Istorie

Hunii

0 311
5.00 avg. rating (99% score) - 1 vote

Hunii sunt un popor nomad originar din Asia centrală.

Originile

Fac parte dintr-o linie turcă. Numeroşi istorici au avansat ipoteza că hunii erau vechi xiongnu, populaţie originală din Mongolia despre care scriu analele chinezeşti. Dar această identificare a fost contestată, în special de lucrările lui O. Maenchen-Helfen, părintele studiilor despre huni în Europa.

Puteau xiongnu să dea naştere hunilor care au apărut pe Volga începând cu 374 înainte de a invada Europa? Chestiunea este extrem de controversată şi a făcut obiectul multor studii, începând cu 1758, prin De Guignes. În vechea „Scrisoare sogdiană” din 313 se vorbeşte despre jafurile acestor xiongnu, ceea ce reprezintă o mărturie decisivă în favoarea asimilării cu hunii pe care au făcut-o cronicarii chinezi. Dar Helfen nu a fost de acord şi a susţinut că din punct de vedere etnic, hunii erau formaţi esenţial dintr-un conglomerat de popoare.

Hunii

Călăreți huni -sursa foto Wikipedia

În 313 un negustor sogdian scria într-un coridor de la Gansu o scrisoare unui corespondent din Samarcanda descriind cu precizie jafurile efectuate de xiongnu meridionali în China şi-i numea xwn, nume care trebuie apropiat de cel al hunilor. Apropierea nu pune probleme specialiştilor de fonologie chineză şi mai ales nu se poate vedea ce altă origine s-ar putea da acestui nume, care este dat întotdeauna ca echivalent de cel al xiongnu în toate centrele asiatice. În traducerile buddhice ale Chu Fahu (Dharmarakşa), un yuezhi din Dunhuang, care în 280 traducea Tathagataguhya-sutra (pierdut dar având o versiune tibetană pe care a dat-o Hu-na) din sanscrită în chineză şi care spune că hunii sunt xiongnu. În 380, în traducerea făcută de aceeaşi persoană a lucrării Lalitavistana (conservată), se susţine acelaşi lucru.

Sogdienii îi cunoşteau pe xiongnu de la stingerea imperiului acestora din urmă în Asia centrală occidentală. Nu ne putem aşadar îndoi de calitatea mărturiei. Ar fi nevoie de probe solide pentru a crede că acest negustor sogdian sau acest călugăr yuezhi din Dunhuang nu le-ar fi dat numele real, motive care nu există.

Dar aceste texte nu implică faptul că hunii din Europa sau Asia centrală după anul 350, ar fi descendenţii temuţilor xiongnu: se poate concepe că numele xwn sau huna, desemnat exact pentru a descrie de asemenea pe xiongnu meridionali care jefuiau nordul Chinei cât şi pe vechii xiongnu, cunoscuţi până în India, să fi fost apoi reutilizat pentru populaţiile nomade foarte diferite. Mai mult, se posedă proba unor astfel de folosiri: în Sogdiana, turcii erau uneori numiţi xwn. Wei Shu, reluând informaţii precis datate din 457, a scris: „Mai întâi, xiongnu l-au ucis pe regele (Sogdianei) şi a cucerit ţara. Regele Huni este al treilea suveran în Lireie”. Este o informaţie extrasă din raportul ambasadorului sogdian. Mai mult, onomastica sogdiană de semeni caravaniere sogdiene din Indusul de sus folosea frecvent prenumele sau porecla XWn, ceea ce reflecta prezenţa invadatorilor huni în Sogdiana şi fuziunea populaţiilor într-o perioadă precisă.

Dar totuşi, asta nu implică faptul că erau huni-xiongnu, sau cel puţin că ei au pretins-o. Începând cu ipoteza lui Guignes, s-a căutat de mai multe ori de a se identifica o mişcare migratoare a xiongnu în direcţia Occidentului. Mult timp, episodul instalării chanyu zhizhilor în apropiere de Talas a fost folosit în acest sens: s-a spus că xiongnu i-ar şi însoţit pe zhizhi în Vest, aceştia fiind strămoşii hunilor din Europa. Este imposibil atât timp cât sursele chinezeşti subliniază numărul mic al acestor xiongnu. Chiar dacă se iau în considerare menţiunile cele mai tardive ale xiongnu septentrionali de la nord de Tian Shan (153 după Christos), îi separă încă două secole de invazia sogdiană, în timp ce nimic nu permite de a se presupune o mişcare a xiongnu meridionali către Vest.

Dar trebuie menţionat despre alte pasaje ale lui Wei Shu care menţionează despre „resturile descendenţilor xiongnu” ca vecinii occidentali ai unei ramuri de ruanruan, la nord-vest de podişul Gobi în jurul anului 400. Indicaţia nu este fără interes căci ea implică supravieţuirea unei identităţi xiongnu departe în nord, foarte departe de câmpul de viziune al surselor chinezeşti, chiar în locul unde se aştepta să se găsească huni-xiongnu la puţin timp după aceea esenţialul trupelor lor au trecut după unii Volga, şi după alţii Syr-Daria, lăsând în spatele lor aceste mici grupuri.

Hunii din Asia centrală au luat deci conştient urma xiongnu, şi-au afirmat moştenirea lor şi un element autentic, xiongnu a existat fără îndoială în sânul lor, deşi a fost probabil foarte minoritară într-un conglomerat de popoare diverse.

Aspecte culturale

Aceste triburi nomade erau neîntrecute în stăpânirea calului, graţie promtitudinii lor şi neobişnuitei lor mobilităţi, cât şi dexterităţii călăreţilor lor, antrenaţi de la vârste foarte fragede. Această abilitate, cuplată cu arcul scurt putea fi folosită cu succes, fiind un mare avantaj în timpul numeroaselor bătălii pe care le-au dat hunii.

