Istorie

România şi Europa în timpul lui Al. I. Cuza

0 175
5.00 avg. rating (99% score) - 5 votes

După alegerea colonelului Al. I. Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) şi al Valahiei (24 ianuarie 1859), Principatele Române, noul stat creat atunci, a militat pentru recunoaşterea graniţelor şi stabilităţii sale, lucru ce se va intampla in 1861, când capătă numele de România. Acest nou stat a fost recunoscut de Marile Puteri prin protecţia directă a lui Napoleon al III-lea al Franţei.

În timpul domniei lui Al. I. Cuza, prin reformele întreprinse de către domnitor se va produce o radicală schimbare la faţă a României.

Prin motivaţia culturală şi lingvistică dintre Moldova şi Valahia a fost posibilă această unire, fapt ce a reprezentat un proces complex din punct de vedere instituţional. Acest lucru a silit pe noul domnitor să iniţieze o serie de reforme interne. Bineinţeteles că au existat şi anumite forţe ce se opuneau noului plan al lui Cuza, în principal guvernul din acea perioadă fiind în contradicţie cu această serie de reforme interne. O altă instituţie ce se opunea reformelor a fost Adunarea Legiuitoare, ce avea reprezentanţi din rândul boierilor, bisericii, burgezimii şi bancherilor. Şi liberalii Rosetti şi Brătianu se opuneau reformelor lui Cuza, considerându-l pe domnitor un despot ce se opunea proclamării republicii.

În întreaga ţară, dubla alegere a fost primită cu un mare entuziasm, în imaginaţia celor mulţi şi a unor oameni politici, evenimentul fiind receptat peste dispoziţiile concrete ale Convenţiei de la Paris drept o unire deplină a Principatelor, iar nu una personală.

Momentul culminant al adeziunii populare l-a marcat deplasarea domnului ales la Bucureşti şi primirea entuziastă pe care i-a facut-o populaţia Capitalei.  Gazetele au relatat pe larg despre manifestările de bucurie ale zecilor de mii de bucureşteni, cu ale lor „strigări nebune de entuziasm”, cu care domnul a fost întâmpinat, începând de la bariera oraşului.

Cu mare entuziasm a fost primită dubla alegere a lui Cuza de către românii din Transilvania, cum o dovedesc relatările gazetelor româneşti de la Braşov, precum şi impresiile unor cunoscuţi fruntaşi ardeleni. Este binecunoscută, ca una dintre cele mai inspirate, apreciera facută  de Al. P. Ilarian, un an mai târziu: „Când s-a ales Cuza Domn, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate”.

Prusia si Rusia, separat, au reacţionat favorabil, pe linia propiilor interese, Anglia cu mari rezerve, în timp ce Turcia si Austria se arătau, în mod categoric, potrivnice, pe linia vechilor pozitii.De aceea, prima dintre problemele domniei lui Cuza a fost însăşi aceea a recunoaşterii sale ca domn în ambele Principate.

În perspectiva convocării Conferinţei marilor puteri, solicitată, în primul rând, de Turcia, aceasta considerând dubla alegere a lui Cuza o gravă incălcare a Convenţiei, domnitorul a iniţiat o energică acţiune diplomatică pentru influenţarea deciziei marilor puteri intr-.un sens favorabil. El a trimis misiuni diplomatice în principalele capitale europene, în scopul recunoaşterii dublei alegeri. La Constantinopol a trimis o delegaţie mixtă, cu un moldovean şi un muntean (C. Negri şi I.I Filipescu); la Paris, Londra şi Torino a trimis pe Vasile Alecsandri, ulterior acestuia alăturându-i-se Şt. Golescu, D. Brătianu şi I. Bălăceanu, la Viena şi Berlin pe Ludovik Steege, iar la Petersburg, pe prinţul Obolenski.

Bunăvoinţa cu care avea să fie primită misiunea, mai ales la Paris (unde V. Alecsandri, în două rânduri este primit de Napoleon al III-lea), la Torino (unde poetul are o întrevedere cu regele Victor Emanuel al II-lea şi cu primul ministru Cavour) precum şi la Berlin, anticipa, într-un fel, rezolvarea favorabilă a problemei.

Principalul susţinător al cauzei României a fost Franţa. Un alt susţinător al României a fost Pavel Kiseleff în calitatea de ambasador al Rusiei la Paris în perioada 1856-1862.

