Bătălia de la Little Big Horn (sau Little Bighorn) s-a desfăşurat la 25 iunie 1876 în apropierea râului Little Bighorn (afluentul lui Bighorn, este un afluent a lui Yellowstone), în Montana. Ea a opus 647 de oameni din regimentul 76 de cavalerie al US Army conduşi de locotenent-colonelul George A. Custer unei coaliţii de cheyenni şi de sioux adunaţi sub influenţa lui Sitting Bull (Taurul aşezat). Comanda atacurilor de la 25 iunie a fost încredinţată şi condusă de Crazy Horse (Calul nebun), Galle şi şeful cheyennilor Lame White Man.
Preambulul
În 1874, George Armstrong Custer a condus o expediţie de explorare a munţilor Black Hills, în Montana şi Dakota, în teritoriul sioux-ilor lakotas şi acolo a descoperit zăcăminte aurifere. Autorităţile au încercat mai întâi de a opri valul de cercetători de aur şi de a cumpăra Black Hills de la sioux. În septembrie 1875 însă, negocierile cu acest trib de indieni au eşuat. În noiembrie, generalul Terry a lansat un ultimatum acestora pentru a-şi vinde teritoriul, fie şi prin forţă dacă va fi necesar. În primăvara anului următor, spre indieni au plecat mai mulţi colonişti.
În 1875, Custer revenea din expediţia efectuată în Black Hills. Regiunea fusese cedată indienilor prin tratatul de la Fort Larmie, cu 7 ani înainte. Custer avea sub comanda sa 600 de soldaţi călare şi avea misiunea de a respinge mii de prospectori care se infiltrau într-un teritoriu extrem de mare, în goana după aur. La 18 mai 1876, cavaleria a 7-a a plecat de la Fort Abraham Lincoln, în Dakota, având în fruntea sa pe Custer.
La joncţiunea râului Tongue cu Rosebud, la 23 mai, el s-a întâlnit cu generalul Terry şi cu colonelul Gibbon pe Far-West, un vas federal. Generalul Terry i-a ordonat de a explora Tullocks Creek apoi să se îndrepte spre râul Little Big Horn. În acest timp, Terry, Gibbon şi Crook (despre care nimeni nu mai ştia nimic) vor sosi prin nord şi prin sud şi vor lua tabăra în posesie. Conform biroului afacerilor indiene din Washington, spre Black Hills se îndreptau 800 de indieni “ostili”.
Dar în acest timp, siouxii comandaţi de sălbaticul Sitting Bull, au primit întăriri de indieni de la alte rezervaţii, cu luptători celebri şi valoroşi ca Gall şi Crazy Horse. Aceste triburi s-au regrupat şi erau gata de a-i primii pe oamenii albi. Nu erau decât 1500, exact numărul pe care estima să-l întâlnească Custer. Şi nu i-a subestimat!
În timp ce Custer a părăsit tabăra lui Terry refuzând tunuri şi trupe de rezervă, Sitting Bull a început să danseze ca un războinic. El a avut viziunea soldaţilor căzuţi din cer şi a unei voci care îi spunea: “Nu au urechi, ţi le dau”. Sitting Bull a înţeles că va avea loc o bătălie între indienii lakotas şi omul alb şi că victoria va fi a lor.
El a început ostilităţile contra generalului Crook şi trupele sale în timp ce acestea se aflau în mişcare. Este bătălia de la Rosebud!! Surprins şi suferind pierderi foarte uşoare (11 morţi pentru 1300 de soldaţi aflaţi în luptă), Crook ia o decizie neaşteptată: se repliază către tabăra sa din Wyoming. Mai grav însă este faptul că el neglijează de a-l informa pe Custer asupra caracterului ofensivei şi a numărului ridicat de indieni. Şi nu-i pasă de lume, pentru că luna următoare şi-o petrecea pescuind cu trupele sale într-un loc considerat sigur.
La 24 iunie, Custer soseşte la Little Big Horne. Mitch Buyer, traducătorul, resimte tensiunea în cuvintele schimbate între indieni. Din poziţia sa, Custer putea să vadă cu uşurinţă Tulloks Creek. El constată că nu există niciun indian. Are conştiinţa împăcată că s-a supus ordinelor lui Terry.
Întinde tabara şi vrea să-l aştepte pe Gibbon care va sosi la 26 iunie. A doua zi trebuia să vina şi Crook. În acest moment al campaniei, el nu ştie numărul exact al indienilor cu care va trebui să se lupte, chiar dacă cele mai bune previziuni ale agenţilor armatei preconizau un număr de 1500 de luptători.
Dar un incident va precipita totul: cutia de biscuiţi a companiei C, pierdută pe drum, a fost descoperită de sioux şi federalii care trebuiau să meargă s-o caute au schimbat focuri de arme cu indienii ostili. Custer a decis atunci de a ataca la 25 iunie, de teamă că indienii vor fugi şi că campania se va termina ca cea a lui Hancock.