Itunii occidentali au fost descrişi de romani şi de goţi ca oameni bondoci, mici de talie, cu un cap mare, gâtul gros şi umeri largi, cu picioarele scurte. Trăsăturile lor erau mongoloide şi tenul maroniu, cu absenţa bărbii. Conform cunoştinţelor noastre actuale, 20-25% din hunii regăsiţi în morminte erau de tip mongoloid, majoritatea fiind de tip european. Hunii şi alanii au difuzat folosirea deformării craniene printre germanii orientali, mai ales la femei. Acestea din urmă au abandonat această practică după înfrângerea hunilor. Limba hunică, niciodată scrisă, ne este puţin cunoscută. Numele regilor huni retranscrise aproximativ de greci şi romani, dezvăluie o limbă turcă (legată de proto-bulgară şi de mongolă).

Hunii au fost crescători de animale consumând în principal carne (din abundenţă, pe care o mâncau crudă dar pe care o şi uscau) şi produse lactate. Vânătoarea avea de asemenea o mare importanţă în economia lor, în special vânătoarea marilor-regi pentru alimentarea armatei (această vânătoare regală este un fel de mare manevră preliminară războiului).

Animalele lor furnizau totodată piele, lână şi oase. Pielea servea la fabricarea cizmelor, a căştilor şi îmbrăcămintei, iar lâna la pânza pentru corturi şi poate la covoare. În mai multe centre au fost descoperite importante vestigii hunice: în regiunea Saratov şi în cea de la Volgagrad, pe cele două maluri ale Volgăi; în regiunea centrală a Caucazului de Nord; la aproape de Caspică, la Daghestan; în regiunea Dniepr, în Crimeea (Dniepropetrovsk, Zaporojie, Kherson); în toată insula Crimeii, între Bugul meridional şi Prut, pe malurile Nistrului, pe Prut, în valea Buzăului, la cotul Dunării, în Dobrogea şi Oltenia.

Arta militară

Aspect dominant la huni, eficacitatea lor militară era datorată excelenţilor arcaşi călare, rezistenţei şi numărul cailor lor, calităţii călăreţilor. Cavaleria hunică era operaţională atât vara cât şi iarna.

Rapiditatea sa permitea de a-şi lua adversarii prin surprindere, tactica hunilor consta din a ataca în grupuri de 500-1000 de călăreţi, venind din diferite direcţii. Deschideau bătălia de departe prin săgeţi trase cu precizie. Când adversarul lor riposta, se îndepărtau, ca şi cum ar fi fugit, şi-l atrăgeau în apropierea altor grupuri care îl aşteptau în ambuscade. În alte cazuri, trupele de rezervă atacau tabăra duşmană în timp ce armata sa le urmărea pe altele. Duşmanul lor era astfel dezorganizat, trebuind să facă faţă în toate direcţiile de atac în acelaşi timp. Hunii îşi masacrau duşmanii cu săbiile lor lungi. Foloseau teroarea pentru a înfrânge orice rezistenţă, prin incendii şi masacrarea popoarelor civile.

Ei foloseau arcuri asimetrice şi diferite tipuri de săgeţi: ascuţite din fier cu trei aripi (cele mai utilizate), masive rombice şi masive în formă de cuie, sau cele care serveau pentru vânătoare. Sabia lungă şi relativ subţire, cu două tăişuri era arma ofensivă principală a călăreţilor huni împreună cu arcul şi săgeţile. Ele erau însoţite de un cuţit cu un singur tăiş, specific hunic şi de lănci.

Nu există urme, scrise sau arheologice, ale folosirii scuturilor. Singura cască hunică orientală cunoscută, de tip compozit făcută din placă de fier, a fost găsită într-un mormânt din Kichpek.

Istoria hunilor

Conform istoricului Iordan, hunii au sosit în Europa, trecând Volga, către anul 374 sub comanda unui şef numit Balamir. Ei şi-au stabilit dominaţia asupra unei populaţii nomade trăind la nord de Caucaz, alanii, cât şi asupra ostrogoţilor. Sosirea hunilor a declanşat marile invazii. Wizigoţii au intrat pe teritoriul romanilor în 376, urmaţi de o parte din alani.

Către anul 400, hunii erau stăpânii unui teritoriu pe care se întindea de la Carpaţi la Ural. Pe atunci erau divizaţi în trei hoarde guvernate de trei fraţi: Roas, Mundzuk şi Oktar. Doi fii ai lui Mundzuk, Bleda şi Attila, au preluat succesiunea, dar al doilea l-a eliminat rapid pe primul şi a devenit şeful unic al hunilor.

S-a instalat în Ungaria şi şi-a început cuceririle în 441. A evacuat Galia în urma bătăliei de la câmpiile Catalunice în iunie 451 dar a răvăşit nordul Italiei în anul următor. La moartea sa în 453, imperiul său s-a dezagregat rapid. Fiul său mai mare Ellac a fost ucis de ostrogoţi şi gepizi în 454. Hunii s-au retras atunci înspre Rusia. Dengizich, un alt fiu al lui Atilla, a atacat Imperiul roman de Orient însă a fost ucis în 468. Hunii s-au divizat apoi în două hoarde rivale, kutrigurii şi uturgurii. N. Poppe şi Barthold au emis ipoteza că ciuvacii, popor de limbă turcă trăind în apropiere de Volga, ar fi descendenţii hunilor. Au o vorbire destul de diferită de alte limbi turce, ceea ce implică o despărţire precoce.

Content Protection by DMCA.com

Lasă un comentariu

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!