Regina s-a aflat permanent în centrul flashurilor reporterilor americani, avizi de ştiri mondene. Era conştientă de puterea presei, în special într-o ţară ca America. În jurnalul său, Regina Maria a consemnat: „Nu poţi face nici cea mai mică mişcare fără publicitate şi fără mulţimea care te întâmpină peste tot”.
Ea a fost un observator lucid a realităţii şi spiritului american, pe care nu s-a sfiit să-l descrie aşa cum i-a văzut şi simţit.Americanii „sunt oameni ciudaţi în multe sensuri, dar sunt un uluitor amestec de eficienţă, bune maniere, ospitalitate şi o anumită grosolănie, care iese la iveală la un moment dat, grosolănia copilului, a primitivului, şi totuşi, am găsit infinit mai multă politeţe şi amabilitate decât întâlneşti în general în ţările europene”.
Regina a fost o atentă observatoare, ca de obicei, a oamenilor cu care intra în contact, fie că era vorba despre omul de rând, un ziarist sau chiar preşedintele S.U.A., Calvin Coolidge.
Pe acesta din urmă, l-a creionat într-un mod magistral, ca fiind „un omuleţ subţire, uscăţiv, cu o faţă de ceară, cunoscut pentru muţenia lui. El vorbeşte cu propoziţii scurte, ca şi când cuvintele ar fi dureroase pentru el. Gura este o crestătură pe care o ţine strâns închisă, nasul lung şi subţire, părul un fel de roşu auriu”.
Jurnalul Reginei Maria reprezintă un nepreţuit izvor de informaţii pentru istorici şi cei dornici de a şti realităţile Americii în acei ani tulburi, ai Marii Depresii.
În jurnalul “Vestul”, se scrie despre cartea „Regina Maria şi America”: „Cartea prezintă vizita de cinci săptămâni pe care Majestatea Sa Regina Maria a făcut-o în Statele Unite ale Americii, în toamna anului 1926. Volumul analizează în detaliu momentele premergătoare vizitei, contextul diplomatic, naţional şi internaţional, scopurile urmărite, precum şi vizita efectivă, cu itinerariul exact. De altfel, cât timp a durat vizita, Regina a ţinut un jurnal, care a fost publicat în S.U.A., în 1999, prin grija Fundaţiei Culturale Române. Astfel, a văzut lumina tiparului volumul „America seen by a Queen (Queen Marie’s Diary for her 1926 voyage to the United States of America), având o introducere de Adrian-Silvan Ionescu”.
America a primit-o pe Regina Maria cu braţele deschise. Prin această vizită triumfală, România a fost în centrul atenţiei presei americane. Ea a devenit astfel cel mai bun ambasador al nostru în lume şi a atras, cum era de aşteptat, un potop de simpatii. Inteligenţa, frumuseţea sa exterioară şi arta diplomatică de care a dat dovadă, mai ales în vremurile tulburi, a făcut-o să fie în ochii tuturor o eroină de prim rang. Americanii aşa au văzut-o!
Influenţa enormă pe care o avea prin casele regale ale Europei cât şi farmecul personal incontestabil, frumuseţea ieşită din comun, au fost unele dintre cele mai importante atuuri pe care Regina Maria le-a pus în slujba României. Energică, plină de şarm, diplomat fin, misterioasă uneori, Regina Maria a militat cu ardoare nu numai pentru Unirea României, ci şi pentru afirmarea ţării noastre în lume.
Invitaţia pe care a primit-o la Paris de a vizita S.U.A. este o dovadă a imensului său magnetism. Deşi a amânat această vizită timp de şapte ani, din diverse motive, până la urmă ea s-a soldat cu un adevărat succes, excepţional.
Totuşi, Regina Maria a fost nevoită să-şi încheie acest periplu pe continentul nord-american mai repede decât era prevăzut.
La sfârşitul anului 1926, s-a aflat că regele suferea de cancer, astfel că dispariţia lui era aproape.
Regina Maria, îngrijorată de această veste teribilă, a decis să părăsească America în mare grabă pentru a reveni în ţară. La 11 decembrie, Regina s-a îmbarcat pe vasul „Berengaria” cu trei săptămâni mai devreme. Telegrama primită de la Bucureşti a tulburat-o enorm şi nu mai putea să aibă nicio linişte.
Regele Ferdinand îşi trăia ultimele zile, în pace. Deşi încercase să-l determine pe fiul lui, Carol, aflat la Paris în compania Elenei Lupescu, de a reveni la prerogativele care se impuneau şi de a prelua domnia, totul a fost în zadar.