Bătălia de la Little Big Horne
Custer şi-a divizat trupele în trei coloane:
Prima coloană va fi a lui şi va fi compusă din 5 companii, E, B, F, C şi I (217 oameni), care va înainta pe malul stâng al râului apoi va ataca satul prin Vest.
A doua coloană, condusă de maiorul Marcus Reno cu companiile A, G şi M, adică 140 de oameni, va ataca satul la Est.
A treia coloană, condusă de căpitanul Frederick William Beenten, cu companiile D, H şi K (adică 255 de oameni şi muniţii) va mătura cursul superior al râului Little Big Horne pentru a fi sigur că indienii nu vor putea să-i atace prin spate. Bătălia este pe punctul de a începe…
Maiorul Reno soseşte curând din tabăra indienilor în timp ce Custer îşi aduce cele 5 companii pe înălţimi. Benteen se duce spre a patrula cursul superior al râului ca să controleze dacă se ascunde acolo vreun indian şi apoi să atace prin spate cavaleria a 7-a. Tactica lui Custer este perfect logică, este strategia “recunoaşterii forţelor”.
La ora 15, Reno pătrunde în tabara indienilor care sunt total surprinşi de atac dar reacţionează rapid. O sută de indieni ies în întâmpinarea soldaţilor lui Reno (140 de oameni). Acesta le ordonă de a se pune în linie de atac. Primul asalt al indienilor este respins. În acest timp, la sud, căpitanul Benteen nu a găsit nimic! Se întoarce spre Custer care se găseşte la nord de satul indian. Crezând că este în faţa celui mai mare sat duşman, trimite un mesager, pe Daniel Kanipe, pentru a-l avertiza pe Benteen care este aproape de sat, deşi nu este conştient de dimensiunea sa din cauza terenului în valuri. În acelaşi timp, Custer trimite un al doilea mesager, pe John Martin (pe adevăratul său nume Giovanni Martini) cu celebrul mesaj redactat de aghiotantul său Cooke: “Benteen, sat mare. Fiţi rapid. Aduceţi muniţiile. W. W. Cooke P. S. Aduceţi muniţiile.”
În tabăra indiană, este panică. Reno i-a ameninţat doar pe indienii hunkpapa, la est, dar acolo se află numai civili cheyenni, sioux, miniconjou şi Picioare-Negre cu bagaje. Custer zăreşte apoi sutele de civili care fug şi vrea să-i captureze, sperând că astfel indienii luptători să se predea. Pentru a-şi pune planul în aplicare, îşi divizează propria coloană în trei unităţi. Prima (cuprinzând companiile C, I şi L) îl va însoţi şi-i va captura pe indienii fugari.
A doua (cuprinzând o mică parte din compania F) va supraveghea flancul drept al primei unităţi pentru a contra un eventual atac indian venind din Nord. Ultima va proteja flancul stâng explorând zona din apropierea satului (compania E şi restul din F). Trebuie s-o facă repede.
Iscoadele îl informează că rezistenţa asupra frontului lui Reno este din ce în ce mai importantă. Reno trimite un mesager lui Custer pentru a-i indica poziţia sa delicată. Iar acesta îi răspunde imediat: “Vom fi curând alături de tine…”
La ora 15,20, adică doar peste circa 15 minute după ce a început lupta, Reno, panicat, dă ordine contradictorii înainte de a ordona retragerea către o pădure vecină. După 30 de minute, el ordonă retragerea generală pe o colină. În rândul soldaţilor săi este debandadă! Pierzându-şi total stăpânirea de sine, Reno a uitat de a plasa o ariengardă pentru a acoperi retragerea!! Indienii se năpustesc şi ucid soldaţii cu o mare uşurinţă.
Zeci de oameni cad în râul Little Big Horn şi sunt torturaţi pe loc de indienii cuprinşi de o furie oarbă. Jumătate din batalionul lui Reno este decimat, adică 53 de oameni! Ultimele lui ordine sunt: “Pe cai! Pe cai!!” Maiorul fuge primul, uitând să sune goarna…
În acest timp, Benteen continuă să avanseze pe urmele lui Custer fără să se grăbească, în pofida ordinelor. Ura pe care o resimte faţă de şeful său este de ajuns pentru a se gândi la trădare. Indienii îl urmăresc pe Reno în timp ce alţii îl urmăresc pe Crazy Horse care dă turul taberei şi-l va întâlni pe Custer. Dar generalul se retrage până pe o colină (care astăzi îi poartă numele). El îşi adună tot batalionul şi organizează apărarea. Companiile E şi F sunt desemnate pentru a opri o ofensivă indiană venind dinspre râu. Pentru moment, presiunea indienilor este acceptabilă.