Urmările ideilor răspândite de Franţa revoluţionară acţionează asupra Europei refăcute cu un impuls spre schimbare. Liberalismul modifică puţin câte puţin conţinutul monarhiilor celor mai conservatoare. Naţionalismul nu ocoleşte nici unul dintre edificiile politice realizate cu trudă de-a lungul secolelor, cu ajutorul războaielor, a căsătoriilor şi a moştenitorilor, într-o Europă în care un popor constituie un bun patrimoniu care se lasă moştenire generaţiilor viitoare.

Europa îşi schimbă aspectul, dar frâmâtările care o clatină sunt resimţite de întreg continentul.

La originea primului conflict extern în care Franţa lui Napoleon al III-lea este angajată se află problema orientală.

cuza

Această problemă se pune încă de la începutul secolului în urma decăderii Imperiului turc şi a poziţiei radical opuse a Marii Britanii şi a Rusiei în ceea ce priveşte viitorul teritoriilor otomane. De la independenţa Greciei, ţarul nu se gândeşte decât la nimicirea imperiului, devenit „bolnavul Europei”. Scopul său este de a-şi asigura protectoratul asupra popoarelor slave şi ortodoxe din Balcani, ceea ce iar permite să domine cea mai mare parte a peninsulei. Pe  lângă aceasta, el doreşte mai ales să pună mâna pe strâmtori pentru a avea ieşire în Mediterana, ceea ce ruşii urmăresc încă de pe timpul lui Petru cel Mare. Obiectivul englezilor este simplu. El constă în protejarea „drumului Indiilor” prin Orientul Apropiat, interzicându-i ţarului să domine strâmtorile şi să pâtrundâ cu flota sa în Mediterana Orientală.

În 1860 în Rusia se creează Banca de Stat.

La 3 aprilie Biserica Ortodoxă a Bulgariei se separă de patriarhatul de la  Constantinopol.

În 21 octombrie prin plebiscit, Neapole şi Sicilia se alătură Piemontului, iar la 18 februarie 1861 parlamentul italian proclamă pe Victor-Emanuel II rege al Italiei.

La 26 februarie 1861 Patenta din februarie, revenirea la centralism în Austria, oferă statut de autonomie Poloniei austriece (Galiţia, Cracovia)

Armata rusă deschide focul asupra unei manifestări ostile la Varşovia provocând un masacru in 27 februarie.

La 3 martie ţarul Rusiei aboleşte şerbia, 47 de milioane de şerbi sunt eliberaţi cu numeroase restricţii dintr-o populaţie de 61 de milioane.

17 martie regatul Italiei este oficial constituit

Desăvârşirea Unirii, prin unificarea guvernelor şi Adunării legislative, marca o nouă etapă în domnia lui Cuza. În primul rând, în plan politic, după trei ani de la inceputul domniei, se punea capăt instabilităţii guvernamentale succesiunii rapide de guvernare intr-o provincie şi alta. Domnul spera că, de acum înainte, guverne unice, stabilite, vor putea trece la înfăptuirea programului de reforme pe care le aştepta societatea românească.

Guvernul conservator 15 februarie – 20 iunie 1862 condus de Barbu Catargiu primul guvern al României, adus la putere de Cuza, a stârnit nemulţumiri nu numai în rândurile adversarilor politici, dar şi în randurile populaţiei, cum o dovedesc frământările ţărăneşti din primăvara anului 1862, din judeţul Ilfov şi Prahova. Totuşi acest guvern adoptă câteva legi cu caracter fiscal de oarecare importanţă (legea vânzării sării, legea vânzării veniturilor statului).

La data de 20 iunie 1862 Barbu Catargiu este asasinat.

Guvernul liberal-democrat condus de Dr. Nicolae Kretzulescu (iunie 1862 – octombrie 1863), într-un răstimp ceva mai îndelungat în raport cu predecesorul, a continuat acţiunea de unificare a instituţiilor administrative: unificarea ministerelor, unificarea serviciilor sanitare, unificarea administraţiei oraşului Focşani, înfiinţarea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, înfiinţarea Cosiliului Superior al Instrucţiei publice (in locul vechii Eforii).

