În pădurea de la Katyn, au fost masacrați aproape 25.000 de mii de prizioneri de război polonezi de către forțele sovietice din ordinul lui Stalin. Mult timp, s-a crezut că naziștii au fost vinovații de această tragedie (conform propagandei sovietice). Dar adevărul era altul…
Masacrul a mii de ofițeri polonezi la Katyn (la vest de Smolensk, în Rusia), în primăvara anului 1940, a fost mult timp prezentat de propaganda comunistă ca fiind “facut de nazisti”. Revelat în 1943 de germanii care ocupau regiunea din 1941, Rusia l-a negat întotdeauna, împotriva oricărei evidențe. Totuși, în 1959, KGB-ul i-a oferit lui Hrusciov detaliile cifrelor privind crima sovietică de la Katyn. Dar Kremlinul a estimat că era inutil de a se dezvălui adevărul, căci lumea se obișnuise deja cu vinovăția germanilor!
Peste 30 de ani, 1990, Gorbaciov, secretar general al Partidului comunist din Uniunea Sovietica, a dat o parte din arhivele privind cazul Katyn omologului său polonez Jaruzelski. Abia peste doi ani, când URSS încetase de a mai exista, președintele rus Boris Elțin a oferit președintelui polonez Lech Walesa documentul conținând ordinul pe care l-a dat Stalin NKDV-ului (poliția politică) de a extermina 25.700 de luptători polonezi prizioneri. Astazi, prin deschiderea arhivelor și exumările efectuate s-au adunat noi date despre această dramă.
Totul a început cu invadarea Poloniei de către Armata Roșie la 17 septembrie 1939, conform protocoalelor secrete ale pactului germano-sovietic de la 23 august și 28 septembrie 1939 care prevedeau înfrățirea Poloniei între Germania și URSS. Soldați, ofițeri și civili polonezi au fost atunci arestați masiv de NKDV: 150.000 de militari au fost făcuți prizioneri și duși în lagărele de la Starobielsk, Kozielsk și Ostackov, cât și în pușcăriile din Ucraina și Bielorusia occidentală.
Lavrenti Beria, șeful NKDV-ului i-a propus lui Stalin, într-o scrisoare “strict confidențială“, datată martie 1940, exterminarea masivă a prizonierilor de război polonezi. Pe patru foi dactilografiate, el enumera “dușmanii jurați ai puterii sovietice“ polonezi deținuți de NKDV care “meritau vina capitală prin împușcare“. Această propoziție a fost semnată și aprobată de Stalin, Vorochilov, Molotov, Mikoyan, Kalinin și Kaganovici, membri ai Politburo organ suprem al partidului comunist.
Așadar, ca urmare a raportului lui Beria, Stalin, prin “decizia din 5 martie 1940“, a ordonat lichidarea a 25.700 de polonezi “dușmani incorijibili“ care “așteptau doar de a fi eliberați pentru a participa activ la lupta contra puterii sovietice“ (pe atunci aliața cu naziștii). Această decizie dădea o aparență de legalitate actelor arbitrare și criminale comise contra cetățenilor care luptau contra agresiunii și ocupației țării lor către URSS.
NKVD-ul a notat adresele familiilor prizionerilor care putuseră să mențină contactul cu apropiații lor. Aceste familii au fost înscrise în registrele poloneze destinate marii deportări din aprilie 1940 spre Siberia și Kazakhstan, cât și urmatoarelor, în special cele din iunie și iulie 1940, care, adăugându-se celei din februarie, au numărat peste 1.800.000 de persoane (din care puține au reușit să supraviețuiască).
În martie – aprilie 1940, o comisie specială a examinat, conform deciziei date de Politburo, cazul tuturor prizonierilor polonezi. “Pe masură ce autorizațiile de lichidare soseau, mărturisește Iuri Zoria, locotenent – colonel al GRU (informațiile militare sovietice), Soprunienko (director al Afacerilor prizonierilor de război ai NKDV-ului) forma grupe de 100 – 1.500 de prizioneri care erau încredințați, conform ordinelor directorilor de lagăre, comandanților de regiuni ale NKDV – ului de la Smolensk, de la Harkov și de la Kalinin.“
Toată operația era condusă prin Merkulov, unul din adjuncții lui Beria. Planificarea transportului pe cale ferată a fost încredințată responsabilului direcției superioare de transporturi a NKDV, Milstein. Organizarea securității de-a lungul traseului revenea generalului-maior Harapov. Expedierea polonezilor în afara lagărelor era în grijă directă a lui Soprunienko și a adjunctului său Koklov.