El a făcut un ultim demers, un ultimatum. A trimis la Neuilly, pe 4 iulie 1927, un emisar secret, în persoana generalului Condrescu. Iată textul scrisorii pe care i-a înmânat-o:
“Misiunea dumneavoastră este să demonstraţi prinţului în cel mai clar mod posibil că nu există pentru el decât o cale de urmat: să fie consecvent cu el însuşi în noua viaţă pe care şi-a ales-o împotriva tuturor şi să respecte cu credinţă şi fără reticenţe consecinţele inexorabile ale renunţării sale la tron.
Orice acţiuni făcute în numele său, cu sau fără consimţământul său, nu pot avea alte rezultate decât să compromită interesele dinastiei şi să le facă rău”.
Dar Carol nu a răspuns acestui demers sincer făcut de tatăl lui. În schimb, Regina Maria a primit ecouri ale vizitei sale excepţionale pe care a efectuat-o în S.U.A.
O scrisoare primită de la Biroul Veteranilor Statelor Unite din Washington D.C.: „Excursia Majestăţii Voastre în America a fost un minunat succes, iar Majestatea Voastră poate să fie încredinţată că România a fost „pusă pe hartă” şi că relaţia mai strânsă dintre America şi România este asigurată”.
Misiunea de ambasador special al României, a Reginei Maria, a fost aşadar îndeplinită pe deplin, ca de atâtea ori până atunci.
La 20 iulie, s-a anunţat că Ferdinand I a încetat din viaţă la Castelul Peleş, din Sinaia, iar peste trei zile, a fost înmormântat în biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, alături de înaintaşul său, Carol I.
Într-adevăr, „în noaptea de 19 spre 20 iulie 1927, înconjurat de Maria, de fiicele sale, reginele Iugoslaviei şi Greciei, şi de fiul său Nicolae, (regele Ferdinand) îşi dă sufletul murmurând: „Sunt atât de obosit”.
Într-un anume fel, Regina se simte uşurată. Martor privilegiat al groaznicelor suferinţe morale şi fizice al soţului ei, mulţumeşte cerului că a pus capăt calvarului său: „Întins pe cuvertura de catifea roşie, înconjurat de flori pe care le-am aranjat în jurul lui, avea o expresie extraordinară de linişte şi de mulţumire. Nu-l mai văzusem niciodată atât de frumos. În timpul vieţii fusese mereu nervos şi agitat. Acum era calm, trăsăturile sale fine erau încremenite şi orice semn de suferinţă dispăruse de pe chipul său.”
Tulburat, bolnav la rândul său, Ion Brătianu, primul ministru al ţării, se adresează poprului român: “Primul Rege al României Mari a murit. O boală cumplită a întrerupt prematur această domnie glorioasă care a îndeplinit visul de secole al poporului nostru. Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele ţării. De neclintit în convingerile sale şi în hotărârile sale în timpul războiului, bun şi înţelept pe timp de pace, Ferdinad I va rămâne pentru totdeauna Regele care s-a identificat cu poporul său şi care a înfăptuit marile reforme care au adus statului dreptatea, puterea şi liniştea”.
Imediat după funerariile Regelui, Maria s-a retras în vila de la Balcic, pe ţărmul Mării Negre. Este pentru ea momentul bilanţului şi ocazia să se gândească la viitor. Are cincizeci şi doi de ani. Este încă foarte frumoasă. Va rămâne astfel până la şaizeci de ani. Oficial, pe plan politic, nu mai înseamnă nimic.
În jurnalul ei, Regian Maria consemnează la data de 1 ianuarie 1927:
„Anul Nou! Doamne, care va fi sentinţa ta?! Cu ce ne confruntăm- care este soarta noastră şi a mea, îndeosebi?”
Şi iată cum descrie ultimele clipe petrecute alături de soţul ei, Regele Ferdinad I, în acelaşi jurnal:
„Marţi, miercuri, joi, vineri, 19, 20, 21, 22 iulie 1927 Sinaia, Cotroceni
S-a sfârşit totul! S-a dus! Sfârşitul, deşi eram pregătiţi, avertizaţi, s-a petrecut brusc, rapid, pe neaşteptate. Slavă Domnului că am fost acolo! Pentru aceasta voi fi întotdeauna profund recunoscătoare. A murit, efectiv, în braţele mele, am primit ultima lui privire, ultimele sale cuvinte, ultimul său suspin.