A adoptat, de asemenea, o serie de măsuri pe linia înlăturării abuzurilor din administraţie şi justiţie; s-a implicat în spinoasa chestiune a mănăstirilor închinate, sprijinind în acest scop poziţiile domnului, contribuind la pregătirea reformei secularizării, care avea să fie dezvăluită si adaptată de guvernul următor. Astfel şeful acestui guvern, N. Kretzulescu, deşi era un om cu studii superioare (doctor în medicină la Paris) şi bine intenţionat, aşa cum s-a apreciat nu era o personalitate puternică, „hotărâtă să rezolve marile probleme ce se puneau societăţii româneşti” (C.C Giurescu).

Semne ale unei opoziţii împotriva lui Cuza s-au manifestat de la începutul domniei sale, în acest spirit acţionând în străinătate, la Paris membrii familiilor foştilor domni Gh. Bibescu şi B. Ştirbei, se înmulţesc atacurile unor gazete din ţară la adresa domnitorului, în ciuda penalităţilor impuse de legea presei, se înmulţesc apelurile de nerespectare a autorităţilor de stat.

Unii oameni politici (însuşi N. Kretzulescu) îndeamnau pe Cuza să pună capăt unei opoziţii turbulente pe calea loviturii de stat, în orice caz, dezbaterile din Adunare şi acţiunile opoziţiei scoteau în evidenţă alte deficienţe de funcţionare a mecanismului statal, decurgând din prevedereile Convenţiei de la Paris. Aceste frământări îl convingeau pe domnitor, o dată în plus, de necesitatea amendatări textului Convenţiei şi a acţiunilor sale energice în această direcţie. Cu mult înainte de a pune în practică ideea unei lovituri de stat, domnitorul acţionează în vederea convingerii marilor puteri de necesitatea unei noi amendări a textului Convenţiei de la Paris, de data aceasta, pe de-o parte, în sensul promovării unui sistem electoral mai larg, menit să permită constituirea unei Adunări legislative mult mai reprezentativă, pe de alta, în sensul creşterii autorităţii sefului statului. Cu ajutorul lui C. Negri, agentul său de la Constantinopol şi prietenul său apropiat, printr-un memoriu, din iunie 1863, informa autorităţile turceşti şi pe reprezentanţii marilor puteri din capitala otomană asupra acestor schimbări, solicitând acordul lor prealabil; amendat, succesiv, la sugestia diplomaţilor şi oamenilor politici străini (inclusiv al lui Napoleon al III-lea) acest memoriu, în octombrie 1863, lua forma unui proiect de constituţie, pe ale cărui principii, urma să fie elaborat actul de  amendare a textului Convenţiei de la Paris (respectiv, peste o jumătate de an, cunoscutul Statut al lui Cuza).

La rândul ei opoziţia îşi intensifica acţiunile, din vara anului 1863, fiind trimişi în străinătate emisari speciali (Anastasie Panu s.a).

Începe la 22 ianuarie 1863 revolta poloneză, zdrobită de Rusia la sfârşitul anului 1864 şi abolirea regatului Poloniei. Polonezii, fără armată, recurg la guerillă. Lituania se declară parte integrantă a Poloniei revoluţionare.

În 20 decembrie 1863 românii din Transilvania, care au majoritatea în Dieta de la Cluj, obţin o lege proclamând egalitatea în drepturi. Frantz Josef o sancţionează şi româna devine limbă de administraţie (cu germana şi ungara).

În octombrie 1863, erau pregătite condiţiile pentru înfăptuirea loviturii de stat, menită să ducă la modificarea sistemului electoral, iar apoi la înfăptuirea reformei agrare, dar domnitorul nu a trecut la acţiune, el lăsând încă o şansă opoziţiei, pentru realizarea acestor reforme pe cale constituţională. Cu o asemenea bună credinţă, în octombrie 1863, dupa demisia lui N. Kretzulescu, el a adus la putere guvernul condus de Mihail Kogălniceanu (convins, desigur, şi de loialitatea acestuia, în cazul în care lovitura de stat rămânea ultima alternativă).

Guvernul condus de M. Kogălniceanu va administra ţara în două etape: până la lovitura de stat (octombire 1863 – mai 1864) iar apoi după lovitura de stat (mai 1864 – ianuarie 1865)

Între miniştrii acestui guvern, se află personalităţi binecunoscute, din afara Adunării: Dr. L. Steege, la Finanţe, D. Bolintineanu la Culte şi Instrucţiuni Publice, Al. P. Ilarian la justiţie.

