Hunii din Vest au mai fost numiţi hepthaliţi, ye – ta, sau hunii albi, sau hoa (chinezesc), houna (indian). Dar oamenii de ştiinţă au amis mai multe ipoteze de identităţi: turci, mongoli, turco – mongoli, turco – manchu – mongoli, origini slave, origini germane, origini caucaziene.
În urma cercetărilor recente se pare că erau turci şi că erau micii fii ai turcilor asiatici. Limba hunilor din Vest era turcă. Numele membrilor dinastiei sunt următoarele: Karaton (Kada don: costum), Muncuk (Cafard: tatăl lui Attila), Attila (se crede că locul naşterii sale este Etil = Itil = Volga), Ilek (= Ilig = Illig), fiul lui Attila, Irnek (soldat mic), fiul lui Attila, Aybras & Oktar (unchii lui Attila), Arikan (Arikg – Kan: eminent, rege nobil).
Alte personalităţi din epocă: Basik, Kursik, Atakam, Eshkam. Nume de comunităţi: Agacheri, Shar, Ogur şi Kimiz.
Se mai pot stabili legături de conexiuni cu tan – hu, turcii din Est.
După cucerirea regatului lui Alain în anul 375, hunii au fost văzuţi pe malurile fluviului Volga (Itil în turcă) în 394 e.n. În acel moment câmpiile care înconjurau Marea Neagră erau ocupate de triburile germanice, şi Galiţia se aflau gepizii, iar pe malurile râului Tisa, în Ungaria actuală se găseau vandalii. Printre aceste populaţii germane se amestecaseră de asemenea triburi slave şi iraniene (sarmate).
Marele atac sub comanda marelui şef hun Balamir a avut drept ţintă pe goţii din Est în 374. Regele acestora, Ermaric s-a sinucis iar locul i-a fost luat de Hunimund. Dar atacul hunilor a continuat şi a dus la învingerea goţilor din Vest în apropiere de râul Dniepr. Regele Atanaric a fugit cu vizigoţii în 375.
Mai multe triburi care au fost vânate către Est sub forţa militară a armatei hunilor, au năvălit speriate în provinciile din Nord ale Imperiului Roman şi s-au îndreptat către Spania.
Marea saga a migraţiilor a început şi a schimbat aparenţa etnică a Europei. Pentru prima oară în primăvara anului 378, hunii împreună cu triburile goţilor, cu cele germanice, cu alanii şi taifalii, au trecut Dunărea şi au pătruns în Tracia fără nicio rezistenţă din partea armatei romane. Ca urmare hunii care locuiau la Yayik şi Kama şi în regiunile de la Marea Caspică între 100 – 300 după Christos au trecut în forţă Volga şi s-au îndreptat către Vest. Astfel a început o incredibilă migraţie a triburilor germanice!
Hunii s-au pus în mişcare după moartea împăratului roman Teodosiu I, în 395. Dar mişcarea lor avea două fronturi, una prin Balcani şi Tracia, alta mai importantă către Anatolia trecând prin Caucaz. Incursiunea în Anatolia s-a făcut sub comanda şefilor huni Basik şi Kursik şi întreprinsă prin aripa de Est a imperiului hunilor de-a lungul Donului.
Cavaleria hunică a trecut prin Erzurum, valea Karaşu apoi până la Malatya şi Cukurova unde s-a înfruntat cu romanii şi sassanidenii. După cucerirea castelului din Urfa şi localităţii Antakyra, două locuri puternice din regiune, hunii s-au îndreptat spre Siria, au intrat în Tyr, apoi în Ierusalem. În primăvară, au atins Cappadocia, Kayseri, Ankara şi împrejurimile, s-au întors către Baku şi Azerbaidjan şi au atins centrul lor administrativ în nord.
În timp ce o mare parte din huni au trecut Volga, hunii albi (ak huns) au coborât spre sud şi au sosit în Iran unde s-au instalat până în secolul V şi au fondat aici un stat. Dar această parte din istoria hunilor nu a fost prea bine explicată şi situaţia pare destul de confuză în ciuda registrului numelui a diferitelor triburi hunice.
Numeroase documente istorice indică faptul că ei şi-au stabilit suveranitatea de-a lungul malurilor Mării Caspice până în nordul Indiei, Afghanistan şi până în Asia centrală. Raportul dintre aceste triburi diferite cu hunii sunt controlabile în documentele lui Song – Yun, celebru călător chinez în jurul anului 520.
