Regatului barbar al alamanilor sau regatul Alamania nu desemnează un teritoriu unificat condus de un singur rege, ci o confederație de mici regate coabitante într-un spațiu geografic numit Alamania (Alamannia în forma lui latină). A fost menţionat pentru prima o dată în anul 289.
Zona corespunde provinciei romane Germania de Sus, cu teritorii situate astăzi în Elveția, Baden și Alsacia.
Alamania se învecina cu zona galo-romană aflată sub conducerea lui Syagrius în 476, regatul alamanilor se extinsese aşadar până în Galia romană.
Întreaga sa aristocrație a pierit într-un masacru organizat în 746 de către carolingianul Carloman, şeful regatului Austrasia cunoscut sub numele de masacrul de la Cannstatt, în apropiere de Stuttgart. Acesta a convocat o adunare de justiţie, numită plaid (placitum în latină), o curte publică unde suveranul ancheta problemele apărute în regatul său.
Ela a pus la îndoială loialitatea prinţilor alamani şi a acuzat nobilimea alamană de a fi participat la revolta principilor Theudebald de Bavaria şi Odilon de Bavaria (aparţinând familiei Agilofing, care a dat prima dinastie a ducilor de Bavaria). Francul Odilon era căsătorit cu sora lui Carloman şi Pepin (fiul lui Carol Martel şi tatăl lui Carol cel Mare), Hiltrude.
Judecata a fost fără apel şi o parte din nobilimea alamană a fost executată şi deposedată de bunuri în circumstanţe destul de neclare. Sursele analistice vechi, cum ar fi Analele din Metz menţionează mii de execuţii.
Acest masacru a pus capăt rebeliunii alamanilor împotriva francilor şi incursiunilor pe care aceştia din urmă le făceau periodic în teritoriile francilor. Mai mult, posesiunile alamanilor au trecut sub controlul francilor, care şi-au extins în acest mod pământurile. Mai târziu, regatul alaman va face parte integrantă din imperiul lui Carol cel Mare.
Alamanii au fost inițial o alianță formată din mai multe triburi, toate aparținând ramurii germanice de Vest, care au fost localizate înainte de migrare lor în jurul părții superioare a Main-ului, unul dintre cei mai mari afluenți ai Rinului din Germania.
Porecla de Alamannicus adoptată de împăratul roman Caracalla (care a condus Imperiul Roman între 211-217), a fost obţinută de acesta după ce s-a proclamat învingătorul lor.
Dar natura acestei alianțe formate după înfrângerea alamanilor și afilierea rămân incerte. Alianța era de fapt agresivă și alamanii nu s-au dat în lături de a atacat provincia romană Germania Superioară, de îndată ce s-a ivit ocazia.
În secolul I, Rinul a devenit granița dintre Galia romană și popoarele care trăiau în Germania. Popoarele germanice și celții erau situate de-a lungul ambelor maluri. Romanii au separat aceste teritorii în două părți, Germania superioară la sud și Germania inferioară la nord, ambele aparținând zonei geografice a Rinului Superior.
Germania superioară se situa între cursul superior al Rinului și Dunărea superioară, incluzând Pădurea Neagră, care era mai mare decât este în prezent.
Romanii au numit-o câmpiile Decumate, nume de origine necunoscută. Unii arheologi au tradus acest nume prin „cele zece cantoane”, însă entitatea la care se refereau aceste raioane este misterioasă.
Romanii au creat în Germania un grup de fortificații puternice pe malul vestic al Rinului în provincia Germania Superioară, de teama pericolului iminent pe care îl simţeau că vine din aceasă parte. Si nu s-au înşelat! Războinicii alamani treceau frecvent hotarele ca să jefuiască provincia Galia, apoi se retrăgeau în câmpurile Decumate după terminarea raidurilor lor.
La sfârșitul secolului IV, s-au stabilit, sub forma unei confederaţii, în Podișul elvețian și, în unele din actuala Bavaria, în Vorarlberg și în vest, în Vosgii alsacieni, până aua tins văile alpine în secolul VIII.