La îndemnul lui Cuza, orice nouă încordare a raporturilor cu Adunarea trebuia depăşită, măcar până la dezvoltarea şi votarea uneia dintre cele mai importante legi, care prin natura ei, afecta şi relaţiile externe ale statului, anume secularizarea averilor mănăstireşti. Aceasta a fost dezbătută şi adoptată în ziua de 13/15 decembrie 1863.

În art. 1 al legii se preciza; „Toate averile mănăstireşti din România, sunt şi rămân ale Statului”. Deci secularizarea avea ca obiect atât averile mănăstirilor închinate, cât şi neînchinate, în acest fel autorităţile române voind să preîntâmpine acuzaţia de măsură discriminatorie şi xenofobă (inevitabilă dacă secularizarea ar fi privit numai averile mănăstirilor închinate). Se stipula, în legătură cu primul articol, înscrierea tuturor veniturilor mănăstireşti în bugetul statului.

Dacă pe plan extern reforma a stârnit mari complicaţii, datorită reclamaţiilor înalţilor ortodocşi din Răsărit, pentru dezvoltarea economică a statului român modern, reforma avea o mare însemnătate, prin ea fiind stopată scurgerea peste hotare a veniturilor mănăstirilor închinate. Totodată, statul român lua asupra sa controlul deplin asupra averilor mitropoliilor, episcopiilor şi mănăstirilor neînchinate, pe această cale, evident, sub raport economic, dând o serioasă lovitură şi Bisericii Ortodoxe Române, în compensaţie, puterea laică urmând să-şi asume importante obligaţii directe faţă de aceasta.În urma secularizării averilor mănăstireşti, jumătate din terenurile acestora aparţineau de fapt mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos. Furioşi, grecii au lansat ocampanie dură împotriva lui Cuza şi Principatelor. Având influenţă la Constantinopol prin relaţiile pe care le deţineau, au apelat în egală măsură şi la legăturile pe care şi le făcuseră cu diverşi oameni politici din Europa, totul pentru zădărnicirea punerii în practică a secularizării. Arhimandritul Nylos a mers până într-atât încât a pus la cale asasinarea lui Cuza în aprilie 1864, intenţia lui fiind stopată de faptul că agenţii secreţi români de la Constantinopol au aflat de plan şi l-au alertat pe domnitor la timp.

O dată cu secularizarea, reintră în patrimoniul statului român o suprafaţă de peste ¼ (25,26%) din suprafaţa ţării din care aproape ½ apartinuse mănăstirilor închinate. (cf. C.C Giurescu).

Deosebit de importante au fost cele două legi de organizare a administraţiei locale, Legea comunală şi Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene, promulgate în martie 1864.

De asemenea, în acest răstimp au fost dezbătute şi votate de Adunarea Legislativă o serie de proiecte de legi care, însă, au rămas nesancţionate de domn până la lovitura de stat, şi anume: proiectul de lege pentru organizarea armatei; proiectul de lege pentru orgenizarea judecătorească; proiectul de cod penal şi procedură penală; proiectul de lege pentru instrucţiunea publică; în sfârşit, proiectul de lege referitor la cumulul de funcţiuni în instituţiile publice.

Motivele nesancţionării de către domn vizau fie modificările aduse în dezbateri textelor iniţiale ale proiectelor, fie dorinţa domnului de a nu lăsa meritele adoptării unor legi importante pe seama Adunării pe care ştia că, foarte probabil, o va desfiinţa (aşa cum este cazul Legii instrucţiunii publice).

În acest fel într-un interval scurt de timp, din decembrie 1863 până în aprilie 1864, în răstimpul acestui guvern, s-au adoptat mai multe legi decât în întreaga perioadă a domniei lui Cuza. Se dovedeşte că prin colaborarea între puterea executivă şi cea legislativăse puteau adopta reformele necesare consolidării tânărului stat român, dar înţelegerea nu a fost de durată, ea luând sfârşit odată cu aducerea în dezbaterile Adunării de către Mihail Kogălniceanu a proiectului de lege rurală.

Adoptarea unei legi rurale,corespunzând năzuinţelor ţărănimii, fusese întârziată de-a lungul anilor, iar domnitorul Cuza, ca şi M. Kogălniceanu, considerau că, în sfârşit, trebuia să se pună capăt, cu orice preţ, acestei tergiversări. Dezbaterile asupra proiectului începe la 13/15 aprilie, după o amânare de o lună, cerută de Adunare sub motivul unor deputaţi.

