Moldova rămânea o regiune săracă, condusă cu autoritate de către evrei. Comerţul era exclusiv la discreţia lor, iată de ce generalul Ion Antonescu, profund nemulţumit de această stare a lucrurilor şi hotărât să o schimbe, a urmărit românizarea economiei cât mai repede. Evreii erau priviţi cu ochi răi, ca nişte duşmani ai poporului.
Într- şedinţă de Consiliu, care a avut loc la 15 februarie 1941, generalul Antonescu a spus despre evreii refugiaţi:
“Mulţi din ei au făcut specule de devize la bursa neagră. Eu cunosc cazul unui ovrei polonez, fost om de bursă la Varşovia, care, la două săptămâni după ce s’a refugiat la noi, a dat o lovitură cu schimbul unor zloţi la bursa neagră, în care a câştigat 5 milioane lei. Vedeţi dar, cît sunt de abili evreii în direcţia asta”.
Un simplu caz, sau mai multe, erau imediat caracteristic pentru întreaga etnie. Era suficient un simplu zvon ca psihoza în masă să se declanşeze automat, luând dimensiuni apocaliptice. Evreii erau văzuţi de toţi nu numai ca duşmani, ci şi ca simpatizanţi ai U.R.S.S. şi ai comunismului, ţelul pentru care se declanşase de fapt planul Barbarossa. Sabotori, complotişti, abili, intriganţi, evreii erau percepuţi de populaţia autohtonă ca elemente antiromâneşti şi ca „duşmani” de moarte, la urma urmelor.
Guvernul Antonescu era decis de a „curăţa terenul” de evreii din Moldova în trei locuri diferite: Roman, Fălticeni şi Galaţi. Astfel, comandantul legiunii de jandarmi Orhei, Constantin Popoiu, a atras atenţia jandarmilor săi că „trebuie să-i extermine pe evrei dela pruncul în faşă până la bătrânul neputincios, toţi fiind periculoşi pentru naţia română”.
Într-un buletin informativ din 25 iunie 1941, privind starea de spirit în rândul populaţiei evreieşti, se spune că:
„Evreii, în special, au încredere într-o victorie sovietică care ar putea aduce încheierea grabnică a războiului”, că „starea de spirit a populaţiei evreieşti este mereu ostilă, de asemenea şi populaţia catolică – ciangăii”.
Sau, în altă notă informativă din 25 iunie, emisă de Inspectoratul Jandarmeriei din Suceava:
„În rândul populaţiei rurale, vestea decretării mobilizării şi a începerii ostilităţilor contra U.R.S.S. a produs mare satisfacţie şi destindere în starea de spirit. Ţăranii sunt siguri că armatele noastre vor câştiga acest războiu şi nu sunt îngijoraţi de soarta soldaţilor noştri, spunând că duşmanii sunt fără Dumnezeu şi acum le-a venit vremea să fie pedepsiţi pentru necredinţa lor. Această încredere o mai au şi din cauză că alăturea de armatele noastre luptă şi armatele germane faţă de care au o mare consideraţie. Moralul populaţiei ţărăneşti mai este ridicat şi din cauză că, odată ce armatele U.R.S.S. au fost atacate de germani, se va termina pentru totdeauna cu comunismul, cu ameninţarea sovietică dela frontieră, cu drepturile şi obrăznicia evreilor şi, câştigând Basarabia şi Bucovina, nu va mai fi atâta populaţie lipsită de alimente şi va fi din nou pâine multă şi ieftină.[…] Starea de spirit a evreilor este atât de agitată, cum n’a fost niciodată. Privesc acest război ca şi cea mai mare nenorocire căzută peste neamul lor. Cu toate că au fost duşi în lagăre, sunt mulţumiţi că scapă măcar cu viaţă, deoarece în localităţile din apropierea frontierei, erau expuşi a fi măcelăriţi de soldaţii veniţi de pe front”.
Într-o altă notă, unde se precizează cu alarmare despre acţiunile de sabotaj din spatele frontului, se spune că:
„Agenţii inamici lucrează în spatele frontului, încercând acte de sabotaj, procurând inamicului indicaţiuni sau informaţii şi dându-se chiar la acte de agresiune faţă de ostaşii izolaţi.
Populaţia evreiască este părtaşe la această acţiune”.
Pentru că notele informative erau tot mai multe şi mai îngrijorătoare, la 26 iunie 1941, conducerea administrativă a Iaşului, prefectul, colonelul Dumitru Captaru, a declanşat ca urmare a directivelor generalului Ion Antonescu personal, transmise telefonic colonelului Constantin Lupu, comandantul Garnizoanei Iaşi, în după amiaza zilei de 26 iunie „curăţire oraşului Iaşi de jidani”.
