Repatrierea prizonierilor de război români (1945-1947)

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial numărul militarilor români incluşi în categoria ,,dispăruţi” a fost de 367 976, din care 309 533 în Campania din Est şi 58 443 în Campania din Vest, cea mai mare parte a acestora fiind reprezentată de prizonierii de război. În legătură cu numărul ,,dispăruților pe frontul de Est, autorii statisticilor nu au precizat dacă cifra de 309 533 include şi militarii români dezarmaţi de sovietici după 23 august 1944 al căror număr diferă în documentele emise de autoritățile române, oscilând între 90 000 și peste 160 000 de militari. La sfârșitul războiului, pe lângă prizonieri, în afara graniţelor ţării se mai aflau, circa 130 000 de cetăţeni români civili din Moldova, Basarabia, Transilvania şi Banat, deportaţi într-o etapă sau alta a războiului de către autorităţile germane, sovietice sau ungare, care au deţinut succesiv controlul asupra teritoriilor româneşti menţionate, precum și 975 de ofiţeri şi subofiţeri trimişi la studiu în Germania înainte de 23 august 1944.
Problema repatrierii prizonierilor români şi a celorlalţi cetăţeni români deportaţi de autorităţile şi trupele străine în timpul războiului (şi chiar după încheierea acestuia) a fost ridicată de autorităţile române la scurt timp după 23 august 1944, generalul Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major cerând (27 august 1944) colonelului Dumitru Dămăceanu, care a reprezentat armata română în delegaţia trimisă la Moscova pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, să obţină acordul sovieticilor pentru un schimb de prizonieri, într-o zonă neocupată de trupele sovietice, şi eliberarea tuturor trupelor dezarmate de sovietici după 23 august 1944. La întoarcerea în ţară, generalul Dumitru Dămăceanu releva: ,,Eu m-am ocupat în special de chestiunea prizonierilor de război. Am cerut împărţirea chestiunii în două şi anume: prizonieri înainte de 24 august 1944, ora 4, şi prizonieri luaţi după această dată. Am solicitat restituirea într-un minimum de timp a prizonierilor români luaţi înainte de 23 august 1944 şi, al doilea, restituirea tuturor unităţilor şi formaţiunilor române, inclusiv navele de război de pe Dunăre şi Mare capturate şi dezarmate după data de 23 august 1944, ora 4, cu tot armamentul, echipamentul, materialele şi depozitele lor”. Aliaţii au răspuns că problema urma să fie soluţionată în funcţie de colaborarea militară a României la lupta împotriva trupelor germane şi ungare. Ca urmare, Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 nu a prevăzut nimic în legătură cu repatrierea prizonierilor de război români. S-a referit doar la ,,înapoierea prizonierilor aliaţi”.

Rămasă nesoluţionată, în pofida contribuţiei militare româneşti la efortul de război al Aliaţilor împotriva Reichul-ui, problema avea să fie reluată de nenumărate ori de reprezentanţii guvernului, ai Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului şi ai Marelui Stat Major pe lângă mareşalul R.I. Malinovski, preşedintele Comisiei Aliate de Control în România, atât în scris cât şi verbal, la 8, 12, 23, 29 septembrie 1944 şi de nenumărate ori după aceea. Multă vreme, în afara promisiunilor de soluţionare, nu s-a obţinut nimic, deşi România a repatriat pe cheltuială proprie, la scurt timp după 23 august 1944, prizonierii sovietici, americani, englezi, italieni şi de altă naţionalitate aflaţi în ţară. Până în vara anului 1945 din U.R.S.S. nu s-au întors decât foştii prizonieri care încadraseră diviziile ,,Tudor Vladimirescu” şi ,,Horia, Cloşca şi Crişan” (circa 20 000 de oameni).
Activitatea de repatriere propriu-zisă a fost reglementată pentru prizonierii din U.R.S.S. prin contacte directe între reprezentanţii guvernului român şi sovietic, iar pentru cei din zonele de ocupaţie din Germania, Austria şi din alte ţări vest europene de către comisii speciale trimise de Ministerul de Război.

