Istorie

România şi problema Dunării în anul 1940 (II)

0 358
5.00 avg. rating (99% score) - 1 vote

Chestiunea Gurilor Dunării în 1940

Gurile Dunării au reprezentat teatrul unor încleştări dramatice, după 3 iulie 1940, când armata noastră a evacuat linia de demarcaţie trasată de Stalin şi Molotov.
“Forţele militare sovietice, în dispozitiv ofensiv, au încercat în permanenţă să depăşească această linie, provocând incidente de frontieră, încheiate cu morţi şi răniţi, ocupând o serie de ostroave pe braţul Chilia, blocând astfel navigaţia vaselor româneşti pe această arteră fluvială dunăreană, capturând nave româneşti la Gurile Dunării ş.a.”

România şi problema Dunării în anul 1940 (2)“În perioada 27 iunie- 3 iulie 1940, România a suportat rigorile unui război nedeclarat din partea vecinului său de la Răsărit. Un altfel de război care n-a putut să intre în tiparele clasice ale teoriei conflictelor armate cunoscute în epocă.“

La 24 iunie 1941, ministrul României la Moscova, Grigore Gafencu, primit de Veceslav Molotov, declara:
“Guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica, între ţările noastre, durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă…prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă ce au intervenit pe Dunăre chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea unei linii de demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi i-a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa Statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi.“

La 10 iulie a avut loc la Munchen o “convorbire” la care au luat parte Hitler şi Ribbentrop din partea Germaniei, Ciano din partea Italiei, Pal Teleki, prim-ministru, şi Istvan Csaky, ministru de externe, din partea Ungariei.

Contele Ciano a declarat că “Italia este în favoarea menţinerii păcii şi ordinei în Bazinul Dunărean şi în Balcani, cu atât mai mult, cu cât acest lucru este pe deplin posibil”.
La 7 septembrie, se semnează Tratatul de frontieră dintre România şi Bulgaria, la Craiova, prin care, sub presiunea Germaniei, partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul (formată din judeţele Durostor şi Caliacra) sunt cedate ţării vecine.

Ministrul de externe al Bulgariei a recunoscut “necesitatea unui schimb complet de populaţie, care ar cuprinde şi pe românii din regiunea Vidin şi malul drept al Dunării, pe lângă aceia din Cadrilater ”. El a cerut, în schimb, pe bulgarii de pe malul stâng al Dunării, din jurul Bucureştilor, din Banat şi din Dobrogea Veche.

La 12 septembrie 1940, o conferinţă a riveranilor, convocată de Germania la Viena, a dizolvat Comisia Internaţională a Dunării (C.I.D.)- organism cu atribuţii preponderent tehnice, creat în 1921, la Paris, şi compus din riveranii de pe cursul superior şi mijlociu al fluviului, plus Marea Britanie, Franţa şi Italia. Noul organism, Consiliul Dunării Fluviale – din care făceau parte reprezentanţii Germaniei, Slovaciei, Ungariei, Iugoslaviei, Bulgariei, României şi Italiei- a fost pus sub preşidenţia permanentă a delegatului Berlinului; de asemenea, sectorul Porţile de Fier, administrat până atunci în comun de România şi Iugoslavia, a trecut sub control german. Uniunea Sovietică, lăsată în afara aranjamentului dunărean de la Viena, nu a obiectat faţă de lichidarea unei creaţii a Versailles-ului, dar a folosit prilejul pentru a pretinde să se dizolve şi Comisia Europeană a Dunării. Acesată comisie, instituită prin Tratatul de Pace de la Paris din 30 martie 1856, care a pus capăt Războiului Crimeii, era un organism cu evident caracter politic, ţintind apărarea intereselor Europei la Gurile Dunării şi concilierea acestora cu interesele Rusiei. Comisia Europeană a Dunării, al cărei sediu era la Galaţi, îndeplinise timp de peste opt decenii un rol eminamente pozitiv, având atribuţii tehnice şi prerogative poliţieneşti şi juridisticţionale asupra Dunării maritime, adică de la Brăila până la vărsarea fluviului în Marea Neagră. Rusia făcuse parte din Comisia Europeană a Dunării până în 1917. Devenind stat riveran, la Dunărea de Jos, în 1940, o dată cu anexarea Basarabiei, Uniunea Sovietică se comporta ca moştenitoarea politicii dunărene a Rusiei ţariste.

