Sciţii au fondat o civilizaţie nomadă care, în multe domenii, poate fi comparată cu marile culturi sedentare.
Apariţia nomadismului în stepe
Apariţia sa pare să se fi produs la începutul epocii fierului, în stepele vaste care se întindeau în Europa orientală, în Siberia şi Asia centrală, şi în zonele limitrofe de stepă împădurită, de păşuni montane şi de semi-deşert. Pe aceste teritorii au înflorit în epoca bronzului culturile aşa-zise de Andronovo, formate de indo-europeni, fără îndoială iranieni. Sunt moştenitorii culturilor sedentare care, abandonându-şi activităţile lor agricole, au trecut la nomadism către începutul primului mileniu înainte de Christos. Talentul lor de călăreţi şi latura războinică a civilizaţiei lor pastorale au făcut din ei nişte luptători de temut, în primul rând pentru vecinii lor sedentari.
Primii nomazi ai stepelor care ne sunt cunoscuţi prin numele lor sunt misterioşii cimmerieni, cu afinităţi încă incerte, cărora li se atribuie vestigiile din sec. IX – VIII înainte de Christos descoperite în Ucraina şi Rusia meridională. Ei sunt evocaţi de poemele homerice şi de surse asiriene din anii 722-715 înainte de Christos.
Sciţii şi constelaţia “scitică”
Ne sunt cunoscuţi prin surse scrise şi prin arheologie începând cu sec. VII înainte de Christos, dar trebuie precizat conţinutul acestei apelări. În sens larg, se poate califica drept “scitic” o vastă constelaţie de popoare nomade aparente prin modul de viaţă, limba iraniană orientală, arta animalieră, tipurile de arme şi harmaşamentul calului. Populaţiile din această mare familie ocupau teritorii imense de la Dunăre la China occidentală iar vecinii lor sedentari, conştienţi de provenienţa lor, le acordau adesea o etichetă comună. Pentru greci, toţi erau “sciţi“, în timp ce pentru perşi, saka.
În sens strict, sciţii sunt poporul care, începând cu secolele VII-VI înainte de Christos ocupa Caucazul răsăritean, apoi actuala Ucraină. Dar sciţii din Europa au fost mai bine cunoscuţi graţie celebrei descrieri făcute de Herodot, părintele istoriei. Din această mare familie făceau parte şi triburile siberiene, populaţiile din Altai şi diferite grupe de saka din Asia centrală.
Originile sciţilor
Graţie muncilor complementare ale istoricilor, arheologilor, lingviştilor şi antropologilor, putem astăzi să ne facem o idee relativ precisă despre sciţii din Europa ca popor. În morminte s-au găsit superbe reprezentări din epocă care arată clar că ei erau pur europoizi, contrar verilor lor din Altai, de pildă, adesea impunători, cu feţe şi nas proeminente. Ei vorbeau o limbă iraniană din grupa orientală din care nu posedăm decât câteva cuvinte şi mai ales nume proprii explicabile prin rădăcini iraniene. Oamenii purtau mustaţă şi barbă, pantaloni strânşi pe picior şi cizme, caftan scurt, căciulă. Costumul feminin, mai puţin cunoscut, cuprindea o rochie lungă strânsă cu centură. Bogătaşii aveau plachete din aur cusute pe haine.
Cât despre originea lor geografică, sciţii erau, după spusele lui Herodot, cuceritori veniţi din Asia şi care fugeau ei-înşişi de alte triburi mai puternice. Ajunşi în Europa, i-au învins pe cimmerieni şi i-au urmărit traversând Caucazul până în Asia anterioară unde s-au aliat succesiv cu asirienii şi medii şi au făcut să domnească teroarea timp de trei decenii, după care au revenit în stepele europene şi şi-au stabilit dominaţia în Ucraina.
Acest lucru este parţial confirmat de alte surse şi de arheologie. Cele mai vechi elemente culturale “proto-scitice” actual cunoscute – decorări animaliere, rituri funerare – sunt cele din Kurgan (tumulus) de la Arjan, în apropiere de frontiera mongolă. Nu este însă exclus ca o parte din strămoşii sciţilor să fi venit din Asia centrală. Spusele lui Herodot se bazează pe texte asiriene evocând prezenţa sciţilor în regiune între anii 676-652 înainte de Christos.
Există totodată urme arheologice, cum ar fi “Tezaurul de la Ziwiye” din Kurdistanul iranian. Viitorii sciţi din Europa au fost profund marcaţi de contactele lor cu marile regate pe care le-au servit sau înfruntat: arta sciţilor din perioadele ulterioare revelează numeroase influenţe din Orientul-Mijlociu, în special asiriene şi transcaucaziene, în special din Ural. Specialiştii consideră că cultura sciţilor nu s-a format definitiv decât după acest episod asiatic.
Sciţia europeană
Iniţial situată în nordul Caucazului, unde au fost ridicate mari “kurgane” arhaice, centrul dominaţiei scite s-a deplasat la sfârşitul sec. VII şi începutul sec. VI înainte de Christos către actuala Ucraina. Grupurile sciţilor au avansat chiar până în Europa centrală. Ei au ocupat nu doar stepele ierboase meridionale, ci de asemenea stepa împădurită centrală. Herodot explică foarte bine cum un trib domninant, “sciţii regali”, guverna mai mult sau mai puţin direct un ansamblu compus din sciţi şi din alte etnii printre care, strămoşii îndepărtaţi ai slavilor.