Colonelului Constantin Lupu i s-a spus:
„Evacuarea populaţiei evreieşti din oraşul Iaşi este necesară şi va fi făcută totală (inclusiv femei şi copii).
Evacuarea se va face pe pachete, pachete mai întâi la Roman şi apoi la Tg. Jiu”.
Imediat, s-au ordonat percheziţii în casele evreieşti. Într-un raport elaborat de prefectul judeţului Iaşi, colonelul Captaru şi remis ministrului Afacerilor Interne, din 29 iunie 1941, se menţionează:
„S-au arestat şi dus la chestură, până la această oră, circa 3.000 de inşi, în marea majoritate evrei, care sunt triaţi, rămânând până în prezent încă 1.000 în curs de triere. Cele mai multe arestări s’au făcut de patrulele germane.[…] Comandantul garnizoanei şi poliţia nu pot stăpâni situaţia deoarece forţele de care dispun sunt cu totul insuficiente. Este absolută nevoie de a se trimite la Iaşi unităţi puternice de cavalerie şi infanterie. […] Un soldat german a fost împuşcat. Patrulele de soldaţi germani şi de poliţie germană fac percheziţii şi arestări de evrei, pe care îi îndreaptă spre chestură. Soldaţii germani sunt foarte îndârjiţi şi maltratează pe evrei. Sunt câţiva evrei împuşcaţi de germani”.
În toate cartierele din Iaşi s-au auzit împuşcături făcute de evrei. Într-un comunicat din 30 iunie, se scrie: „La Iaşi au fost executaţi 500 de iudeo-comunişti, care trăseseră focuri de arme din case, asupra soldaţilor germani şi români”.
Spioni şi agenţii terorişti înarmaţi şi adesea îmbrăcaţi în haine de femeie, alături de evrei, au creat panică şi teroare în oraşul Iaşi. Generalul Antonescu, foarte nervos, „a ordonat ca toţi evreii comunişti din Iaşi, precum şi cei asupra cărora s’au găsit steaguri roşii şi arme să fie executaţi chiar în noaptea aceasta (30 iunie)”, se spune într-o notă semnată de generalul Ioaniţiu.
Populaţia evreiască masculină, „suspecţii”, au fost comasaţi în curtea Chesturii, cu mâinile ridicate şi mereu împuşi cu baionetele sau împinşi cu patul armelor, cu brutalitate de către jandarmii furioşi pe ei. Un martor evreu, Lazăr Rosen, a declarat că la Chestură, unde a fost dus, „ne aştepta priveliştea îngrozitoare a unui strat de oameni morţi, ce zăceau pe pietrele din curte”.
După masacrul săvârşit, în 29 iunie, aproximativ 10.000 de evrei au fost adunaţi din case şi de pe străzi de pichete de jandarmi, soldaţi şi poliţişti pentru a fi apoi îmbulziţi, fără milă, în două trenuri de vite, câte 80-100 de vagon.
În raportul nr. 1.042 din 29 iunie 1941 către viceprim-ministrul Mihai Antonescu, colonelul Captaru, prefectul Iaşului, raporta executarea ordinului de evacuare a evreilor:
„Raportăm că în noaptea de 29-30 iunie s-au tras numeroase focuri de armă din case particulare […]. S-a tras asupra coloanei în marş a unei trupe de infanterie românească care trecea prin oraş spre front […]. Nu s-a putut prinde nici un individ în flagrant delict. […] După indicaţiile obţinute până în prezent, se constată că se caută de către anumiţi indivizi să arunce vina asupra evreilor din oraş cu scopul de a aţâţa armata germană şi română, precum şi populaţia creştină contra evreilor, pentru a da loc la uciderea în masă a acestora”.
„Până la ora 13 se aflau la chestură circa 3.500 suspecţi în cea mai mare parte evrei”.
Totuşi, au existat şi persoane curajoase, care cu tenacitate, au reuşit să se opună acestui calvar dezlănţuit asupra evreilor, cum a fost cazul doamnei Viorica Agarici, din Roman. Iată un pasaj semnificativ din lucrarea „Pogromul de la Iaşi”:
„Trenurile morţii” şi-au început drumul dureros spre Muntenia, străbătând mai multe gări din Moldova. Erau închise ermetic şi păzite de trupe germane S.S. Nimeni nu avea voie să se apropie de trenuri atunci când ajungeau în gări, să le dea apă sau să le deschidă pentru a lua aer. Din cauza mirosurilor cadavrelor şi a mizeriei rezultate ca urmare a condiţiilor inumane la care au fost supuşi, aproximativ 2.650 de evrei au murit de sufocare sau de sete, iar alţii şi-au pierdut minţile. O aprte dintre ei au fost salvaţi în gara Roman prin intervenţia energică a preşedintei Crucii Roşii din Roman, Viorica Agarici.
