Conform istoricului John Boswell, la apogeul Imperiului Roman, situaţia homosexualilor era destul de favorabilă: „Contemporanii lor nu priveau înclinaţiile lor ca fiind nefaste, bizare, imorale sau periculoase, astfel încât ei se găseau integraţi deplin în viaţa şi în civilizaţia romană.”
Inclusiv până în sex. IV, sursele arată că majoritatea bărbaţilor, cuprinzând şi majoritatea împăraţilor romani, erau public bisexuali.
Boswell mai spune că „căsătoriile homosexuale (…) erau lucruri curente şi perfect legale în clasele superioare.”
Cu toate acestea, se pare că adoptarea creştinismului ca religie de stat, în cursul sec. IV, a făcut din practicile homosexuale, o crimă. Potrivit lui Eric Stenumden, „afirmarea unei ure maniace împotriva homosexualităţii va fi, în orice moment, o trăsătură caracteristică a autorităţilor politice şi morale ale creştinismului”.
Într-adevăr, la 4 decembrie 342, împăraţii romani Constantin I şi al II-lea au decretat, în edictul lor privind adulterele, pedepsirea fiecărui bărbat, declarat „infam”, care „se va căsători ca femeie”. Această frază pare să contrasteze cu faptul că Constantin I era el – însuşi un homosexual notoriu.
Acest edict a fost urmat de legea din 14 mai 390 a împăraţilor Teodosiu I, Valentinian I şi Arcadius, care i-a condamnat pe homosexualii pasivi prin arderea pe rug, în faţa plebei adunate. Ceea ce îngrozeşte în acest text, legislatorul, este faptul că un bărbat abandonează plăcerea de genul viril pentru a-şi oferi corpul pasivităţii feminine.
Mai târziu, în sec.V, până la considerarea ca o crimă împotriva demnităţii, homosexualitatea a devenit o crimă împotriva ordinii naturale create de Dumnezeu.
Într-adevăr, în anul 538, împăratul creştin Iustinian a publicat prima din ale sale „Novellae” împotriva persoanelor perseverând în acte homosexuale (cei care „comit (acte) contra naturii”), pe care îi condamnă, în acelaşi timp, ca blasfemenitori, să fie arestaţi şi supuşi „la ultimele pedepse”.
În jurul anului 542, în al 15 – lea an al domniei sale, Iustinian a ordonat să se taie organele genitale a doi episcopi, Isaia, episcop din Rodos, şi Alexandru, episcop din Diospolis, prezenţi la Constantinopol şi, potrivit lui Mihai I Sirianul „dăruiţi impurităţii sodomite”.
Ei au fost plimbaţi apoi prin tot oraşul, membrele lor tăiate fiind purtate pe suliţe.
Iustinian a profitat pentru a stabili „în numele lui Dumnezeu, legea prin care oricine ar fi surprins în pat cu un bărbat, va avea părţile virile tăiate”. Mihai I Sirianul adaugă în cronica sa că „teama domnea pe tot cuprinsul imperiului”.
Acelaşi împărat creştin a reînnoit condamnarea sa, la 15 martie 543, în timpul unei mari epidemii de ciumă răspândită în Constantinopol. El a introdus, cu acest prilej marile teme ilustrând condamnarea la sodomie, teme şi justificări care vor fi reluate în timpul erei creştine: furia de Dumnezeu manifestată de distrugerea oraşului Sodoma, necesară fricii de Dumnezeu şi de a se respecta legile sale, caracterul anti – natural al actelor homosexuale, străine „animalelor – însăşi”, cer pocăinţă şi menţinerea ameninţărilor temporale şi spirituale.
Lex Visigothorum (Legea vizigoţilor, din anul 644), va transpune mai târziu, în Spania, castrarea sodomiştilor, adăugând încarcerarea lor într-o cuşcă. Cu toate acestea, abia în sec. XIII, după cum subliniază istoricul Boswell, represiunea homosexualităţii s-a declanşat cu adevărat, în cadrul luptei contra tuturor formelor de deviere: eretici, săraci, necredincioşi.
Homosexualitatea, considerată în legătură cu erezia, a fost combătută, în special de Inchiziţie. În mod reciproc, unii eretici , ca catarii, au fost acuzaţi de homosexualitate, sub pretextul că predicatorii lor, de acelaşi sex, circulau doi câte doi.
Pe de altă parte, au existat multe cazuri de condamnare pentru sodonomie sau pederastie care erau de fapt cazuri de pedofilie. Lupta contra homosexualităţii în Franţa sec. XVIII a devenit din ce în ce mai accentuată, prin represiunea poliţiei.
Condamnările pe rug nu priveau decât câteva persoane dintre care unele erau de asemenea acuzate de alte infracţiuni. În cele din urmă, în 1790 infracţiunea de sodonomie a fost abolită de Revoluţia franceză şi separarea Bisericii de Stat. Homosexualitatea între persoane adulte şi care consimt nu a mai fost suprimată în Franţa.