Șeful hunilor albi care s-a luptat cu sassanideii în prima jumătate a sec. V. era numit Hakan (Khane), de către sassanidieni, era nimeni altul decât Yazdgard al II-lea (Yazdgird, Yezdegerd) (438-457) care era fiul lui Vahran (420-438) Kun – Han (Kunhas) (care apărea sub diferite nume: Huşnavaz, Ahşunavar, Aksungur, Kun – Han, Kunhas etc.) marele şef al hunilor albi, care l-a protejat pe Peroz (Firuz) şi l-a ajutat să urce pe tronul sassanideilor în 459, apoi şi-a întins suveranitatea asupra Afghanistanului, s-a reîntors către nordul Indiei şi a pus mâna pe statul Gupta aproximativ în jurul anului 470.
Două dintre cele mai importante triburi de ak – huns erau uar şi hunii. Uran – hunii au accentuat presiunea lor asupra Iranului şi au făcut un acord cu sassanideii în 358. Timp de trei generaţii a domnit pacea. Dar când Behram Gor a urcat pe tronul statului Sassanid, în 427 hunii au atacat, apoi Kun – Han s-a urcat pe tronul ak – hunilor şi Yazgird al II-lea pe tronul sassanideilor. Însă Kun – Han s-a băgat în problemele statului iranian deşi Iranul nu a acceptat intruziunea lui Peroz (Firuz) rege care se afla sub “protecţia” hunilor. Urcându-se pe tronul sassanideilor, acesta din urmă trebuia să plătească un impozit statului ak – hunilor şi le-a abandonat regiunile Tirmiz şi Vasgirt până la râul Ceyhurn. Totodată, el a acceptat căsătoria fiicei sale cu şeful hun.
Când Kun – Han (Kunhas) i-a cerut lui Peroz fiica în scopul de a se căsători cu ea, acesta i-a trimis pe una din concubinele sale care a trecut drept fiica sa. Numai că femeia i-a dezvăluit secretul. Ca răsouns la această stratagemă Kun – Han l-a ucis pe trimisul lui Peroz.
Înfuriat, Peroz a organizat o expediţie militară pentru a răzbuna moartea mesagerului său şi pentru a se elibera de sub jugul lui Han. Khun – Han (Kunhas) şi-a luat precauţiile sale şi a antrenat armata sassanideilor în munţi şi în trecători înguste, apoi s-a prezentat în faţa forţelor invadatoare care înaintau fără nicio problemă.
Trupele lui Kun – Han au blocat trecătorile şi armata sassanidă era încercuită din toate părţile. Atunci Kunhas i-a cerut lui Peroz să se pună în genunchi în faţa sa, pentru a-i cere iertare. Neavând nicio şansă, Peroz a fost nevoit să accepte toate condiţiile lui Kun – Han.
Armatele s-au retras fără luptă. Peroz şi-a pierdut onoarea dar şi-a salvat armata şi se putea gândi la răzbunare. Se gândea la o bătălie în plină câmpie. A reperat un loc unde putea să-şi plaseze armata apoi a construit tranşee.
În timpul primului atac, Kun – Han nu a arătat o rezistenţă prea mare şi s-a retras cu soldaţii săi, după tactica cunoscută, în trecători înguste. Văzând manevra, Peroz l-a urmărit, însă armata sassanideană s-a văzut prezoniera propriilor tranşee săpate de ea. Au existat multe sacrificii în această armată nefericită şi Peroz a fost ucis. În fine, s-a stabilit pacea.
După moartea lui Peroz, hunii şi-au întins teritoriile până la Merv şi Herat. Apoi au cucerit Sogdiana şi Kushan. Hunii şi-au fondat “capitala” la Piandkikent în în apropiere de Samarkand în valea Zaravshan. Această capitală bogată şi prosperă trebuia să furnizeze cele mai frumoase picturi murale din sec. VII.
Capitala a fost distrusă mai târziu în timpul invaziilor arabe. Hunii au ales Badakshan drept “capitala” statului lor. Popor din stepe, hunii preferau să trăiască sub yurtă şi să se hrănească cu vânat mai degrabă în loc să stea în capitalele lor.
Sursele chinezeşti semnalează cazuri de poliandrie la huni. Pe de altă parte, ei credeau în paradis şi în “foc” ceea ce lasă să se întrevadă un posibil zoorastrism. Între 557 şi 561, regele pers Chosroes s-a aliat cu un alt trib nomad din Asia şi şi-a luat revanşa bunicului său Peroz asupra hunilor.
În 567 puterea hunilor hephtaliţi s-a consumat. Un grup supravieţuitor din aceştia ar fi putut fi strămoşii “avarilor” situaţi în regiunea Dunării.
Declinul hunilor a marcat o turnură importantă în istoria stepelor. Pentru Chosroes s-a deschis o nouă cale, cât şi pentru puternicul său aliat turc (şeful lor era Sinjibu). O nouă putere se pregătea să domine stepa timp de secole.
