În Antichitate, Bactriana a fost o regiune celebră graţie resurselor sale minerale şi pământurilor fertile. Asta explică de ce numeroşi cuceritori au vrut să pună mâna pe aceste pământuri.
La 24 decembrie 1979, elemente ale diviziei 105 aeropurtată sovietică au debarcat în Afganistan în timp ce trupele terestre au trecut frontiera. Peste trei zile, 5000 de soldaţi sovietici au ocupat Kabul şi Hafizullah Amin a fost ucis. La scurt timp, prin intermediul undelor de la Radio Kabul, Babrak Karmal a anunţat că a preluat puterea, condamnând crimele comise de Amin, „agent al imperialismului american”.
Invazia sovietică se înscrie în contextul războiului rece: deoarece SUA susţinea Pakistanul în faţa Indiei care se dorea vârful de lance al ţărilor nealiate, URSS a susţinut Afganistan care avea, din 1919, revendicări teritoriale asupra regiunilor majoritar paştune din Pakistan a cărei achiziţie a permis Afganistanului de a nu mai avea enclavă posedând un acces direct la Marea Oman.
Dar ca urmare a loviturii de stat din 1973 efectuată de prinţul Mohammed Daud Khan, Afganistan s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de Moscova. Pentru a evita pierderea de influenţă în regiune, URSS a decis de a interveni în Afganistan, din 1978, pentru a plasa aici un regim sub ordinele sale. Acesta a întreţinut relaţii privilegiate cu URSS şi a început o serie de reforme colectiviste şi sociale (impunerea unui atism de stat, alfabetizare, drepturile femeilor, reforme agrare etc.) care au făcut să contravină cutumelor conservatoare afgane, cât şi unei politici represive faţă de elite şi clasele mijlocii din ţară. Opoziţia aflată într-o continuă creştere a ameninţat regimul comunist de la Kabul, ceea ce l-a împins pe Leonid Brejnev (1906 – 1982) de a interveni în Afganistan în decembrie 1979.
Moscova a trimis Armata Roşie în Afganistan pentru a-l readuce la putere pe Babrak Kamal şi a justificat intervenţia sa prin dorinţa de a păstra regimul pe loc şi de a menţine calmul în Asia Centrală.
La început, sovieticii au vizat esenţial de a concentra la centrele de putere deţinute de regimul lui Amin: adică capitala şi marile baze militare. Dar în paralel, trupele motorizate au intrat în principalele oraşe afgane.
Planul Chtorm 333 (botezat de asemenea „Operaţiunea Praga”) prevedea intrarea în forţă a armatei a 40 – a sovietică comandată de generalul Borissov. Între Taşkent (Uzbekistan) şi principalele aeroporturi din Afganistan s-a stabilit un pod aerian. Trupele de elită au ocupat locurile strategice, începând cu Kabul, în timp ce restul forţelor au urmat „drumul invaziilor” de la două oraşe frontaliere: Kuska (la vest) şi Termez (la est). Forţa de invazie sovietică dispunea de trei divizii de infanterie echipate cu numeroase blindate, o divizie aeropurtată şi diferite unităţi autonome, adică un total de 55 de oameni.
În faţa ocupantului sovietic s-a pus în mişcare o vie rezistenţă naţională. Sovieticii nu se aşteptau la o asemenea reacţie. Această agresiune armată a provocat o emoţie puternică în adunarea umma şi numeroşi islamişti au pătruns în ţară pentru a organiza rezistenţa afgană mudjahidină (aşgerieni, filipinezi, saudiţi, palestinieni, egipteni, chiar câţiva europeni de origine nudjahidiră) susţinuţi şi finanţaţi între altele de CIA.
La sfârşitul anului 1980, sovieticii au stăpânit marea axă asfaltată care leagă Kabul, Kandaharm Herat, Maymana şi Mazar – i – Sarif, dar au întâlnit dificultăţi serioase pentru a controla oraşele, în timp ce rezistenţa afgană a început să controleze masivele muntoase. Strategia sovietică era următoarea: sovietizarea nordului Afganistanului, golirea provinciilor din est de populaţiile lor şi construirea de baze militare în vestul şi în sudul Afganistanului.