În cadrul acestor dezbateri, M.Kogălniceanu a susţinut cu ardoare proiectul guvernamental, cu soluţia împropietăririi pe loturile „legiuite”, în timp ce majoritatea conservatoare a Camerei, constituită din moşieri, admitea împroprietărirea pe un lot minimal, egal pentru toţi ţăranii-capi de familie (până la 4 pogoane). Pe de altă parte, I.C.Brătianu, în numele liberarilor radicali, vine cu un contraproiect, apropiat de cel guvernamental (împropietărirea pe loturi efective, în folosinţă, în realitate mai mici decât cele legale), în acest fel, el făcând jocul conservatorilor.

Faţă de intrasigenţa primului ministru, majoritatea Adunării prezintă o moţiune de neîncredere în guvern, contrasemnată de 27 deputaţi, aducând serioase acuzaţii guvernului. Pusă la vot, moţiunea este aprobată, cu o majoritate categorică, deşi liberalii radicali votează impotriva ei. Conform regulilor constituţionale, ca urmare a votului de blam, guvernul işi înainteză demisia. Dar, Al. I. Cuza, hotărât să înfăptuiască cele două mari reforme, agrară şi electorală, şi ştiindu-l pe Kogălniceanu omul cel mai potrivit pentru a-l susţine în atingerea acestor obiective, refuză să primească demisia guvernului; în schimb, printr-un Mesaj, prorogă Adunarea până la data de 2/14 mai, când ea urma să se întrunească, în sesiune extraordinară, pentru a dezbate proiectul de lege  electorală. În răstimpul celor două săptămâni până la redeschiderea Adunării, coaliţia din Adunare îşi strânge rândurile, din nou sunt trimişi emisari în Occident, solicitând sprijin împotriva lui Cuza (Eugeniu Carada, Anastasie Panu, pentru a doua oară).

Considerând inutilă readucerea în dezbatere a proiectului de lege rurală, odata ce fusese respins de Adunare (pe cale indirectă!), în Mesajul pentru întrunirea Adunării la 2/14 mai, Cuza indică pentru ordinea de zi a dezbaterilor numai proiectul de lege electorală, convins fiind că legea rurală nu va putea fi votată decât de o Adunare legislativă cu o altă structură. Or, adoptarea proiectului de lege electorală de către Adunare însemna ca aceasta să consimtă la propia ei desfiinţare şi alegerea unei noi Adunări, căci proiectul propunea schimbarea sistemului electoral, foarte restrictiv, al Convenţiei de la Paris.

De aceea, în ziua de 2/14 mai, ca răspuns la Mesajul domnesc, majoritatea Adunării, convinsă de sorta care i se pregătea, a adoptat o atitudine de sabotare a dezbaterilor; este prezentată o nouă moţiune, cuprinzând declaraţia de neîncredere în guvernul Kogălniceanu şi hotărârea acesteia ca, până la rezolvarea conflictului (adică, numirea unui nou guvern) să lucreze în secţii la pregătirea răspunsului la Mesaj. Era acesta un mod de a refuza luarea în discuţie a proiectului de lege şi de a câştiga timp, în speranţa  că domnul se va hotărî să renunţe la guvernul Kogălniceanu şi să numească alt guvern.

După adoptarea urgenţei moţiunii, înainte de a se trece la operaţiunea de votare a acesteia, intervine momentul decisiv al loviturii de stat. Kogălniceanu citeşte Mesajul lui Cuza, pregătit dinainte, de dizolvare a Adunării, urmat de prostestele vehemente  ale deputaţilor şi de intervenţia militarilor care evacuează sala de şedinţe.

Cum am văzut, actul fusese pregătit cu mult înainte, domnul lăsând pe seama timpului momentul când el avea să se impună ca o strictă necesitate, şi acest moment survenise, în împrejurările date, 2/14 mai 1864. lovitura fusese pregătită nu numai în sensul modalităţii probabile, în care avea să se desfăşoare, dar mai ales, de către marile puteri garante, pe de alta, în sensul sprijinului popular de care avea să se bucure.