Dar Reno, aflat pe colina sa şi hărţuit de indieni, primeşte în sfârşit ajutorul lui Benteen care se alătură forţelor sale. Acum, cei doi şefi au împreună 400 de oameni sub comandă şi muniţii. În schimb, Custer nu are decât 215 oameni.
Retragerea lui Reno le permite indienilor de a-şi aduna toate forţele contra lui Custer. Nu lasă decât foarte puţine trupe împotriva lui Reno şi Benteen şi-şi îndreaptă atacul principal către companiile lui Custer. Presiunea este puternică pe această colină şi luptele sunt foarte violente. Conducătorul indienilor hunkpapa, Gall îşi conduce luptătorii spre sud-est de Calhoun Hill. În acest timp, Custer îşi detaşează aripa stângă pentru a efectua o nouă recunoaştere către râu. El caută un acces spre sat pentru a captura civilii şi a-i constrânge pe indieni la predare. După o rapidă inspecţie, se găseşte totuşi o trecere dar se preferă întăriri din partea lui Benteen.
Custer îşi plasează trupele pe două coline, la vest de Custer Hill. Acestea deschid focul asupra indienilor care urcă colinele printr-o râpă (numită mai târziu Deep Ravine). Soldaţii lui Custer profită de poziţia lor pentru a ataca flancurile aripei drepte a lui Keogh. Indienii (conduşi de Lamme White Man) contra-atacă, distrug compania lui Custer, statul major şi compania F se retrage pe Custer Hill. Este ora 17,20.
Presiunea este extrem de puternică. Pentru a ţine piept pe flancul de la Calhoun Hill pus în pericol, compania C a locotenentului Harrington încearcă un contra-atac, însă eşuează. Indienii se ascund în fiecare asperitate a terenului şi trimit săgeţi după săgeţi. Căldura este înăbuşitoare, aerul greu de respirat. Indienii sunt înarmaţi cu puşti cu repetiţie cumpărate de la albi.
Soldaţii companiei a 7-a nu au decât puşti cu o singură lovitură care, în pofida a orice, sunt eficiente. În acest timp, pe Reno Hill, luptele nu sunt importante dar se aud clar zgomotele luptelor de la câţiva kilometri de acolo, pe Custer Hill şi Calhoun Hill. Căpitanul Weir îi cere lui Reno şi lui Benteen permisiunea de a se duce în ajutorul lui Custer. Cei doi ofiţeri refuză categoric. Totuşi, era datoria lor … Weir, în mod brav nu se supune şi fuge în sprijinul lui Custer cu compania D (în locul numit apoi Weir Point) pe o culme. De acolo, el vede fumul bătăliei de departe. Nimeni nu mişcă şi Weir nu poate avansa de unul singur! Soldaţii săi sunt panicaţi teribil. Indienii îi ucid pe soldaţii care se retrag de la Calhoun Hill. Oamenii lui Lame White Man (şeful cheyenne a fost ucis accidental în timpul luptei de luptătorii săi), Gall şi Two Moon îi atacă pe soldaţii din tabără în timp ce Crazy Horse îi înconjoară şi le atacă flancul stâng. Este lovitura de graţie pentru apărarea albilor.
Contra-atacul eşuat al companiei C accelerează planurile indienilor. Este ora 18, sunt ultimile clipe ale bătăliei.Toate trupele indiene se pregătesc pentru atacul final. Companiile L, E şi F sunt atacate din toate părţile şi distruse. Căpitanul Myles Keogh şi locotenentul James Calhou mor în mijlocul oamenilor săi, rezistând eroic.
Ultimii supravieţuitori scapă pentru a forma ultima linie de tir pe Custer Hill, în jurul generalului şi a fratelui său Tom. Dar sunt seceraţi de gloanţe…
Oamenii companiei F sunt masacraţi. Este ora 18, 20. Custer este împuşcat iar fratele său este grav mutilat. După asta, indienii se îndreaptă spre Benteen şi Reno pe care îi hărţuiesc tot restul zilei şi noaptea.
La 26 iunie, indienii se retrag după mai mult de 24 de ore de lupte. Ard însă toată câmpia pentru a-şi acoperi retragerea. A doua zi, Reno şi Benteen sunt salvaţi de trupele lui Terry şi Gibbon. Oamenii lui Terry vor descoperi curând colina ultimei bătălii a lui Custer, cu un singur supravieţuitor, calul căpitanului Koegh, Comanche. Animalul, deşi avea nouă răni, a supravieţuit. Dar pe locul bătăliei au rămas 263 de cadavre ale soldaţilor din compania a 7-a şi 200-300 ale indienilor.