În primii trei ani, sovieticii şi-au întins controlul asupra ţării şi şi-au crescut eficacitatea pe loc, trecând de la 85.000 de oameni în martie 1980 la 108.000 şi 118.000 oameni dacă ar fi să luăm în considerare sau nu detaşamentele KGB.
Dar au făcut faţă apoi la dezertarea a două treimi din aliaţii lor din armata afgană (120.000 de oameni), şi mudjahidinii, susţinuţi şi înarmaţi de SUA, au preluat progresiv controlul majorităţii teritoriului (80%) cu excepţia oraşelor principale. Sovieticii s-au limitat la operaţii punctuale ca protecţia convoaielor lor sau la plasarea de milioane de mine antipersoane.
În 1985, arcul de vârf al războiului, sovieticii dispuneau în Afganistan de 150.000 de oameni, din care trei pătrimi erau unităţi de luptă, restul fiind instructori. Comandamentul militar sovietic dispunea de 50.000 de oameni suplimentari în rezervă în URSS destinaţi operaţiilor militare din Afganistan.
Soldaţii afgani (100 – 150.000 de oameni şi mai multe zeci de mii de miliţieni) nu făceau decât să întărească forţele sovietice, şi uneori de a le furniza informaţii privind rezistenţa afgană din ţară. Ei constituiau de asemenea o sursă deloc de neglijat de arme pentru cei din rezistenţă, atunci când dezertau masiv cu echipamentele lor.
Sovieticii au acţionat sistematic şi conform planului lor. Au început să depopuleze regiunile frontaliere ale Afganistanului şi zonele mărginind marile axe rutiere încercuind lanţul muntos situat în centrul ţării. Satele au fost golite de populaţiile lor. Milioane de ţărani afgani au fugit spre Irak şi Pakistan.
În paralel, sovieticii au sovietizat nordul Afganistanului iar în sud şi vest au creat baze militare ameninţând Pakistanul şi Iranul. Sovieticii au controlat permanent aşa – zisul „Afganistan strategic” sau „Afganistan util”, adică porţiunea de teritoriu mărginind axa rutieră legând frontiera sovietică de cea a Pakistanului şi trecând prin tunelul Salang şi Kabul. Până la apariţia rachetelor sol – aer Stinger la cei din rezistenţa afgană, sovieticii au reuşit de a-i stăpâni graţie controlului forţelor aeriene. Dar începând cu 1986, sovieticii au schimbat strategia concentrându-şi forţele în marile oraşe afgane şi în marile axe.
În 1985, transportul aerian sovietic era asigurat de 600 de helicoptere, din care 250 de luptă MI – 24, cele mai performante în lupta de guerilă. Dar au înţeles prea târziu folosirea ineficace a tancurilor în operaţii militare de munte. S-au adaptat extrem de puţin la condiţiile geografice impuse de Afganistan. În plus, au trimis în luptă soldaţi din republicile sovietice din Asia Centrală în scopul de a-i înţelege mai bine pe „fraţii lor afgani”, o acţiune care s-a dovedit până la urmă nefastă, căci aceşti soldaţi sovieto – asiatici au avut tendinţa de a fraterniza cu afganii şi de a dezerta. Când şi-au dat seama de eroare, sovieticii i-au retras progresiv pe aceşti recruţi din Afganistan.
Dar principala problemă sovietică a fost un comandament militar prea centralizat între mâinile mareşalului Sokolov, prim – vice ministru al Apărării, comandantul marelui teatru de operaţii oriental şi responsabilul Înaltului comandament suprem special militare în Afganistan. Era reprezentat pe teren de generalul Sorokin. Organizarea comandamentului sovietic, prea birocratică, nu putea decât să îngreuneze eficacitatea operaţiilor militare.
În Afganistan, sovieticii au efectuat trei tipuri de operaţii: bombardamente, acţiuni de trupe de spetsnaz şi atacuri masive de divizii motorizate.