Imediat după dizolvarea Adunării, domnul a lansat o proclamaţie către ţară, justificând lovitura de stat prin împotrivirea „oligarhiei turburătoare” din Adunare faţă de cele două legi, rurală şi electorală, pe prima respingând-o şi dând vot de blam guvernului, pe cea de-a doua, refuzând s-o discute. În acelaşi timp, se anunţau datele plebicistului care urma să aprobe noul act constituţional, Statutul, care „dezvolta” prevederile Convenţiei de la Paris. Totodată, domnitorul Cuza adresa o proclamaţie către armată, cerându-i să asigure ordinea publică în vederea bunei desfăşurări a plebicismului. Acesta se desfăşura în linişte în zilele de 10-14/22-26 iunie, rezultatele sale aprobând Statutul-implicit lovitura de stat cu o majoritate zdrobitoare.

Alexandru_Ioan_Cuza_-_foto01

Numele dat de Al. I. Cuza actului ieşit din lovitura de stat şi aprobat de plebicist, Statut Dezvoltator al Convenţiei de la Paris, voia să sublinieze faptul că, sub raportul statutului politic internaţional, situaţia statului român rămânea neschimbată. El rămâne în continuare sub garanţia marilor puteri europene şi sub suzeranitatea Porţii. Altfel, în contextul internaţional dat, renunţarea la statutul de ţară protejată de Europa ar fi fost o gafă politică de mari proporţii.

Statutul este actul de deces al Convenţiei, întăreşte puterea executivă în raport cu cea legislativă, altfel spus întăreşte autoritatea domnului.

  • Domnul are singur iniţiativa legilor, pe care le pregăteşte cu ajutorul Consiliului de Stat;
  • Pentru dezbaterea şi votarea legilor se înfiinţează un al doilea organ legislative, corp ponderator, Senatul;

  • prin modul său de constituire, Senatul contribuie la întărirea autorităţii şefului statului: el se compune din membri de drept (mitropolitul şi episcopii, preşedintele Curţii de Casaţie, cel mai bătrân dintre generalii în activitate şi din 64 de membrii numiţi de domn;

  • preşedintele Senatului este de drept mitropolitul, dar dintre cei doi vicepreşedinţi, unul estenumit de domn, iar al doilea, ales de Senat;

  • dintre cele două corpuri, numai Senatul are dreptul de a primi petiţii.

Pe de altă parte, Statutul încorporează o nouă lege electorală, schimbând în mod radical dispoziţiile electorele ale Convenţiei, extinzând mult dreptul de vot al locuitorilor printr-o reducere masivă de cens (avere).

Dacă pe plan intern Statutul capătă prin plebiscit o adeziune deplină (682.621 voturi pentru, 70.220 abţineri şi 1.307 împotrivă), pe plan extern, deşi Cuza îşi asigurase acordul pricipalelor forţe externe, s-au manifestat unele reacţii negative sau rezerve. În cele din urmă, însă, politica faptului împlinit a învins şi de data aceasta. Sprijinul cel mai hotărât a venit tot din partea Franţei.

După lovitura de stat, guvernul lui M. Kogălniceanu şi-a continuat existenţa, din păcate după plebicist, primul ministru nu şi-a putut stăpâni cumpătul, recurgînd la o serie de măsuri împotriva libertăţii presei, dispunând interzicerea unor publicaţii ale opoziţiei (între care „Românul” lui C. A. Rosetii ş.a).

Deşi nu a satisfăcut decât parţial nevoia de pământ a ţăranilor, iar în cursul aplicării ei s-au comis numeroase abuzuri, prima reformă agrară din instoria modernă a României a avut incontestabilă însemnătate economică şi socială. În total au fost împroprietăriţi, prin lege, peste 463.000 de familii de ţărani, pe o suprafaţă totală de peste 1.800.000 ha, în medie revenind fiecărei familii împroprietărite o suprafaţă de aproape 4ha.

Pe calea decretelor, semnate de domn şi contrasemnate de miniştrii de resort, sunt promulgate în câteva luni şi alte legi importante, care nu vor apuca să intre în dezbaterile noilor corpuri legiuitoare. Astfel, printr-un alt decret, era promulgată, la 25 noiembrie/7 decembrie, importanta lege a instrucţiunii publice, votată înainte de lovitura de stat, dar nesancţionată de domn, şi între timp revizuită în mod serios de Consiliu. Este legea care circumscrie principiile moderne de obligativităţii şi gratuităţii învăţământului primar, totodată ea oferind cadrul legislativ necesar pentru dezvoltarea celorlalte ramuri ale învăţământului românesc, secundar şi superior.