România şi problema Dunării în anul 1940 (1)“[…] stoparea transportului maritim a determinat prăbuşirea pieţei dunărene, ce a avut efecte dureroase asupra oraşelor de la Dunărea maritimă. Totalitatea mărfurilor exportate prin gurile Dunării în acest an (1940), s-a cifrat la 370.757 tone, cantitate ce reprezenta aproximativ un sfert din exportul anului anterior.“
La 14 septembrie 1940, Moscova a propus Berlinului desfinţarea instituţiei europene cu sediul la Galaţi şi formarea unei Comisii dunărene unice cu competenţa de la Bratislava până la Marea Neagră.

Germania a acceptat cererea Moscovei, prin care erau eliminate Marea Britanie şi Franţa şi a propus “convocarea unei conferinţe la Bucureşti pentru a reglementa cu titlu provizoriu regimul juridic internaţional al Dunării, în aval de Brăila, până în momentul în care cele două regimuri puteau fi unificate”.
La 28 octombrie, delegaţia sovietică a venit cu o contrapropunere, şi anume: să creeze o administraţie mixtă româno-sovietică pentru respectivul sector dunărean şi să interzică navigaţia navelor militare, cu excepţia celor române şi sovietice. Guvernul de la Moscova îşi dezvăluia astfel intenţia de apune stăpânire pe Gurile Dunării pentru a-şi putea exercita influenţa în întreaga Europă Centrală şi de Sud-Est.

De fapt, Uniunea Sovietică nu înlătura doar Marea Britanie şi Franţa prin această mutare, ci şi Germania, care năzuia să se extindă spre Asia şi avea mari interese economice în bazinul danubian din Est. Se ştie că după „Anschluss Germania a reuşit să-şi extindă influenţa asupra a largi sectoare ale economiilor danubiene: anexând marile bănci şi întreprinderi austriece, a făcut ca prin aceiaşi lovitură să aducă sub controlul său interesele pe care acestea le posedau în străinătate, şi în special în bazinul danubian”.

În iunie 1940, încurajată de rezultatele pozitive ale politicii sale germane, URSS a anexat Basarabia şi Bucovina. Atunci începe confruntarea proiectelor balcanice dintre cele două ţări. Germania, având acoprită operaţia rusă, reglează în august 1940, cu Italia, prin arbitrajul de la Viena, soarta Transilvaniei şi acordă României garanţia sa formală. Acest text, primit rău la Moscova, are într-adevăr ca rezultat de a bara Sovietelor drumul de sud-est dincolo de Dunăre şi de a permite infiltrarea germană la sud de fluviu. URSS, care interpreta pactul de la Moscova ca un mijloc de a crea zone de influenţă, nu dă în acest timp nemulţumirii sale decât o alură de reproş şi evită orice contact cu duşmanii Germaniei, temându-se de a fi antrenată în război.
Simultan se pune problema gurilor Dunării, şi URSS se străduie să obţină sub presiune întregul control internaţional asupra navigaţiei fluviului de la Bratislava până la Marea Neagră, de la care pretinde să păstreze stăpânirea completă.

Cele două mari puteri aveau acelaşi scop, de a stăpâni Gurile Dunării, dar interese diferite.
La 31 octombrie 1940, generalul Ion Antonescu a transmis delegaţiei române la Conferinţă următoarele instrucţiuni: a) să apere cu fermitate interesele vitale ale ţării noastre la Gurile Dunării, ţinând un strâns contact cu plenipotenţiarii Germaniei şi Italiei; b) în chestiunile fundamentale de care depinde soarta conferinţei, să adopte o atitudine unitară cu aceea a puterilor Axei; c) să arate însă, în convorbiri confidenţiale cu reprezentanţii Germaniei şi Italiei, că proiectul sovietic prezentat conferinţei poate avea cele mai nefaste urmări pentru România.
Generalul considera că preconizata administraţie româno-sovietică „echivalează aproape cu un condominium româno-sovietic asupra tuturor Gurilor Dunării. Suveranitatea noastră asupra părţii din Deltă care ne-a rămas devine aproape iluzorie”.

