In memoriam Ștefan Lache

                                                              Prof. Univ.dr. (n.01.10.1932- d. 14.02.2018)

Anul acesta sărbătorim centenarul Marii Uniri a Românilor de la 1 decembrie 1918. Toate personalitățile epocii au contribuit la înfăptuirea acestui vis al românilor, istoricii considerând  principali artizani ai acestei Uniri, trei mari actori principali: regele Ferdinand, regina Maria și primul ministru Ion I.C. Brătianu.

Totuși, fără a minimaliza contribuția covârșitoare a celor 3 menționați, trebuie subliniat faptul ca toți politicienii, indiferent de orientarea lor politică sau apropierea de o mare putere din Europa, au urmărit în primul rând interesul național. Din aceasta cauză a fost posibilă Unirea, în contextual evenimentelor istorice care au aruncat România de la agonie la extaz și invers într-un interval de timp extrem de scurt. Toate personalitățile vremii și-au oferit serviciile în folosul țării, stârnind admirația elitelor europene și nu numai.

Peninsula Balcanică era considerată “butoiul cu pulbere al Europei “, datorită disensiunilor dintre Imperiul Otoman și restul țărilor aflate în trecut sub influența turcească.

Astfel izbucnește  la 8 octombrie 1912 când Bulgaria și Serbia, urmate de Grecia, se alătură Muntenegrului și declară război Imperiului Otoman. România se declară neutră.

Datorită modificării status – quo-ului teritorial de la sudul Dunării, și a echilibrului balcanic în favoarea Bulgariei, incitată și sprijinită  de Austro –Ungaria, aceasta atacă foștii aliați din Primul Război Balcanic, declanșând Al Doilea Război Balcanic între 16 iunie 1913 și 18 iunie 1913. Intervenția diplomatică a Rusiei și cea militară a României au determinat capitularea Bulgariei.

La propunerea Germaniei, României i s-a încredințat rolul de arbitru, tratativele urmând a se desfășura la București, sub patronajul primului ministru român, Titu Maiorescu, inclusiv guvernul de la Sofia fiind de acord cu aceste tratative, în speranța ca prevederile păcii vor fi mai puțin dure pentru Bulgaria.

Pictura de George Peter Alexander Healy, sursa Wikipedia.

În urma tratatului semnat la 28 iulie/10 august  1913, România anexează partea de sud a Dobrogei, județele Durostor și Caliacra, așa-numitul “Cadrilater”, cu o suprafața de 7.726 km și 378.027 locuitori.

Opinia publică a avut o percepție favorabila în privința acțiunilor politice și militare ale României, mai ales datorita conotației sale anti austro-ungare.

Vizita oficială a țarului Rusiei, Nicolae al II-lea la Constanța, în data de 1/14iunie 1914 sugerează tendința de schimbare a orientării externe a României, de a se apropia de puterile Antantei.

Din nefericire, pacea nu a durat decât 10 luni, până la data de 15/28 iunie 1914.

Atentatul de la Sarajevo (supranumit și “Împușcătura care s-a auzit în toată lumea“) a avut loc pe podul latin, victime fiind arhiducele Franz Ferdinand și soția sa, ducesa Sophie Albina Chotek, uciși de către extremistul sârb Gavrilo Princip.

Acest atentat a slujit ca pretext pentru declanșarea Primului Război Mondial. Urmează “cascada “declarațiilor de război. Într-un final, Tripla Alianță ( Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman) se opun Antantei (Franța, Anglia și Rusia).

La 21 iulie/3 august 1914, regele Carol I, convoacă la castelul Peleș, Consiliul de Coroană, la care au luat  parte șeful guvernului, Ion I.C. Brătianu și membrii cabinetului său, principele moștenitor Ferdinand, foști prim-miniștri, liderii partidelor de opoziție, în total 20 de personalități politice.

După dezbateri, care au durat 3 ore, Consiliul de Coroană a optat pentru o politică “de expectativă armată cu apărarea frontierelor”, opțiune confirmată de către guvern în aceeași  zi.

Poziția adoptată, în cadrul familiei regale, de către principesa Maria, soția moștenitorului Tronului, Ferdinand, a fost remarcabilă, aceasta pronunțându-se cu hotărâre pentru o alianță cu Antanta, influențând în acest sens și pe soțul său.

Suveranul român, Carol I, rezistă în fața presiunilor și cererilor ultimative, adresate de către împărații Wilhelm al -II-lea și Francisc Josif, toate neavând nici  un rezultat.

Linia adoptată de România, în vara anului 1914, a fost apreciată de Partidul Național Român din Transilvania, ca fiind corespunzătoare intereselor națiunii române.

Ca monarh constituțional,  Carol I, se supune voinței cvasigenerale a clasei politice. A fost ultimul mare act politic al regelui Carol I, deoarece la 27 septembrie /10 octombrie 1914, încetează din viață la reședința din Sinaia.

Forțele politice românești care s-au situat în fruntea acțiunii unificatoare, au ajuns la un acord privind principalele căi și metode care trebuiau utilizate, forma concretă a înfăptuirii Marii Uniri. În acest context, Ion I.C. Brătianu a acționat împreună cu Take Ionescu și Al. Marghiloman, cu acesta din urmă încheiând, după numeroase convorbiri săptămânale, un adevărat acord, prin care președintele Partidului  Conservator își asuma misiunea ingrată de a reprezenta alternativa germană, pentru a se salva ce s-ar mai fi putut salva în cazul unei victorii finale a Germaniei.

În anii 1914-1916, Brătianu își asuma rolul de a fi marele artizan al alianței României cu Antanta, negociind cu tact și abilitate condițiile intrării României în război.

Convențiile politică și militară au fost semnate în data de 4/17 august 1916 la București în casa lui Vintilă Brătianu, de către ministrul Rusiei la București, Poklevski-Koziell, și de către Ion I.C. Brătianu din partea României, mai fiind prezenți Vintilă Brătianu, Ion G. Duca și Constantin Diamandi.

Pentru o mai bună păstrare a conținutului și datei, cele 5 exemplare din fiecare document au fost scrise de mână de către reprezentanții părților contractante și semnate pe rând. În primul rând Convenția politică, de către miniștrii Franței (Saint-Aulaire), Marii Britanii (G.Barclay) și Italiei (C.Fasciotti), apoi Convenția militară, de către atașații militari ai Franței (Despres), Marii Britanii (Thompson), Italiei (Ferigo) și Rusiei (Tatarinov).

30