La începutul războiului operaţiile constau esenţial în atacuri contra aglomeraţiilor de rezistenţe urmate de distrugerea lor. Începând însă cu 1984 – 1985, pentru că această tactică a eşuat, acţiunile de tip sptesnaz s-au generalizat. Aceste „unităţi de diversiune” au efectuat misiuni de sabotaj şi de comando, ambuscade împotriva logisticii rezistenţei afgane, lichidarea comandanţilor mudjahidini şi distrugerea satelor pentru a controla axa rutieră strategică plecând de la frontiera sovietică, trecând prin Kabul pentru a atinge în fine Pakistan.
În 1986, Mohammed Nadjibullah Afmadzai (1947 – 1996) l-a înlocuit pe Babrak – Karmal în fruntea statului afgan şi a vrut să negocieze cu rebelii căutând un proces de conciliere naţională pe principiul unei perestroika afgane. Sovieticii au trimis raiduri de helicoptere MI – 24 Hind şi bombardiere de vânătoare către locurile puternic controlate de forţele afgane, în timp ce la sol spetsnaz au avut pierderi grele.
În acelaşi an, mudjahidinii au început să primească rechete sol – aer FIM – 92 Stinger, ceea ce i-a făcut pe sovietici de a pierde controlul în aer, bulversând echilibrul de forţe.
Sosirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în 1985 a coincis în mod paradoxal cu o intensificare a conflictului. Statul major sovietic a vrut să-şi demonstreze eficienţa în faţa noului lider sovietic de la Kremlin şi a accentuat luptele. Dar în scurt timp, situaţia a devenit catastrofică pentru corpul expediţionar sovietic confruntat cu un nou tip de arme, rachetele sol – aer Stinger: avioane şi helicoptere, stăpânele dispozitivului sovietic, au fost doborâte unul după altul.
Din acest moment rezistenţa afgană a dispus de bastioane inaccesibile sovieticilor. Pierderile acestora din urmă au fost din ce în ce mai dure.
În februarie 1988, Mihail Gorbaciov a decis de a retrage trupele sovietice din Afganistan, după ce a negociat cu Ahmed Shah Massud (1953 – 2001), comandantul Alianţei Nordului afgan, al Jaimat – Islami (Jamaat – e – Islami), partid islamic pakistanez şi şeful Armatei islamice, supranumit şi Leul Panshirului.
Între 1944 – 1996, susţinuţi de armata pakistaneză talibanii au cucerit părţile esenţiale din Afganistan şi au instaurat o dictatură fundamentalistă.
La 15 februarie 1989, a luat sfârşit retragerea sovietică din Afganistan. Rapid, a început războiul civil între diferite grupări armate mudjahidine ale guvernului comunist, fidel preşedintelui Mohammed Nadjibullah.
În total, în timpul celor 110 luni de prezenţă sovietică în Afganistan, au servit peste 900.000 de militari sovietici, au fost folosite 800 de elicoptere şi avioane, 1500 de blindate şi mai multe mii de vehicule au fost distruse. Costul financiar pentru URSS a fost estimat între 2 şi 3 miliarde de dolari americani pe an.
Pierderile umane sovietice potrivit lui Grigori Krivoşeiev sunt următoarele: 11.897 de morţi sau răniţi în luptă, 2556 de morţi din cauza bolilor sau prin accident. În Afganistan, sovieticii au avut 53.753 de răniţi în luptă sau prin accident (din care 44.056 s-au reîntors pe front, 7311 au rămas acasă şi 574 au murit). Media „pierderilor” pe lună a fost de 4366 numărând bolnavii din care 126 de morţi.
Pierderile afgane sunt estimate la 1.242.200 de morţi din care 80% civili. Se crede că 30% din populaţie a părăsit ţara sau s-a deplasat în interiorul frontierelor. Din 1992, din 6 milioane de expatriaţi afgani, aproximativ 3 milioane au revenit în 1998.
Invazia Afganistanului de către URSS a provocat o vastă mişcare de protest printre guvernele pro – occidentale. Una din consecinţe a fost boicotul Jocurilor olimpice de vară din 1980 de la Moscova de către numeroase ţări pro – occidentale şi îngheţarea ratificării acordurilor de limitare a armamentelor SALT II.