România şi problema Dunării în anul 1940 (4)În instrucţiuni se sublinia că “libertatea navigaţiunii ar fi grav compromisă pe această mare arteră de comunicaţie internaţională ce o reprezintă Dunărea Maritimă şi de care depinde propăşirea econimică a României”.
Înainte de Conferinţă şi în prima fază a lucrărilor acesteia, URSS şi-a asigurat, prin acţiuni de forţă, controlul asupra braţului Chilia; la sfârşitul lunii septembrie 1940, a preluat ieşirea Canalului Stari Stambul în Marea Neagră (era canalul principal prin care apele braţului septentrional al Dunării se vărsau în Mare); o lună mai târziu, între 26 şi 28 octombrie, sovieticii au ocupat ostroavele Salangic, Dalerul Mic, Dalerul Mare, Maican şi Musura; la 5 octombrie au ocupat grupul de insule dintre Stari Stambul şi Canalul Musura, preluând astfel întregul control al navigaţiei pe braţul Chilia. Germania şi Italia nu au reacţionat la ocuparea insulelor de pe braţul Chilia, deşi garantaseră, la 30 august 1940, inviolabilitatea şi integritatea României.

Mai mult chiar, Fabricius i-a recomandat ministrului de externe Mihail Sturdza o atitudine paşnică în raportirile cu Uniunea Sovietică “făcând o aluzie la anumite negocieri în perspectivă”.
În cursul întrevederilor pe care Ion Antonescu le-a avut la Berlin, între 22-24noiembrie 1940, cu Hitler şi Ribbentrop, i-a informat despre faptul că Uniunea Sovietică a încălcat suveranitatea României în Deltă şi la Gurile Dunării. Ribbentrop a răspuns că “jurisdicţia unică a Rusiei şi României este exclusă”, adăugând că Hitler i-a arătat foarte lămurit lui Molotov, cu prilejul recentei vizite a acestuia la Berlin, că, în calitate de mare stat dunărean, Germania este interesată în toate chestiunile privitoare la fluviu.

Bazându-se pe aceste declaraţii, Antonescu declara în Consiliul de Miniştri din 26 noiembrie 1940: „ Noi vom lupta mână în mână cu germanii şi italienii în contra presiunilor pe care le fac ruşii ca să pună mâna, politiceşte şi economiceşte, pe Gurile Dunării.“

Propunerile delegaţiei româneşti au fost însă response de cele sovietice, fiind considerate “inacceptabile”. Conferinţa de la Bucureşti s-a suspendat la 20 decembrie fără realizarea unui acord. Gurile Dunării au rămas la discreţia jocului dintre URSS şi Germania, care promovau la Gurile Dunării două tendinţe opuse şi de neîmpăcat. Această opoziţie existase totdeauna. Dar istoria găsise o soluţie de ordine şi de echilibru: un stat român independent, conştient de menirea sa şi stăpân pe destinele sale. La Gurile Dunării, independenţa României şi colaborarea europeană se asociaseră în mod firesc. În afara acestei soluţii nu existau decât dezachilibru, rivalitate, arbitrariu şi un singur deznodământ: războiul.

Marea Britanie a atras atenţia Moscovei că „desfiinţarea Comisiei Europene a Dunării” constituie o încălcare a neutralităţii şi că nu va recunoaşte acordurile nou încheiate în timpul războiului”.
Considerându-se exclusă, la 10 februarie 1941, Marea Britanie a rupt relaţiile diplomatice cu ţara noastră.

Marian Deaconu

Content Protection by DMCA.com

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!