Ordinul Casa Sfintei Maria a teutonilor (Ordo Domus Sanctae Mariae Teutonicorum), mai cunoscut sub numele de ordin “Cavalerii teutoni” (Deutscher Ritterorden sau Deutschritter – Orden în germană) sau Casa cavalerilor de la spitalul Sf. Maria al teutonilor din Ierusalem (Hans der Ritter des Hospitals Sankt Marien der Deutschen zu Ierusalem, în germană), este un ordin militar creştin fondatt în Evul Mediu.

Fondarea ordinului pe Pământul sfânt

Ordinul teutonic a fost fondat pe Pământul sfânt la Saint-Jean-d ‘Acre (în Siria) în 1190 în timpul celei de-a treia cruciade, după cucerirea Ierusalemului de către Saladin. Este numit astfel pentru că era compus esenţial din cavaleri germani sau teutoni. La origine era o simplă comunitate caritabilă venită de a ajuta pe pelerinii creştini, după care s-a reorganizat în ordin militar către 1192 şi a obţinut recunoaşterea oficială de la papa Innocent al III-lea în 1198.

Primul mare-maestru, Heinrich Walpot a fost ales pe Pământul sfânt unde a construit o biserică şi un spital. Un secol mai târziu, în1291, cucerirea Acrei de către mameluci i-a obligat pe cruciaţi de a părăsi Pământul sfânt şi de a  reconsidera misiunea ordinului.

Cavalerii teutoni erau îmbrăcaţi într-o mantie albă având o cruce neagră pe piept. Unele unităţi de cavaleri purtau o cască ornată pentru a-şi îngrozi duşmanii.

Cruciadele baltice

Cavalerii s-au decis de a se retrage pe posesiunile lor din Prusia şi din Livonia, unde se luptau deja cu populaţiile păgâne din Europa orientală. De fapt, cavalerii din Dobrin s-au dovedit neputincioşi la creştinizarea “vecilor prusieni” (borussii), populaţii de limbă baltică. În 1226, Conrad, duce de Mazovia şi de Cujavia i-a propus atunci lui Hermann von Salza, al patrulea mare-maestru al ordinului, provinciile Culm şi Livonia în schimbul ajutorului său.

Innocent al III-lea a lansat atunci o cruciadă, şi într-un an, cavalerii au cucerit provinciile  Warmia, Nantangia şi Bartia convertindu-le populaţiile. Pe măsură ce avansau, botezau noile oraşe ca Torun (Thorn, 1231), Konigsberg (astăzi Kaliningrad, 1255) sau chiar Malbork (Marienburg, 1280) din care au făcut noua lor capitală în 1309.

Valdemar al III-lea, regele Danemarcei, le-a vândut provincia Estin şi oraşele Nerva şi Wassamberg.

Herman von Salza, Mare Maestru al Ordinului Teutonic, Schatzkammer des Deutschen Ordens, Viena, sursa Wikipedia.

Frederic al II-lea de Hofhestaufen, pe atunci împăratul romano-germanic şi cel mai interesat de acţiunea lor politică decât de cea religioasă, le-a oferit teutonilor toate privilegiile prinţilor Imperiului, printre care dreptul de suveranitate asupra teritoriilor nou cucerite. Dar, în pofida unei înfrângeri în faţa ruşilor conduşi de Alexandru Nevski în 1242, ordinul şi-a extins rapid dominarea asupra majorităţii ţărilor baltice, domnind asupra Prusiei, Curland (în Letonia), Livonia (Letonia) şi Estoniei, fără a mai număra un mare număr de aşezări de toate felurile esenţial localizate în Germania (Imperiul romano-germanic). Către sfârşitul sec. XIV, Ordinul teutonic este la apogeul puterii sale. Marele-maestru, care locuia pe atunci la Marienland (astăzi Bad Mergentheim în landul Bade-Wurtemberg în Germania), avea sub ordinele sale un mare-comandor sau mare-mareşal care locuia la Konigsberg, şi un mare-ospitalier care locuia la Elbing. Trezorierul şi postăvarul locuiau la curtea marelui-maestru. Mai mulţi alţi comandori trăiau la Thorn, Culm, Brandeburg, Konigsberg etc.