Concluzii şi enigma
Este o enigmă de ce căpitanul Frederick Benteen nu a sărit să-şi ajute colegul aflat într-o situaţie disperată. În 1879, el explica de ce nu a răspuns ordinelor lui Custer care îi cerea întăriri: <Am crezut că Custer putea să se descurce singur!” Dar căpitanul Frederick Witlhaker a declarat în faţa curţii marţiale: “Custer a fost abandonat de Benteen şi Reno!” Generalul de cavalerie Thomas Rosse a zis: “Preferam, ca soldat, să mor cu Custer în loc să rămân pe colina supravieţuitorilor cu Benteen şi Reno, nefăcându-mi datoria”.
Locotenentul Edward McClernand, din trupele lui Terry a fost ferm: “Reno nu a mişcat, ignorând regulile elementare ale armatei care sunt de a înainta la sunetul tunului.” Dar comandantul şef al armatei americane în 1898, general-locotenentul Nelson A. Miles a concluzionat : “Căpitanul Benteen trebuia să se ducă imediat să-l întâlnească pe Custer (…). Nimeni nu poate câştiga o bătălie cu 2/3 din forţe departe de lupte!”
De ce nu a vrut să intervină Benteen în momentul cel mai critic al bătăliei de la Little Big Horn? Este vorba exclusiv de rivalitatea sau de ura pe care i-o purta lui Custer? Sau de laşitate?
În 2006, s-a făcut o rectificare faţă de pierderile suferite de indieni şi s-a ajuns la o estimare de 200 de morţi pe câmpul de bătălie (fără a-i număra pe cei care au murit din cauza rănilor). O altă sursă dă 215 victime indiene.
Rezistenţa oamenilor lui Custer deschide acum o dezbatere asupra unei chestiuni esenţiale: de ce Benteen şi Reno nu au sprijinit oamenii care au rezistat foarte bine şi care ar fi putut câştiga bătălia contra indienilor? Little Big Horn este subiectul controverselor, un mister. Se caută vinovaţii dezastrului, deşi ei se ştiu bine. Benteen şi Reno au argumentat refuzul lor de a participa la luptă prin <hoarda miilor de luptători> care i-ar fi înspăimântat. Actul lor de trădare a indignat profund armata americană şi opinia publică. Rolul lor ingrat, dezvăluit prin mărturiile militarilor, îi descalifică total. S-a spus că Custer era incompetent, că s-ar fi lansat în fruntea soldaţilor săi şi că a căzut într-o ambuscadă. Că avea în faţa lui mii de indieni. Sau că oamenii săi au rezistat puţin.
Totuşi, dacă indienii nu au fost atât de numeroşi (după cum spun istoricii şi unii martori oculari) de ce nu au intervenit Benteen şi Reno? Se mai spune că mitul Little Big Horn ar fi fost creat de însăşi armata americană pentru a acoperi un eşec usturător. Mai mult, se consideră că Custer nu ar fi trebuit să atace, nu avea absolut niciun motiv. Din fericire, istoricii au anchetat şi cercetătorii i-au chestionat pe indieni. Aceştia au desenat hărţi unde se vede clar că satul nu se întindea pe kilometri, era unul mic şi au declarat că aveau 1200-1500 de luptători. Adică exact numărul pe care îl estimase şi Custer. Dar mitul acestei bătălii a servit de fapt pentru a acoperi o trădare militară. Generalii au înţeles imediat ce s-a întâmplat şi că această poveste sumbră ar putea costa mult imaginea armatei americane.
Verdictul ar trebui să fie, în cazul celor doi ofiţeri unul singur: înaltă trădare. Generalul Nelson a spus: “Este uşor de a lovi un leu mort”. Dar 6000 de luptători indieni, ambuscadă, incompetenţă, nebunie, toate astea ţin de mit. Această teză nu concorda cu mărturisirile indienilor.
Bătălia de la Little Big Horn a rămas ca un mare resentiment în memoria opiniei publice şi a condus la masacrul de la Wounded Knee Creek, 14 ani mai târziu. Generalul Nelson a declarat: “Cu cât mai mult studiez mişcările aici (la Little Big Horn) cu atât mai mult am admiraţie pentru Custer!” A fost o luptă dură, foarte dură”, a admis şeful sioux White Bull.
Iar Gall: “Cele două tabere s-au bătut cu bravie”.
Despre Custer, şeful sioux Sitting Bull a spus: “Custer era un şef neînfricat. Indienii l-au respectat şi nu l-au scalpat.”
Bătălia mai este numită de majoritatea americanilor Custerâs Last Stand (Ultima rezistenţă a lui Custer). Până în 1991, însuşi câmpul pe care a avut loc bătălia s-a numit “câmpul de bătălie al lui Custer.” În 2003, s-a ridicat un monument în onoarea luptătorilor indieni care a fost inaugurat de un descendent indirect al lui Custer (Ken Custer) şi de descendentul lui Sitting Bull (Ernie La Pointe) şi ai altor şefi de la Little Big Horn.
Marian Deaconu
