de evrei a izbucnit tifosul exantematic din cauza halului de murdărie în care se găsesc.

(…) Pentru mine, problema evreiască de la Odessa, cât şi din Transnistria, trebuie rezolvată radical şi această rezolvare nu se poate face decât prin îndepărtarea totală a evreilor din Tansnistria, şi trecerea lor peste Bug, aşa cum avem încheiată convenţia cu germanii” [65].

Într-adevăr, deportarea masivă a evreilor din Transnistria s-a pus în aplicare, după cum se dorea de toţi factorii de decizie, ca urmare a ordonanţei nr. 35 din 2 ianuarie 1942, semnată de guvernatorul Transnistriei, Alexianu:

„Toţi evreii aflaţi în municipiul Odesa şi împrejurimi, se evacuează din acest oraş şi se plasează în regiunea de Nord a judeţului Oceacov şi Sudul judeţului Berezovca, în localităţile stabilite de Administraţie” [66].

În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele conducătorului statului Ion Antonescu, a re-acceptat, în cadrul convorbirilor secrete pe care le-a avut cu trimişii lui Himmler, „soluţia finală” în România, care presupunea deportarea tuturor evreilor care se găseau pe teritoriul ţării ( cu foarte mici excepţii) în lagărul de exterminare Belzec din Polonia.

Potrivit planului stabilit cu rigurozitate de către germani, aici urma ca evreii să fie gazaţi şi arşi într-un ritm de 2.000 de oameni pe zi.

Conform recensământului ( organizat în acest scop) din mai 1942, în România trăiau 292.149 evrei care urmau să fie exterminaţi „în decurs de circa 140 zile.” [67]

S-a renunţat însă la acest plan diabolic când s-a constatat că interesele române şi cele germane nu coincid.

Cifrele privind evreii care au pierit în România şi în Transnistria nu coincid în viziunea diferiţilor istorici care au cercetat cazul Holocaustului evreilor. De exemplu, Dinu C. Giurăscu a numărat cel puţin 108.710 evrei români care au murit în Transnistria, dar conform lui Dennis Deletant, aici ar fi pierit între 220.000 şi 270.000 de evrei, iar Radu Ioanid consideră că ar fi murit cel puţin 250.000 de evrei.

În schimb, Matatias Carp afirmă că au dispărut 264.900 de evrei români, iar Marcu Rozen a numărat aproximativ 115.000 de evrei români şi 115.000 de evrei ucrainieni.

O cifră impresionantă a fost înaintată de Jean Ancel, care susţine că numai în Transnistria ar fi murit 310.000 de evrei! Se consideră că evreii români şi ucrainieni care au pierit în teritoriile aflate sub administraţie românească este între 280 şi 380.000[68].

Din cei 441.293 de evrei care erau înregistraţi în 1941 în Vechiul Regat, sudul Transilvaniei, Basarabia şi Bucovina, au rămas în viaţă în august 1944 puţin peste un sfert de milion. Dar se poate considera că în ciuda atâtor masacre, prigoane, deportări şi execuţii, a „curăţirii terenului”, evreii au avut totuşi o soartă mai „blândă” decât ceea ce s-a petrecut cu alţi evrei din unele ţări europene, unde dimensiunile exterminării au atins cote de neconceput.

 

 istoric Marian Deaconu

 

[1] Marius Mincu,Pogromurile din Bucovina şi Dorohoi, pp.28, apud Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p.133.

[2] Matatias Carp, Cartea Neagră, vol.I, a doua ediţie, Editura Diogene, 1996, apud Radu Ioanid, p.133.

[3] Marius Mircu, Pogromurile din Bucovina şi Dorohoi, pp.30-32, apud Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p.134.

 

[4] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasfer, Bucureşti, 1998, p.135.

[5] Marius Mincu, Pogromurile din Bucovina şi Dorohoi, pp.37-44, apud Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p.135.

 

[6] Marius Mincu, Pogromurile din Bucovina şi Dorohoi, pp.43, apud Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p.135.

 

[7] Marius Mincu, Pogromurile din Bucovina şi Dorohoi, pp.37-44, apud Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p.137.

 

[8] Matatias Carp, Cartea Neagră, vol.I, a doua ediţie, Editura Diogene, 1996, apud Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p.137.

[9] Matatias Carp, Cartea Neagră, vol.III, p.31; M. Mincu, Pogromul, pag.49, apud Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p.137.