Altă lege, votată înainte de lovitura de stat, în februarie 1964, rămasă nesancţionată, iar între timpul amendată în Consiliul de Stat, a fost legea de organizare a armatei.

Promulgată în decembrie 1864, sub titlul, Legea pentru organizarea armatei în România, această lege stipula la structua armatei române: armată permanentă, cu rezervele ei şi miliţiile compuse din grănicieri şi dorobanţi, cu rezervele lor.

Se proclamă autocefalia Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia constatinopolitană, constituindu-se, ca organ central de conducere a Bisericii Ortodoxe Române, Sinodul general, iar la nivelul vechilor episcopii, sinoade eparhiale.

De asemenea, în intervalul de timp de la sfârşitul anului 1864, au fost adoptate o serie de măsuri cu caracter economic:introducerea sistemului metric şi de greutăşi, înfinţarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni. (C.E.C)

În Europa la 8 decembrie 1864 Papa Pius al IX-lea condamnă liberalismul şi societatea modernă inspirate de principiile luminiştilor.

Florenţa devine în 1865 capitala regatului Italian până la integrarea Romei în regat în 1870, în timp ce în Rusia este adoptat Noul cod de justiţie militară.

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administravită sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus înbunătăţiri şi înoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe de epocii moderne.

Guvernul condus de M. Kogălniceanu, în răstimpul căruia au fost pregătite şi adoptate cele mai mult şi mai importante reforme din întreaga domnie a lui Cuza, şi-a continuat activitatea până la 23ianuarie/4 februarie 1865, când el a demisionat. A fost acesta un moment simptomatic pentru sfârşitul domniei lui Cuza, căci demisia guvernului însemna despărţirea dintre cei doi oameni politici, mai corect spus, aşa cum s-a apreciat, domnitorul făcea o greşeală politică acceptând de această dată tocmai de această dată! demisia lui Kogălniceanu. Această despărţire a fost cauzată şi de unul dintre cei mai buni spioni în serviciul românesc. Este vorba de agentul Cezar Librecht, de origine belgiană, pe care Cuza îl numise şef al telegrafului românesc, dându-i astfel posibilitatea de a intercepta informaţii interne şi externe. Problema a apărut în momentul în care Librecht a fost delegat de Cuza să îl urmărească pe Mihai Kogălniceanu în timpul călătoriei acestuia în Oltenia.

Fire duplicitară şi invidios pe Kogălniceanu, Librecht adaugă de la sine fapte şi acuze la adresa lui Kogălniceanu. Spre satisfacţia familiilor boiereşti din opoziţie, Librecht a produs o disensiune de proporţii între Cuza si primul ministru. Domnitorul este pentru prima dată singur, lipsit de aliaţi.

Se vorbeşte despre o atitudine personală de nepăsare.

Nicolae Şuţu consideră că cei şapte ani de putere, devenită în cele din urmă dictatorială, îi provocaseră principelui Cuza o atitudine de dispreţ pentru toată lumea. Simţindu-se ţinta resentimentelor întegii societăţi, s-a retras într-o izolare totală.

O altă idee vehiculată în epocă şi preluată ulterior de istografia problemei, este dorinţa reală a lui Cuza de a abdica, dorinţă susţinută de argumentul conform căruia el şi-a făcut datoria faţă de ţară iar următorul pas logic este aducerea unui principe străin. Ion Bălăceanu relatează episodul scrisorii trimise către împăratul Napoleon al III-lea. Cuza declară în această scrisoare că singurul mijloc de a restabili înţelegerea intre partidele gata să se şfâşie între ele şi să scape România de marasmul care o ameninţă il constituia aducerea unui principe ereditar străin. Domnitorul il ruga pe Naopleon să desemneze acest principe adăugând că era gata să-l proclame înainte de a abdica el însuţi.

Or, o asemenea atitudine constituia o descurajare pentru susţinători săi, cum aprecia,

pe bună dreptate, unul dintre aceştia, D. Bolintineanu („De la hotărârea lui de a abdica, nu mai fu considerat ca Domn. Puţini nu îl trădară.”).