Ciudat este că toată ziua de marţi a părut ceva mai bine decât luni. Gâtul nu-l mai durea, devenise brusc foarte însetat şi cerea permanent limonadă, ceai sau cafea şi, cu toate că era somnolent, avea şi momente de luciditate şi era la fel de preocupat ca întotdeauna de micile detalii, de felul cum sunt făcute lucrurile, şi scrupulos în privinţa aspectului personal. La 12 şi jumătate a sosit Lisabeta, foarte necăjită, fireşte, să-l găsească atât de bolnav, dar, cu toate că abia vorbea, el a fost perfect conştient de prezenţa ei. Chiar am luat ceaiul în prima cameră, cu uşile deschise între noi, mişcându-ne dintr-o parte în alta, ca să fim cu el. El a chemat-o o dată pe Mignon, ca să-i spună o povestioară nostimă despre mareşalul Foch. I-a spus-o cu pauze, dar absolut clar, amuzându-se şi el de hazul povestirii […].
Cam pe la 11 şi jumătate am coborât să îmi petrec noaptea, cum am făcut şi ieri, pe canapeaua din salonul său, cu uşile deschise, ca să pot auzi fiecare sunet.
Eu şi infirmiera eram singure acolo. El respira cu greutate şi, cu toate că ochii îi erau pe jumătate închişi, era foarte agitat. Noi am încercat să îi aranjăm pernele ca să stea mai comod, dar ne-am dat seama că nu-i putem aduce nicio alinare. În cele din urmă, ne-a dat de înţeles că vrea să se ridice şi să stea în scaun. I-am spus infirmierei să-l aducă pe Mamulea, iar eu am rămas în picioare lângă el, ţinându-l de mână. Degetele i s-au încleştat de ale mele, ca şi cum contactul cu mâna mea îl făcea să se simtă mai sigur. Degetele îi erau umezi şi reci.
În cele din urmă l-am luat în braţe, stând în picioare lângă patul său, cu capul lui pe umărul meu, ca să-l pot ajuata. În acel moment a venit doctorul, chemat de infirmieră. S-a uitat cu o privire ciudată la pacient şi apoi privirile ni s-au întâlnit. I-a făcut repede o injecţie, i-a luat pulsul şi apoi, cu durere în voce, a spus: „Ca va tres mal, votre Majeste.” I-am şoptit disperată infirmierei: „Cheamă copiii…şi Denize să aducă preotul.” Ea a fugit din cameră ca o nebună, în timp ce eu am rămas cu sărmanul meu iubit în braţe, aplecându-mă asupara lui, sărutându-i fruntea, dar înţelegând, mai mult sau mai puţin, ca într-un vis, un vis îngrozitor, ce se întâmpla…
Câteva horcăieli, care erau mai mult nişte oftaturi profunde, şi, cu ochii închişi, şi-a dat ultima suflare…
Îi simţeam capul pe umăr, mâinile lui deja reci au devenit fără vlagă, faţa mică de tot… se sfârşise, nu mai era obosit, ci se odihnea…
Am rămas aşa, ţinându-l în braţe, nu vedeam nimic altceva decât acea faţă mică şi palidă şi nu auzeam decât ploaia care curgea, curgea… şi se părea că brusc se aşternuse o tăcere adâncă, una îngrozitoare, dar în acelaşi timp liniştitoare-îngrozitoare pentru mine, dar liniştitoare pentru el. Fusese atât de obosit, iar aceasta era odihna, odihna profundă, fără să mai trebuiască să facă niciun efort, să lupte împotriva unei boli care nu a putut să fie învinsă nici chiar de vechea sa tradiţie Noblesse Oblige, nici de extraordinarul sentiment al datoriei faţă de alţii, faţă de România, ţara pentru care trăise…”
Mai departe, Regina Maria a scris:
„Îngenuncheat la picioarele mele, agăţat de mine şi suspinând ca şi cum şi-ar fi rupt inima din piept , era Nicky; am simţit nişte braţe în jurul gâtului meu, am văzut ochii imenşi ai Ilenei, faţa bucălată a lui Mignon scăldată în lacrimi, Lisabeta, cu părul ei roşcat, lung şi cu trăsăturile, ca într-o pictură, îngheţate într-o durere mută-toate acestea ca într-un vis îngrozitor, dar paşnic, un vis din care ştiam că nu exista trezire… Acea zi a fost cât un an întreg- nu ştiu cum am trecut de ea”.
Într-adevăr, anul 1927 a fost unul teribil, pentru că au murit Regele Ferdinad I şi marele politician Ion Brătianu, două guverne au fost dizolvate, iar între Casa Regală şi partidele politice au existat mari tensiuni, cât şi în sânul familiei regale a României.
Regina Maria a murit la 18 iulie 1938, izolată din 1930 şi supusă la tot felul de umilinţe, constant, de spionii lui Carol al II-lea, fiul său şi suveranul României.
istoric Marian Deaconu
