Tacit îi numea pe semnoni cele mai vechi şi cele mai remarcabile dintre popoarele sueve; şi Ptolomeu i-a plasat între Elba şi Oder, în partea de sud a Brandeburgului şi în Lusaca până la frontierele Boemiei. După două secole de eră creştine, însă, numele lor nu mai apare în istorie, fără a se putea cunoaşte motivele acestei dispariţii.
Longobarzii erau foarte puţin numeroşi, dar cei mai războinici dintre toţi suevii. Când au apărut în istorie pentru prima oară, locuiau la vest de Elba, în apropiere de Semmones, în ţinutul Luneburg, unde se găseşte oraşul Bardewick şi districtul Barden. Imediat s-au răspândit pe malul drept al Elbei, până la confluentul cu Havel, şi s-au luptat cu Hermann contra lui Marbod.
Mai târziu, longobarzii au contribuit la prăbuşirea cherusqueilor de care se pare că au avut cândva o anume dependenţă. Ptolomeu, în sec. II, spune că stăpâneau un teritoriu foarte mare, de la Elba până la Rin, cuprinzând ţările cherusqueilor, tubanţilor şi marseilor. Dacă spusele istoricului sunt juste, probabil că longobarzii au făcut cuceriri rapide care nu au durat însă foarte mult timp. Cu toate astea, istoria nu vorbeşte despre ei decât la sfârşitul sec. V când au apărut în Ungaria pe Dunăre (conform lui Procop) şi au fondat în sec. VI un regat în Italia.
Potrivit istoricului Paulus Diaconus, numele lor s-ar trage de la bărbile lungi pe care le purtau. Conform altora, de la hanebaldă, de la habitaturile de pe malul Elbei sau de la o limbă numită Long – bord.
La nord de longobarzi şi de semnoni, în Luneburg, Mecklenburg şi Pomerania de azi, locuiau, dându-i crezare lui Tacit, popoarele sueve, mai puţin cunoscute: varinii, anglii, rheudingii, avionii, eudoseii, suardonii şi ruithonii. Toate aceste popoare o venerau pe zeiţa Hertha, în insula Rugen.
Numele de varini este conservat prin cel al râului Varna, în Mecklenburg. Ptolomeu a numit pe teritoriul lor o serie de oraşe care, după determinările geografice, trebuie să ocupe o zonă de pământ la nord de Elba, de la Hamburg până la confluentul Verra. Hamburg pare să fie desemnat sub numele de Marionis, fie sub cel de Marionis altera, Laciburgium este poate Wismar, şi Alister Schwerin.
Anglii, vecini cu varinii, au apărut mai târziu în alianţă cu saxonii cu care s-au unit. Locuiau în împrejururile Schleswigului, în insulele vecine şi apoi în Anglia, care le-a conservat numele.
Pe coastele Mării Baltice, înaintând către est, Tacit numeşte o suită de popoare pe care le plasează în liga suevă. Şi poate că ar trebui şă recunoaştem acum a treia rasă, cea a goţilor.
Hermundurii erau misterioşi, dar aproape toţi istoricii şi scriitorii care au vorbit despre Germania i-au amintit, de la Velleius Paterculus până la Dio Cassius, cu excepţia lui Ptolomeu. Tacit îi cunoştea preiteni şi vecini cu romanii pe malurile Dunării, unde făceau comerţ cu ei, mai ales în capitala Rhetiei, Augresta Vindelicorum, Augsburg. Mai târziu, s-au bătut cu catteii la izvoarele Salzului, în apropiere de Saale, în Franconia. Teritoriul lor se întindea între Dunăre şi Main, dincolo de Franconia. Acolo se aflau când marcomanii s-au retras în Boemia, conduşi de Marbod.
Au fost primiţi de generalul roman Domitius Aenobardus, datorită prieteniei lor cu romanii. Dar înainte, locuiau, se pare, mai mult în munţii Franconiei şi Boemiei, către nord – est până la Elba. De la mijlocul sec. II, hermundureii nu au mai apărut decât sub numele general de suevi. Au avansat către sud – vest, unde au fost numiţi suabi.
Ptolomeu numea în Franconia, Segodunum, probabil Wursburg; Bergium, Bamberg; Menosgada, Baireuth etc.
Nariscii erau în Palatinatul de Sus, între hermundurei şi marconearei.
Marcomanii, cel mai important popor al suevilor din sud, sau mai bine zis poporul însărcinat în alianţa suevă de a păzi ţara împotriva galilor şi mai târziu contra romanilor, veghea asupra frontierei între Rhin, Main şi Dunăre. Când galii au slăbit, marcomanii au încercat de a face cuceriri în Galia. După toate aparenţele, Ariovist era un marcoman.
Sub Marbod, ei s-au retras în Boemia, vânaţi de romani. Un moment, în timpul transmigraţiei, numele lor se pierde, probabil confundat cu cel generic de suev, sub care au trecut în Spania împreună cu alte popoare.
Quadeii, care ocupau sud – estul în linia suevă, erau pe Dunăre în Austria şi în Moravia până la Grau, râu în Ungaria, şi s-au unit cu un popor sarmat, iazigii. Au trăit în pace cu romanii până la marele război al marcomanilor, sub Marc Aureliu, la care au luat parte. De atunci, au fost întotdeauna duşmanii Romei. În sec. V, numele lor a dispărut sau s-a confundat, aşa cum s-a petrecut şi cu alte popoare germanice, cu cel al suevilor, alături de care au trecut în Spania.
Ptolomeu numeşte multe locuri, pentru că exista un drum mare care de la Carnuntum (Presburg) traversa ţara quadeilor. Printre oraşele amintite de el se numără: Phurgisatis, Coridorgis şi Philecia (probabil Znaim), Brunn şi Olmutz.
În munţii Boemiei şi Moraviei, istoricii antici au plasat şi alte popoare, ca gothini şi oseii, dar nu au precizat dacă erau germanice sau nu. Tacit spune că acestea vorbeau limba galilor şi cea panoniană, şi în consecinţă sarmată. Şi numai el îi numeşte pe marsingei care se pare că au locuit o parte din Silesia de Jos, la vest de muntele Giganţilor. Dar probabil că acest popor era de rasă vandală… La Ptolomeu găsim citate mai multe oraşe aparţinând teritoriului acestui popor. De exemplu, Strevinta (Neissa) şi Casurgis (Glatz).