În ţară activitatea a fost încredinţată (6 iunie 1945) Comisiei pentru repatrierea prizonierilor de război, condusă de generalul Ioan Iucăl, iar după desfiinţarea acesteia (18 iunie 19450 Secţiei 7 teritoriu din Marele Stat Major, în cadrul căreia a fost înfiinţat un Birou special (7). Concomitent, în zonele de frontieră din estul şi vestul ţării au fost organizate centre de primire (la Iaşi, Focşani, Vaslui, Râmnicul Sărat, Constanţa, Buzău, Sighet, Oradea, Florești (Cluj), Arad, Timişoara) dotate cu cele necesare pentru aprovizionarea, echiparea şi transportul prizonierilor la domiciliu.
Pentru repatrierea prizonierilor români din Vest au fost trimise succesiv în zonele de ocupaţie din Germania şi Austria trei comisii comandate de generalul Baloşin (în 1945 şi 1946) şi de colonelul Nicolaide (în 1947), care au acţionat şi în teritoriile Elveţiei, Italiei, Suediei, Belgiei, Olandei, Angliei etc. Pentru o mai mare operativitate comisiile s-au divizat în 2 – 3 subcomisii, formate din 2 – 4 ofiţeri, care s-au deplasat în locurile indicate de comandamentele aliate, unde au întocmit tabelele şi actele necesare repatrierii. În măsura posibilităţilor ele au urmărit şi modaliţile de efectuare a transportului cu mijloacele puse la dispoziţie de autorităţile locale. Comisiile au constatat că prizonierii erau răspândiţi în diferite lagăre, care nu erau pe naţionalităţi, că românilor li se aplica ,,un tratament mai dur decât celorlalţi (alimentaţie, regim de muncă etc.), că în lagăre se desfăşura ,,o intensă activitate de propagandă” vizând ,,defăimarea” regimului instaurat la Bucureşti la 6 martie 1945 şi recrutarea de persoane pentru diferite formaţiuni militare străine (Armata Naţională de Eliberare – formaţiune militară iniţiată de legionari imediat după 23 august 1944 – şi în Armata colonială franceză etc.), precum şi pentru muncă, în special în minele de cărbuni din zona franceză de ocupaţie.