Prefectul oraşului Iaşi, Captaru, raporta, la 1 iulie 1941 ministrului Afacerilor Interne:
„Transportul de evrei evacuaţi, plecat în ziua de 30 Iunie ora 4, din Iaşi, se găseşte la Tg. Frumos, de unde urmează a pleca în decurs de 1-2 ore la Călăraşi-Ialomiţa.
S-au luat măsuri pentru trierea vagoanelor de morţi şi aprovizionarea cu alimente şi apă a celor aflaţi în vagoane”.
Evreii au avut însă o atitudine duşmănoasă în oraşele moldave, ca şi în Basarabia, remarcată de toţi cei care au intrat în contact cu aceştia. De pildă, colaborau cu sovieticii pentru a face sabotaje şi diversiuni.
Într-o notă informativă din 1 iulie 1941 se spune că „în timpul unei nopţi din zilele trecute s’au găsit lumini aprinse în cimitirele evreieşti din oraşele Roman şi Bacău, fapt sâvârşit de către evrei pentru a atrage atenţiunea avioanelor sovietice, indicând locul unde să lanseze paraşutişti, cari au misiunea de a lua contact cu elementele comuniste, pentru ca pe urmă să producă manifestaţiuni şi incidente.
Acelaşi scop îl au şi semnalizările făcute în timpul nopţii cu lanterne.
Sunt informat că evreii, pentru a se sustrage supravegherilor şi bănuelei, au primit instrucţiuni să producă incendii la imobile în timpul nopţii, sistem prielnic pentru a atrage atenţiunea paraşutiştilor.
În prezent, populaţia creştină dându-şi seama de pericolul ce-l prezintă evreii, aceasta în urma incidentelor întâmplate la Iaşi, este fosrte indignată şi nu sunt excluse mişcări antisemite ca o reacţiune a populaţiei creştine”.
Evrei au tras în Iaşi în trupele Axei, au provocat şi au creat diversiune, ceea ce a stârnit represiune şi totodată revolta populaţiei româneşti de a-şi manifesta antisemitismul în mod deschis.
Elementele duşmănoase faţă de români au atras şi suferinţa asupra întregii comunităţi evreieşti şi ura care s-a abătut peste ea. Iată cum descrie o victimă, Miriam Solomon, ceea ce a trăit în timpul pogromului de la Iaşi:
„În ziua de 29 iunie dimineaţa la ora 7, au intrat la noi doi sergenţi de poliţie şi un plutonier cu revolvere întinse spre noi să ridicăm mâinile şi-au început a răscoli toată casa, tot ce era mai de preţ mi-au luat, şi nu era destul, ne-au izbit din casă să trecem în convoiu pe bărbatul meu, cu copiii. Şi când m-a izbit şi pe mine eu m-am rugat la ei că într-adevăr am fost gravidă (…). Mi-asut dat un bocanc în burtă zicând că să nu mai fac jidani, am căzut leşinată şi cei patru copii au căzut pe mine şi am fost bătuţi, şimpreunat cu ceilalţi sam fostt duşi la Chestura unde am călcat pe mii de morţi, şi pe bărbatul meu l-am pierdut. Tot drumul spre Chestură, bărbatul meu a fost lovit cu arma şi el ca rabin cu barbă au luat chibrit şi au aprins barba. Când m-am despărţit de el era fript până la sânge”.
Alt martor evreu, Isac Rotman, a declarat:
„În ziua pogromului, am fost ridicat de acasă în drum spre adăpost de către soldaţi înarmaţi (…). Soldaţii văzându-mă cu servietă, mă credeau spion pentru care motiv am fost bătut şi apoi fotografiat cu servieta, am fost apoi dus la Chestură unde am fost iar bătut cu patul armei. Apoi am fost duşi la gară (…). Când am fost băgaţi în vagoane şi oamenii mureau ca muştele în primele zile, când trenul era oprit la Tg. Frumos, pentru a grăbi moartea m-au aruncat afară din vagon crezând că soldaţii mă vor împuşca. Dar când şi-au dat seama că vreau să mor împuşcat au început să mă tortureze, lovindu-mă cu paturile armelor şi călcându-mă în picioare până m-au crezut mort, după care mi-au scos portmoneul cu banii, bijuteriile şi actele, totul la valoarea de atunci de 100.000 lei. Am suferit atât până am leşinat.