[10] Marius Mincu, Pogromurile din Bucovina şi Dorohoi, pp.51-52.

 

[11] Ibidem, p.50.

[12] Marius Mincu, Pogromurile din Bucovina, 1945, pp.104-106.

[13] Ibidem, p.73.

[14] Matatias Carp, Cartea Neagră, vol.III, p.33.

[15] Al doilea Război Mondial, Situaţia evreilor din România, vol.I (1934-1941), p. 262.

[16] Ibidem, p.264.

[17] Matatias Carp , Cartea Neagră, vol.III, p.33.

[18] Matatias Carp, Cartea Neagră, vol.II, p.73.

[19] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasfer, Bucureşti, 1998, p.139.

[20] Matatias Carp , Cartea Neagră, vol.II, p.72.

[21] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasfer, Bucureşti, 1998, p.140.

[22] Matatias Carp , Cartea Neagră, vol.III, p.35.

 

[23] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasfer, Bucureşti, 1998, p.140.

[24] Matatias Carp , Cartea Neagră, vol.II, p.60.

 

[25] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasfer, Bucureşti, 1998,p. 143.

[26] Matatias Carp , Cartea Neagră, vol.III, p.60.

[27] Al doilea Război Mondial, Situaţia evreilor din România, vol.I (1934-1941), p. 280.

[28] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasfer, Bucureşti, 1998, p.143.

[29] Ibidem, p.143.

[30] Ibidem, p.143.

[31] Ibidem, p.143

[32] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasfer, Bucureşti, 1998, p.143.

[33] Ibidem, p.144.

[34] Al doilea Război Mondial, Situaţia evreilor din România, vol.I (1934-1941), p. 283.

[35] Ibidem, p.283

[36] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasfer, Bucureşti, 1998, p.145.

[37] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasfer, Bucureşti, 1998, p.143, p 145.

[38] Ibidem, p. 145.

[39] Ibidem, p.146.

[40] Ibidem, p. 146.

[41] Al doilea Război Mondial, Situaţia evreilor din România, vol.I (1934-1941), p. 85 şi 286.

[42] Ibidem, pp.288-289.

[43] Plutonul de jandarmi care păzea podul de peste Nistru de la Cozlov.

[44] Al doilea Război Mondial, Situaţia evreilor din România, vol.I (1934-1941), pp. 291-292.

[45]Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews, vol. II, p. 768.

[46] Henry Monneroi, La Persécution des Juifs dans les Pays de l’Est, Editions du Centre, Paris, 1949, p. 291.

[47] Al doilea Război Mondial, Situaţia evreilor din România, vol.I (1934-1941), pp. 293-294.

[48] Comisia Internaţională pentru studierea Holocausrului în România, Documente, Polirom, Iaşi, 2005, p.231.

[49] Ibidem, p.233.

[50] Comisia Internaţională pentru studierea Holocausrului în România, Documente, Polirom, Iaşi, 2005, p.234.

[51] Matatias Carp , Cartea Neagră, vol.III, p.107.

[52] Comisia Internaţională pentru studierea Holocausrului în România, Documente, Polirom, Iaşi, 2005, p. 258.

[53] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasfer, Bucureşti, 1998, p.182.

[54] Ibidem, p.188.

[55] Comisia Internaţională pentru studierea Holocausrului în România, Documente, Polirom, Iaşi, 2005, p. 261.

[56] Ibidem, p.263.

[57] Ibidem, p. 265.

[58] Comisia Internaţională pentru studierea Holocausrului în România, Documente, Polirom, Iaşi, 2005, pp.268-269.

[59] Ibidem, p.270.

[60] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasfer, Bucureşti, 1998, p.203.

[61] Ibidem, p. 206.

[62] Comisia Internaţională pentru studierea Holocausrului în România, Documente, Polirom, Iaşi, 2005, p. 280.

[63]Ibidem, p.282.

[64] Ibidem, p.298

[65] Ibidem, pp. 306-307.

[66] Comisia Internaţională pentru studierea Holocausrului în România, Documente, Polirom, Iaşi, 2005, p322.

[67] Jean Ancel, Surse arhivistice despre Holocaustul în România

[68] Holocaustul în România, p.94.

 

Content Protection by DMCA.com

Lasă un comentariu

Urmăriţi-ne pe Facebook!

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Urmariți-ne pe Pinterest!

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!