Structurile lor politice aveau o anume complexitate, cu trei regate aliate şi guvernatori de districte. Societatea scită era puternic ierarhizată: rege, aristocraţie, o masă de oameni liberi, sclavi. Acest edificiu s-a adeverit destul de solid pentru a rezista, în anul 513 înainte de Christos, unei tentative de invazie condusă din Tracia de regele perşilor, temutul Darius I.
Sciţia din Europa a ajuns la apogeul său în secolele V-IV înainte de Christos, după cum atestă fastul a numeroase morminte regale din această perioadă.
Nomazi şi războinici
Nomadismul pe care îl practicau triburile scitice din stepă era un sistem economic specializat practicat într-un cadru riguros. Migraţiile sezoniere se efectuau urmând intinerarii precise, între păşuni fixe. Sciţii creşteau ovine şi bovine şi mai ales cai (erau călăreţi neîntrecuţi). Şeptelul oferea forţa de tracţiune, hrana şi diverse materiale, cum ar fi piele, lână şi oasele coarnelor. Căruţele lor erau amenejate în compartimente. Dar nomazii controlau totodată şi comerţul nord-sud între populaţiile sedentare agricole din stepa împădurită şi coloniile greceşti stabilite din sec. VII înainte de Christos pe coasta ucrainiană: Sciţia exporta grâu şi sclavi şi importa vin, ceramică şi aurărie de lux. Arheologii au descoperit urmele unor intense activităţi artizanale. Sciţii erau luptători redutabili. Arcaşi excelenţi ei foloseau tactica hărţuirii duşmanului şi efectuarea unor manevre surprinzătoare de cavalerie. Arma lor favorită era arcul, de mărime mică însă foarte puternic. Manevrau la fel de bine lasoul, lancea, sabia şi suliţa. Descoperirea de arme în morminte feminine sugerează faptul că femeile, probabil tinerele, se puteau lupta cot la cot cu bărbaţii. Ele sunt oare faimoasele amazoane? Aşa credeau grecii, cel puţin.
Ca şi la celţi, războiul cuprindea practici rituale de prelevare de trofee umane. Tânărul luptător scit bea sângele de la prima sa victimă; capetele duşmanilor ucişi erau apoi prezentate regelui. Craniile tăiate serveau drept cupe pentru băut şi pielea umană jupuită se folosea pentru şters pe mâini sau ca ornamente de cal.
Zeii şi morţii
Herodot ne-a oferit o listă de divinităţi venerate de sciţi (numele lor nu corespund cu cele cunoscute la popoarele iraniene sedentare) şi raportează câteva mituri printre care cele legate de originea poporului scit. Dincolo de zeul celest şi ancestral Papaios şi de soţia sa Api, panteonul scitic este dominat de Tabiti, zeiţa focului şi “regina sciţilor”, şi de un zeu al războiului care era simbolizat de o sabie. Cultul comporta sacrificii de animale şi, în cazul Zeului războiului, de sacrificii umane realizate într-un mod tragic: prizonierii de război erau înjunghiaţi şi dezmembraţi în jurul unui foc imens în timp ce sângele lor înroşea sabia divină.
Religia sciţilor pare să fi combinat un fond “teologic” de tip iranian şi deci indo-european cu practici şamaniste, misterioase, cum ar fi folosirea ritualului de vapori intoxicanţi şi de utilizarea unor zurgălăi… Aparent, sciţii credeau în viaţa de dincolo ca o prelungire eternă a existenţei terestre. Ritualurile funerare aveau o mare importanţă.
Săpăturile arheologice efectuate în Ucraina au confirmat descrierea făcută de Herodot de funerarii fastuoase regale. Marile personaje erau înhumate în morminte cu o arhitectură uneori complexă, cu un mobilier bogat şi în compania a numeroşi servitori şi cai.
Mormântul era acoperit de un tumulus care putea merge până la 20 de metri înălţime şi 350 m în diametru, dominat de o statuie din piatră figurând defunctul sau un strămoş care era divinizat.
Sciţii aveau o vocaţie pentru motivele decorative animaliere şi fantastice (mai ales cerbul). Compoziţiile puteau ilustra mituri sau idei complexe, care se înscriu în ansamblu “artei stepelor”. Marca distinctivă a artei scitice din Europa este fecunda sa simbioză cu arta grecească, manifestată mai ales în sec. IV înainte de Christos. Dar la repertoriul artistic nomad se adaugă şi figuri divine şi umane, în special sciţi care se luptă, aflaţi în diferite activităţi cotidiene sau ceremonii.
Sfârşitul sciţilor
În a doua jumătate a sec. IV înainte de Christos, sciţii au trebuit să înfrunte la vest puterea crescândă a Macedoniei, şi la est începutul expansiunii verilor lor, sarmaţii. După rezistenţa în faţa macedonenilor şi moartea marelui rege Ateas (339 înainte de Christos), teritoriul sciţilor s-a redus progresiv la peninsula Crimeea şi la zonele bazinului Nipru. Vechea “Sciţia” ucrainiană va deveni “Sanuaţia europeană”.
Timp de secole, totuşi, numele de sciţi va continua să fie dat în Europa occidentală diverselor populaţii care se suscedau din stepele Asiei ca un torent care nu putea fi oprit.