M-am trezit când 2 oameni m-au apucat de mâini şi picioare, m-au tras într-un colţ, m-au dezbrăcat, m-au tras peste o mlaştină şi m-au aruncat într-un camion cu cadavre. (…). La intrarea în cimitir o stivă cu cadavre acoperite cu paie arse precum şi o groapă cât toată lungimea cimitirului în care erau aruncate cadavrele şi printre ei şi unii care mai mişcau sau tremurau, dar care nu mai puteau opune vreo rezistenţă erau aruncaţi de-a dreptul din camion, aşa cum se aruncă lemnele într-un loc fără ordine. Apoi am fost biciuit de un comisar pentru că m-am aşezat lângă o puşcă mitralieră. Am fost dus înapoi spre vagoane şi silit să calc peste un morman de cadavre care erau aruncate afară din vagon şi care morman era peste pragul uşii vagonului. Iar ce era mai rău este că au refuzat să scoată toate cadavrele din vagon, lâsându-ne pe noi cei câţiva supravieţuitori o zi şi o noapte cu o jumătate de vagon de cadavre care fierbeau din cauza căldurii insuportabile, fără apă şi fără aer, făcând să se înmulţească numărul cadavrelor până la golirea vagonului”.
Un alt martor evreu, Iosep Tipra Ovici, a afirmat:
„În 29 iunie 1941, am fost scoşi din casă eu cu soţul meu şi cu un copil de un an, am fost bătuţi de 3 soldaţi români şi duşi la Chestură. La poarta Chesturii, soţul meu a fost lovit în cap cu arma de un soldat. Atunci copilul a început să ţipe şi am fost alungaţi eu cu copil, iar scumpul şi nevinovatul meu soţ a fost dus la Chestură şi de acolo pus în vagon şi ucis la staţia din Tg. Frumos de unde mi-a şi trimis actul de moarte. Şi aşa am rămas cu copilul meu pe drumuri, cât mi s-a furat, cât am vândut, până şi dinţii de aur din gură i-am scos şi i-am vândut ca să-mi pot întreţine copilul”.
Ziua de 29 iunie 1941 a rămas întipărită pe vecie în minţile evreilor care au trecut prin acel calvar. O altă victimă, Ghitta Leib, a declarat:
„În dimineaţa zilei de 29 iunie am fost scoşi din adăpost în bătăi şi batjocură. Încolonaţi în covoi şi împinşi la Chestura Poliţiei. Aici, după câteva ore de aşteptare în ameninţări şi batjocură, au trimis femeile şi copiii acasă, iar bărbaţii nu i-am mai văzut căci au fost închişi în vagoane şi trimişi pe linia morţii, 140 de oameni într-un vagon, aşa că soţul meu a murit înăbuşit în vagon şi eu am rămas văduvă cu 2 copii mici”.
Cu ocazia sosirii „transportului de evrei evacuaţi din Iaşi” cu „trenul morţii”, la 30 iunie 1941 la Podul Iloaiei, s-a întocmit un proces-verbal de către primarul comunei, dr. Ştefan Ionescu. Din totalul de 1974 de evrei au decedat 1198. Între altele, în acest document stă scris:
„S-a dispus deschiderea vagoanelor în număr de 19 în care au fost închişi câte 8-150 indivizi de fiecare vagon, în total 1974 evrei.
Din cauza marii înghesuieli, un număr de evrei au fost asfixiaţi, o altă parte în stare de comă şi care le puţin timp, la coborârea din vagoane au sucombat, iar restul în viaţă au fost trimişi şi cartiruiţi la coreligionari şi la Sinagogile din târgul Podul Iloaiei. Cadavrele au fost coborâte la margine liniei ferate, de unde au fost încredinţate Comunităţii israelite locale, pentru tansportarea la cimitir şi înhumarea lor în gropi comune mari săpate la adâncimea de 3 metri, cu obligaţia de a se turna peste cadavre var de un strat de cel puţin 1 metru grosime.
Din totalul de 1.974 câţi au fost luaţi în primire de către delegatul prefecturii Iaşi s-a înregistrat un număr de 1.198 decese şi 776 supravieţuitori, dintre care unul Marcu Traian- român şi creştin, dovada stabilindu-se pe baza actului de cununie eliberat chiar de preotul paroh din Podul Iloaiei nr. 47/940.