În noaptea de 11/23 februarie 1866, grupul de ofiţeri şi civili complotişti a pătruns în palat impunând domnitorului semnarea textului, dinainte pregătit, al decretului de abdicare şi prin care conducerea statului era încredinţată Locotenenţei domneşti şi unui guvern „ales de popor”. Domnitorul nu numai că nu s-a opus actului de forţă, ci, mai mult decât atât, imediat, a formulat el însuşi cererea de a părăsi ţara, în dorinţa de a evita, în condiţiile create, un conflic violent între adversarii şi susţinători săi (se ştie că în intervalul imediat următor, o bună parte a corpului ofiţeresc a calificat drept trădare gestul colegilor implicaţi).

Cuza a fost obligat să se îmbrace în haine civile, şi a fost scos din palat, printre două rânduri de soldaţi care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn. Atât de mari erau temerile complotiştilor în privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toţii fii de ţărani împropietăriţi de Cuza.

La adăpostul complice al întunericului, domnitorul proaspăt mazilit a fost urcat într-o trăsură cu geamuri negre şi transportat urgent la casa unui anume Constantin Cocărlan din Piaţa Sfântului Gheorghe din Bucureşti. În trăsură a fost acompaniat de căpitanul Costiescu din grupul complotiştilor.

În paranteză spus, merită menţionat faptul că toate partidele politice de atunci s-au raliat, împotrivindu-se lui Cuza din cauza reformelor acestuia care loveau şi în interesele financiare ale politicienilor.

Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:

  1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc
  2. la 3 aprilie 1866 la Iaşi  demonstraţie a Mişcării Separatiste a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Romnânească
  3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza

Exilat, în cele din urmă Cuza se stabileşte la Haidelberg în Germania unde moare la data de 15 mai 1873 la vârsta de 53 de ani.

Oricât de critici am  putea fi faţă de orientarea politică a lui Cuza în hăţisul frământărilor politice interne şi chiar faţă de viaţa lui privată, nu-i vom putea niciodată contesta meritul programului său de reforme, înfăptuit, cu orice mijloace, în răstimpul domniei sale de şapte ani.

Fără îndoaială că meritul reformei nu-i aparţine în exclusivitate domnitorului, ci şi colaboratorilor săi lui M. Kogălniceanu, în primul rând, echipelor ministeriale cu care a lucrat, dar nu este mai puţin adevărat că într-o epocă de tranzitie pe care o parcurgea domnia sa de la forma veche de organizare statală, a monarhiei absolute de caracter luminat, la monarhia constituţională de tip european meritul său în realizarea, pas cu pas, a programului de reforme a fost excepţional. Nu a existat reformă, se poate spune, care să nu fi fost gândită de domnitor, care să fi făcut obiectivul preocupării sale; de altfel, în condiţiile certurilor interne dintre liderii politici, precum şi al incapacităţii diferitelor grupări politice de a se concentra şi pune de acord asupra unui program naţional de reforme, şeful statului, în persoana domnitorului Al.I.Cuza, era singurul în măsură să supravegheze şi să coordoneze înfăptuirea unui program unitar de reforme. De aici şi folosirea formulării „reformele lui Al.I.Cuza” care poate să pară exagerare, dar ea ascunde, în esenţă, un mare adevăr şi este simbolică, în orice caz, pentru etapa pe care a parcurs-o istoria românilor în perioada 1859-1866.

Aceste reforme au marcat o etapă decisivă în procesul organizarii instituţiilor României moderne, noul regim politic instaurat în februarie 1866, fiind obligat să meargă pe calea amendării şi completării acestor refrome, anularea lor nefiind posibilă, în ciuda pornirilor şi patimilor politice vizând persoana fostului domnitor.

Realizând opera de edificare a instituţiilor statului român modern, lăsând în urma sa, la sfârşitul domniei, un stat cu o altă fizionomie, politică şi socială, decât a celor două Principate în fruntea cărora a fost ales domn în 1859, Al. I. Cuza, a înscris în istoria românilor una dintre cele mai frumoase pagini ale sale, la care, aşa cum afirma M. Kogălniceanu la moartea sa, avea să se întoarcă ca o pilda, amintirea generaţiilor viitoare. Domnia lui Al. I. Cuza, atât sub raportul reformelor interne, cât şi politicii externe, aşa cum s-a spus şi se va spune mereu a fost un prolog al Independenţei naţionale, care se va înfăptui în anii 1877-1878, în acelaşi timp, al desăvărşirii unităţii naţionale, care se va înfăptui în cursul anului 1918.

Marius  Luchis

Content Protection by DMCA.com

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!