Jean Mouton a fost director-adjunct al Institutului Francez de la Bucureşti între ianuarie 1938 şi 19 martie 1946. Din postura funcţiei lui a putut să cunoască oamenii din România, cultura şi obiceiurile, să trăiască alături de ei vremurile tulburi ale nazismului, războiului şi venirii comunismului. A fost un martor occidental care a privit lumea noastră cu alţi ochi.
El a scris un jurnal foarte important pentru noi, surprinzând viaţa din Micul Paris şi din ţara noastră, personajele cheie. Vă prezentăm câteva fragmente semnificative pentru noi scrise de acest diplomat şi intelectual francez foarte atent la realitate pe care a trăit-o.
1939
„21 septembrie – Călinescu, Primul ministru, este asasinat de legionari (partizanii lui Codreanu, a căror uniformă este o cămaşă verde). Pătrund în birourile radioului şi-şi proclamă triumful. Vor fi arestaţi şi imediat ucişi. Corpurile lor vor rămâne întinse pe stradă; şi o după-amiază întreagă, bucureştenii se grăbesc pentru a vedea acest spectacol. Unii dintre colegii mei s-au dus şi ei acolo.
Regele Carol este foarte neliniştit; nu mai crede în victoria Aliaţilor împotriva germanilor. Presa românească, până acum pro-aliată, ia un ton neutralist foarte accentuat; în fiecare zi asistăm la mersuri înainte, urmate imediat de retrageri. Un jurnalist de la Curentul se distinge în special în această retorică; se joacă cu virtuozitate. Este vorba de Pamfil Şeicaru (…).”
1940
„24 ianuarie – Regele Carol s-a dus în Basarabia, la frontiera cu Nistrul; bravură în faţa ruşilor care, chiar în acest moment, se văd blocaţi de finlandezii care le rezistă. Rezistenţa finladeză a făcut un mare efect în România; a devenit legendară în satele unde anumiţi tărani români îşi numesc fiica Finlanda.
30 ianuarie – Ieri Cantacuzinii m-au luat la un concert de pian, executat de Lipatti. Este un pianist român de mare clasă (…).
8 aprilie – Cella Delavrancea-Lahovary , marea pianistă pe care am cunoscut-o prin Charles Du Bos, mi-a povestit că Nae Ionescu, din care s-au inspirat legionarii, a murit în braţele sale. Cu câteva momente înainte morţii sale, a făcut un semn al crucii pe fruntea Cellei. Cred că acest om era cineva, în mijlocul tuturor extravaganţelor sale politice. Fusese eliberat după doi ani de arest.
3 septembrie – Cedarea Transilvaniei (printre care şi Cluj) Ungariei sub presiunea Germaniei şi Italiei este dur resimţită de poporul român; au loc manifestaţii la Bucureşti. Regele Carol este înjurat; legionarii încearcă asaltul palatului.
4 septembrie – (…) În această dimineaţă, pe peronul gării, un prieten jurnalist comentează lovitura de Stat care prevesteşte abdicarea regelui Carol al II-lea: este vorba de ajungerea la putere a generalului Antonescu. (…).
Regele a făcut apel la Antonescu; el ia numele de „Conducător” (analog „Ducelui”).
„6 septembrie – Antonescu îl forţează pe regele Carol să abdice; ceea ce el o va face în favoarea fiului său Mihai. Regele Carol trebuie să părăsească Bucureştiul cu un tren special, să o ia pe amanta Elena Lupescu şi toate bogăţiile sale. Se va refugia în Portugalia.
Am văzut-o pe Elena Lupescu la o recepţie la ambasadă înainte de război; ea era aşezată pe un divan din salon. Invitaţii defilau mai mult sau mai puţin prin faţa ei, dându-i un fel de tribut de omagiu. Ea prezenta, destul de reuşit, o faţă destul de banală de femeie agreabilă.”