Acesta a fost lăsat liber să se întoarcă acasă iar restul de 775 evrei au fost cartiruiţi la coreligionarii lor din Târgul Podul Iloarei, întocmindu-se un tablou în care s-a arătat nu mele şi prenumele individului, vârsta, domiciliul la Iaşi, meseria sau profesia şi casa unde a fost cartiruit – odată cu cartiruirea lor era cerut Comunităţii Israelite să ia asupra sa grija înhumării cadavrelor, strângerea obiectelor rămase de la decedaţi, cartiruirea supravieţuitorilor în condiţii omeneşti, garanţia că se va asigura prin controlul comunităţii liniştea şi siguranţa publică dovedit că provine din masa evreilor rămânând răspunzători direct, Comunitatea şi toţi evreii localnici, cu viaţa şi avutul lor.
Evreii supravieţuitori din primul „tren al morţii” au fost apoi debarcaţi la Călăraşi. Din 2.500 de persoane au rămas în viaţă 1.011 persoane!
În aceste zile, comunitatea evreiască din România a suferit pierderi umane grele. La 4 iulie, printr-un comunicat, evreii erau informaţi:
„În 48 ore, orice evreu şi evreică, va purta pe piept în partea stângă, steaua evreiască (două triunghiuri suprapuse) din postav galben, a căror laturi vor fi de 6 cm fiecare, înafară de cei îmbrăcaţi militari în serviciul armatei”.
Prin aceasta, evreii erau stigmatizaţi şi recunoscuţi de departe. Însemnul rasial era însă văzut de populaţia românească, nu neapărat antisemită, ca o ruşine. Evreii erau speculanţii, cei care au supt şi oprit dezvoltarea neamului românesc timp de secole.
În Ordinul nr. 252 din 4 iunie 1941, generalul Antonescu spune: „Nevoia de a scăpa de această plagă a românismului este de nediscutat (…)”.
Peste trei zile, în ziarul „Curentul”, într-un articol publicat de Aurel Popoviciu, intitulat „Evreii, uneltele şi aliaţii bolşevicilor, Un popor de duşmani, trădători şi spioni care n-au iubit niciodată pe români”, se spunea cu patos:
„România nu poartă un răsboi sfânt, numai împotriva bolşevicilor, duşmanul din afara graniţei de răsărit, ci şi împotriva altui inamic, EVREUL, întratât de periculos, tot atât de necinstit, prin faptul că se află în interiorul ţării.
Bolşevismul fiind opera evreilor, este fatal ca aceştia să încerce să-l apere în aceste ceasuri de răscruce, când armatele aliate au pus mâna pe arme să-l zdrobească. Cum, niciodată evreii n-au fost un popor de arme, ci au luptat întotdeauna cu banii, vicleşugul şi trădarea, ei s-au pus în slujba duşmanilor noştri ca spioni. Deşi au fost beneficiarii unui regim scandalos de tolerant, totuşi s-au declarat mereu şi pe faţă, aliaţii comunismului. Sprijinul moral şi material pe care i l-au dat este considerabil. Aici, la Prut, uneltirile lor sunt atât de îndrăzneţe, încât autorităţile militare au fost nevoite să ia măsurile cele mai drastice. Toţi evreii de aici sunt spioni, toţi sunt gata să saboteze orice măsură de interes naţional, toţi şi-ar da bucuroţi viaţa dacă ar putea să contribuie cu ceva la succesul bolşevicilor”.
A doua zi, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu a afirmat cu convingere:
„Cu riscul de a fi înţeles de unii tradiţionalişti cari mai pot fi între dv., eu sunt pentru migraţiunea forţată a întregului element evreesc din Basarabia şi Bucovina, care trebue svârlit peste graniţă”.
Evenimentele de la Iaşi, destul de grave şi provocate de evrei, se pare, probabil combinate cu acţiunile teroriştilor şi sabotorilor sovietici care acţionau în spatele frontului, au dus la măsuri represive din partea trupelor germane staţionate în oraş şi a autorităţilor române. „Trenurile morţii” reprezintă o consecinţă nefericită şi regretabilă a acestora, în care au pierit oameni absolut nevinovaţi, prin masacrul de la Chestură şi de pe străzile Iaşului, din zilele de 29 şi 30 iunie 1941, mai întâi, urmate de cele două garnituri de tren numite pe drept cuvânt „trenurile morţii” .
Generalul Ion Antonescu a primit permanent informaţii exacte despre evenimentele de la Iaşi, despre masacrul care a urmat precum şi despre implicarea oamenilor lui, după cum reiese din documentele din arhive. A ştiut mereu care era situaţia reală cu evreii de pe cuprinsul Moldovei şi din restul teritoriului românesc şi a ordonat în consecinţă.
Marian Deaconu