În activitatea lor, comisiile s-au confruntat cu numeroase greutăţi dintre care cele mai mari s-au referit la răspândirea prizonierilor în numeroase lagăre (Pallisburg, Lubeck, Minden, Wustrau, Henniogsdf, Eberswalde, Fürstnvalde, Furstenberg, Luckenwalde, Gardelegen, Nordruf, Ohedruf, Darmstadt, Hohenfels, Resensbg, Stutgard, Saarbruchen, Dobel, Tubingen, Ludwigshafen, Memingen, Ingolstadt, Wegscheia, Pasau, Lambach, Neu Kirch, Ried, Weis, Gmunden, Pinzgau, Kitrbüle, Graz, veskeny, Steyer, Brambach, Insbruck, Salzburg, Linz, München , Dachau, Bregenz, Hall, Trier, Duren, Münster, Hanovra, Barau, Braunschweg etc.), lipsa de solicitudine a autorităţilor aliate (care au refuzat deseori trierea şi repatrierea celor cărora li se întocmiseră actele necesare), precum şi cu faptul că mulţi prizonieri, care evadaseră din lagăre şi efectuau diverse munci la particulari sau în minele din zonă, au refuzat să se întoarcă în ţară. La rândul lor, prizonierii repatriaţi din Vest s-au arătat nemulţumiţi de modul în care autorităţile române abordaseră repatrierea lor, considerându-se ,,lăsaţi în părăsire”.
Până în toamna anului 1947 au fost repatriaţi prin centrele de primire din vestul ţării circa 23 000 de persoane, civili și militari (majoritatea civili). Cifra celor care au revenit în țară a fost mai mare datorită faptului că unii dintre ei nu au mai trecut prin centrele de primire de la graniţa de vest, îndreptându-se direct spre localităţile de origine. Problema rămâne deschisă cercetării deoarece în statistici numărul militarilor repatriați este mic față de numărul celor dați dispăruți.
Activitatea pentru repatrierea prizonierilor din URSS a început după înapoierea delegaţiei române de la Moscova şi încheierea Convenţiei din septembrie 1945, când s-a hotărât că mai întâi vor fi aduşi în ţară prizonierii aflaţi în lagăre şi numai după aceea cei care efectuau diferite munci pe teritoriul sovietic. Loturile celor repatriaţi au fost stabilite de guvernul sovietic, programarea transporturilor fiind anunţată autorităţilor române de Comisia Aliată de Control. Acţiunea a început spectaculos, până la sfârşitul anului 1945 fiind repatriaţi 52 215 prizonieri, pentru ca în anii următori numărul acestora să fie limitat la cifre simbolice: 26 940 în 1946 şi doar 907 în 1947.
Pentru clarificarea situației militare a prizonierilor repatriați s-au constituit comisii de cercetare: la cercurile teritoriale pentru trupă, la comandamentele teritoriale, Subsecretariatul de Stat al Aerului și Subsecretariatul de Stat al Marinei pentru ofițeri, subofițeri, elevi și maiștri militari, la Marele Stat Major pentru pronunțare în ultimă instanță, la Ministerul de Război, Direcția Superioară a Învățământului Militar, pentru colonei și generali.
Repatrierea a fost reluată în 1946 cu prilejul Conferinţei de pace de la Paris, în Observaţiile privind proiectul tratatului de pace cerându-se ca prizonierii să fie înapoiaţi ,,cât mai curând posibil”, pe cheltuiala statului român. Exprimând punctul de vedere al opiniei publice din ţară, delegaţia română a arătat în cadrul forumului mondial că întârzierea înapoierii prizonierilor provoacă în rândul populaţiei şi armatei ,,o stare de spirit deprimantă”, că pentru ,,redresarea morală a ţării” era necesar să se fixeze un termen precis, ,,cât mai apropiat”.
Deoarece majoritatea prizonierilor repatriaţi erau reprezentaţi de trupă, ambasadorul român la Moscova a cerut comisarului pentru Afaceri Externe al U.R.S.S. să fie eliberaţi în lunile următoare ,,cel puţin câteva sute de ofiţeri” şi să se înlesnească corespondenţa dintre prizonieri şi familiile lor. În susţinerea cererii sale, ambasadorul român arăta că situaţia de până atunci provoca nemulţumiri şi nedumerii pe care le considera ,,mai mult decât fireşti”. Cu acelaşi prilej, el a solicitat desemnarea unui ofiţer sovietic cu misunea de a face legătura între armata română şi Crucea Roşie sovietică pentru a oferi date mai complete despre situaţia prizonierilor români pe teritoriul sovietic. Fără a da un răspuns precis V.M. Molotov a promis că va studia aceste cereri. Analizând realist situaţia, diplomaţia română aprecia în 1947 că ,,problema repatrierii prizonierilor români din U.R.S.S. se află încă în faza iniţială”, fiind necesară o ,,acţiune susţinută” pentru rezolvarea problemei în conformitate cu prevederile art. 20 al Tratatului de pace din 10 februarie 1947. Din septembrie 1947, tratativele pentu repatrierea prizonierilor au fost duse de dr. Simion Oeriu, comisarul guvernului pentru aplicarea Tratatului de pac, şi de ambasadorul Uniunii Sovietice în România.
După statisticile întocmite în epocă, din cei 309 533 militari români dați dispăruţi în Campania din Est, până în septembrie 1947, când a intrat în vigoare Tratatul de pace, au fost repatriaţi prin centrele de primire de la graniţă 89 696 de prizonieri din Uniunea Sovietică, inclusiv cei din diviziile de voluntari.
Unii dintre prizonieri au revenit în țară deceniile care au urmat. Dinamica repatrierii lor şi a stabilirii situației celor care nu s-au mai întors constituie o datorie a istoricilor şi a organismelor abilitate ale statului. O datorie faţă de propria lor conştiinţă, dar şi faţă de familiile celor care nu s-au mai întors.

Profesor Alesandru Duţu