Transferați la Smolensk, la Harkov, (azi în Ucraina) și la Kalinin (azi Tver, în Rusia), militarii polonezi au fost, nopți la rând, torturați. Cadavrele deținuților de la Smolensk erau apoi încărcate în camioane care, noaptea, erau transportate în pădurea Katyn, unde se găseau, chiar în perioada în care au fost comise crimele, pentru a pescui în Dniepr, demnitarii sovietici, în special Kaganovici, membru al Politburo, care nu ignora însă ceea ce se petrecea în apropierea sa. De la Harkov, corpurile victimelor erau expediate la Dergatci, într-un parc forestier, unde atunci își aveau cartierul general mareșalul Vorocilov, Hruscios, Kaganovici și alți membrii ai nomenklaturii. Din pușcăria din Kilinin, cadavrele ofițerilor polonezi erau transferate la Miednoy.
O parte din prizioneri au fost uciși chiar pe marginea gropilor. Din gara de la Gniezdovo, militarii polonezi din lagarul de la Kozielsk au fost duși în pădurea de la Katyn, unde au fost și ei uciși pe marginea gropilor comune sau în ele. Prizionerii coborâți la stația Dergatci au fost obligați de a parcurge pe jos opt kilometri până la parcul forestier, unde și-au săpat probabil propriile morminte.
Desfășurarea masacrului de la Katyn a putut fi reconstituită de comisiile de anchetă constituite în 1943, prin rezistența poloneză, prin comisia Congresului SUA, prin mărturii și istorici care nu s-au lăsat intimidați de interzicerile sovietice. Dar a trebuit să se aștepte 1991, apoi 1995, pentru că echipele poloneze să poată lucra în gropile comune de la Dergatci și de la Miednoy.
La Dergatci, sovieticii ucideau polonezii cu un glonț în gât; atunci când ratau tirul, loveau victimele cu baioneta, cu patul sau cu sabia. În 136 de cazuri din 3891, glonțul a fost tras în gât, în partea sa superioară, astfel încât să străpungă fața. Ofițerii uciși aveau în general 30 de ani, însă se aflau printre ei oameni în vârstă și tineri de cel puțin 20 de ani. În 1991, la Dergatci s-au descoperit 14 gropi de polonezi gradați, situate lângă 60 de gropi de civili ucrainieni lichidați de poliția politică încă din anul 1920.
Există enorm de multă documentație filmată între 1991 – 1992 la locurile exumării de la Harkov, Kalinin, Dergatci, Piatikatki și Miednoy. La Irkutsk, se găsesc trei gropi de polonezi, în apropiere de aeroportul internațional. Membrii NKDV au fost interogați cu privire la masacre și au mărturisit faptele lor. Ai noștrii au împușcat polonezii în 1940. Și deasemenea, o parte dintre polonezii religiosi care au fost uciși în pivnițele NKDV-ului de la Smolensk (este vorba de catolici, protestanți, ortodocși, cât și rabinul armatei poloneze duși în lagare în decembrie 1939), a declarat Klimov, un funcționar al KKDV-ului de la Smolensk.
Tokariev, șef al NKDV-ului de la Kalinin în acea epocă, povestește: “Când moscoviții au terminat masacrul, au făcut un banchet, dar nu m-am dus (…). Ucideau în fiecare zi, chiar și de 1 mai (…), 250 de oameni pe zi, timp de o lună. Chiar și de 1 mai!“
În sfârșit, din 230.000 de prizioneri de război polonezi, ofițeri sau simpli soldați, oficial declarați de Stalin în urma luptelor din septembrie 1939, se poate afirma azi că 4.404, de ofițeri deținuți la Kozielsk au fost asasinați la Katyn, 6.287 de ofițeri din Ostackov au fost masacrați în apropiere de Kalinin, la Bologoy și Piatikatki, 3.891 de ofițeri prizioneri la Starobielsk au fost găsiți morți în apropiere de Harkov la Dergatci, la Lesopark (parcul forestier), 3.435 au fost uciși în pușcăriile din Ucraina, 3.970 în pușcăriile bieloruse, 2.595 (sau mai mulți) au fost executați pe loc sau aduși și uciși de NKDV după atacul german contra URSS, la 21 iunie 1941.
Dacă adăugăm la aceste cifre o mie de luptători din rezistența civilă sau militară antinazistă asasinați de sovietici, obținem un total de 25.700 de victime, ceea ce dorea Stalin.
Prin ordinul secret nr. 0011365 din 25 octombrie 1940, s-a făcut o listă de prime semnată de Beria în persoană, care acordă la 44 de funcționari ai NKDV-ului o primă de 800 de ruble fiecăruia “pentru că a executat într-o manieră eficace îndatoririle speciale“.