După unele surse, ordinul ar fi numărat până la 28 de comandori, 46 de castele, 81 de ospitalieri, 35 de maeştri acoperitori, 40 de maeştri însoţitori, 37 de achizitori, 45 maeştri de mori, 700 de fraţi cavaleri, 162 fraţi de inimă sau preoţi şi 6200 de servitori.

Declinul Ordinului teutonic

Castelul de la Marienburg, capitala ordinului, a rezistat asediului din 1411. Consolidarea sudului regatului Poloniei, creştinizat şi unit din 1386 de marele duce de Lituania prin căsătorie dinastică, ameninţa direct supremaţia ordinului în regiune.

Momentul de apogeu al crizei a izbucnit în 1410. Bătălia de la Grunwald (sau de la Tannenberg) a văzut o coaliţie lituaniano-poloneză condusă de regele Ladislau al II-lea Jagellon care a zdrobit puterea teutonilor. Bătălia a făcut peste 13.000 de morţi în rândul Ordinului, printre care marele-maestru Ulrich von Jungingen. Situaţia a fost salvată totuşi de comandorul de Schwetz, Henri de Plauen care, închizându-se la castelul de la Marienburg, va rezista la toate atacurile polonezilor. Tratatul de la Thorn (Torun, în poloneză) a restaurat status-quoul ante bellum (aceiaşi situaţie dinainte de război).

La începutul celei de-a doua jumătăţi a sec. XV a izbucnit un război civil. Adversarii cavalerilor s-au întors împotriva regelui Casimir al IV-lea al Poloniei în 1454. Marienburg a fost luat definitiv de polonezi! Marele maestru s-a refugiat atunci la Koningsberg care devine astfel noua capitală. La sfârşitul războiului de Treizeci de ani, al doilea tratat de la Thorn (1466) cedează Prusia regală (partea de vest) şi oraşul Dantzig (Gdansk) Poloniei şi face din Statul teutonic un vasal al acesteia din urmă. Cavalerii nu mai dispun în acest moment decât de Prusia originală (partea de est), pe care însă nu mai sunt suverani, deoarece sunt vasali polonezilor. Este decăderea ordinului.

Sfârşitul Statului teutonic

La începutul sec. XVI, a apărut un nou seism care a clătinat ordinul. După 1520, vântul Reformei a suflat peste statele germane. Deşi organizaţia se afla sub autoritatea directă a papei, marele-maestru Albert de Brandeburg a ales în 1525 varianta Luther. El s-a convertit la protestantism, ceea ce i-a permis de a se căsători cu fiica lui Frederic I al Danemarcei, de a-şi seculariza posesiunile şi după ce a negociat cu unchiul său Sigismund I, regele Poloniei de a transforma Prusia din Ordin-Stat teutonic (Ordensstaat Preusen) în ducat ereditar (Erbherzogtum Preusen).

Bătălia de la Grunwald, pictură de Jan Matejko, sursa Wikipedia.

Totuşi unii cavaleri, rămaşi catolici, au decis de a-şi alege propriul lor mare-maestru, Walter de Cronberg şi au intentat proces contra lui Albert de Brandeburg care a fost făcut în totalitate vasal Imperiului. Ei şi-au transferat sediul la Mergentheim în Francomia şi s-au inclus în Sfântul Imperiu. Agonia ordinului nu-i decât prelungită.

În 1805, în tratatul de la Presburg, Napoleon a acordat împăratului Austriei Francisc I dreptul de a numi ca mare-maestru un prinţ din familia sa, căruia îi reveneau toate veniturile organizaţiei. La 24 aprilie 1809, la Ratisbonne, împăratul francezilor a pronunţat dizolvarea sa. Au mai rămas însă câteva comanderii izolate în Austria şi Utrecht. Un ordin asemănător a fost restabilit în 1834, dar rămâne exclusiv sub tutelă austriacă. Ordinele care se perpetuează în zilele noastre sunt exclusiv de natură caritabilă şi ospitalieră.

Marian Deaconu