În Siberia, vasta regiune Yakuţia este foarte puţin populată. Aici se găsesc structuri metalice stranii şi urme evidente de explozii de tip nuclear care se produc la fiecare şase sau şapte secole.
La nord-vest de Yakuţia, în bazinul râului Viliny, se întinde o regiune greu accesibilă care poartă urmele unui cataclism vechi de aproximativ 800 de ani care a devastat ansamblul unui masiv forestier şi împrăştierea rocilor pe o suprafaţă de mai multe sute de kilometri pătraţi.
În această zonă, au fost observate regulat obiecte metalice misterioase, îngropate mai mult sau mai puţin în sol. La suprafaţă, prezenţa lor nu este trădată decât prin suprafaţa pe care o ocupă şi printr-o vegetaţie stranie. Vechiul nume al acestei regiuni este Uliuiu Cherkechekh, ceea ce înseamnă, Valea Morţii.
Mărturisiri
Regiunea poate fi descrisă ca o mlaştină imensă, alternând cu o taiga aproape de netraversat, care acoperă o suprafaţă de peste 100.000 kilometri pătraţi. În zonă circulă zvonuri curioase privind structurile metalice de origine necunoscută răspândite pe întreaga întindere.
Legendele şi zvonurile fac toate referire exact la acest loc al morţii. Cândva, aici se afla drumul nomazilor evenk, care lega Odaibo de Anybar şi ducea până la Marea Laptev. Până în 1936, pe acest drum făcea comerţ un negustor pe nume Savvinov. Când el şi-a abandonat îndeletnicirile, locuitorii au abandonat progresiv locurile. Negustorul şi fiica sa Zina s-au stabilit la Siluldiukar. Undeva pe o fâşie de pământ între două râuri, într-un loc cunoscut sub numele de Kheldyn (“casa de fier” în limba locală), bătrânul negustor s-a adăpostit într-o arcadă de culoare roşiatică unde, după o trecătoare în spirală, se succedau un anumit număr de camere din metal în care şi-a petrecut noaptea. Bunicul Zinei i-a povestit că, chiar în timpul celui mai sever ger, era cald ca vara acolo.
Printre localnici, s-au aflat vânători temerari care veneau să doarmă în aceste camere. Dar apoi se îmbolnăveau grav şi cei care au înnoptat mai multe nopţi acolo decedau rapid. Yakuţii au spus că aceste locuri erau “foarte malefice, periculoase şi evitate de animale”. Localizarea acestor construcţii nu era cunoscută decât de vânătorii bătrâni care le vizitase. Nomazii cunoşteau particularităţile acestei regiuni şi cunoşteau unde era prudent să meargă şi unde nu constituia o necesitate vitală. Urmaşii lor, deveniţi sedentari, au pierdut însă această cunoaştere.
Astăzi, singurele indicii pivind existenţa acestor rituri sunt numele vechi ale locurilor care au supravieţuit parţial în diverse legende. În 1936, de-a lungul râului Olguidakh (“locul cazanului”), un geolog condus de indigenii în vârstă a descoperit o cupolă emisferică de metal neted, roşiatică, care ieşea din sol şi ale cărei margini erau atât de tranşante încât se putea tăia un unghi. Peretele ei era gros de aproximativ doi centimetri şi partea care era îngropată în sol reprezenta circa o cincime din diametrul total. Cupola era înclinată. Geologul a trimis o descriere la Yakuţ, centrul regiunii. În 1979, o expediţie arheologică a plecat pentru a o găsi. Membrii echipei erau însoţiţi de un ghid care văzuse structura de mai multe ori în tinereţea sa, dar a declarat că regiunea se schimbase mult şi nu mai putea să găsească locul. Trebuie spus că în regiune poţi să treci la zece paşi de obiect fără a-l putea vedea, ceea ce explică caracterul întâmplător al descoperirilor.
În 1853, R. Maakun, explorator cunoscut în regiune, scria: “La Suntar (un cătun din Yakuţ) mi s-a spus că în valea râului Viliny curge un afluent numit Algy timirbit (adică “cazanul care curge”). În apropiere de malul său, în pădure, se găseşte un cazan uriaş din cupru. Mărimea sa reală rămâne necunoscută căci numai o margine depăşeşte solul, dar mai mulţi arbori cresc în interior…”
N.D. Arkhipov, un cercetător al vechilor culturi din Yakuţia, raportează acelaşi lucru: “Printre populaţiile bazinului lui Viliny circulă o legendă veche privind existenţa, în cursul superior al acestui râu, de cazane din bronz. Această legendă merită interes căci regiunile presupuse a conţine aceste cazane mitice sunt scăldate de mai multe cursuri de apă purtând numele de Olguidakh, adică “Râul Cazanului”.
Iată un extras dintr-o scrisoare scrisă în 1996 de un alt vizitator al Văii Morţii, Mikhail Koretsky, din Vladivostok:
“Am fost acolo de trei ori. Prima oară era în 1933, aveam 10 ani. Călătoream cu tatăl meu, în căutarea unui mijloc de a supravieţui. Apoi, în 1937, fără tatăl meu. Şi ultima dată în 1947 cu un grup de tineri. Valea Morţii se întinde de-a lungul unui afluent de la malul drept al lui Viliny. De fapt este vorba de o serie de văi toate de-a lungul câmpiei sale inundabile. De fiecare dată, am fost însoţiţi de un ghid Yakut.
Cât despre obiectele misterioase, trebuie să fie acolo în număr foarte mare, căci în trei anotimpuri am văzut şapte din aceste “căzănele”. M-au lăsat complet perplex, mai întâi prin mărimea lor: toate aveau un diametru de 6-9 metri. Apoi din cauza metalului straniu din care erau făcute. Toată lumea a scris că era cupru, dar sunt sigur că era vorba de un alt element deoarece chiar cu o foarfecă pe un timp friguros nu puteam tăia cazanele (am încercat de mai multe ori). Acest metal nu se rupea şi nu putea fi ciocănit, în timp ce asupra cuprului, ciocanul ar fi lăsat cu siguranţă urme. Dar “cuprul” este acoperit cu un strat dintr-un material necunoscut care seamănă cu şmirghelul. Nu este totuşi niciun produs de oxidare, nici solzi metalici. Nu se poate nici ciobi, nici zgârâia suprafaţa.
Nu am găsit galerii care să ducă la alte săli. Dar am remarcat, în jurul cazanelor, că vegetaţia era anormală, complet diferită de cea din împrejurimi. Era mai luxuriantă: brusture cu frunze mari; greabăn de o lungime mare; iarbă stranie, de o dată şi jumătate mărimea omului. În unul din aceste cazane şi-a petrecut noaptea grupul nostru de şase persoane. Nu am întrezărit nimic nefast şi am plecat calmi fără a suporta nici cea mai mică problemă. Nimeni nu a căzut grav bolnav pe urmă. Singurele excepţii au fost că unul dintre prietenii mei şi-a pierdut părul după trei luni, şi că pe partea stângă a capului meu, cea pe care am dormit, au apărut trei mici puncte dureroase de mărimea unui capăt de chibrit. Am încercat să scap de ele, însă în zadar.
În pofida eforturilor noastre, nu am putut să obţinem nici cel mai mic eşantion din aceste cazane. Singurul lucru pe care am putut să-l aduc este o piatră. Totuşi nu este o piatră obişnuită: este jumătatea unei sfere perfecte de şase centimetrii în diametru. Era neagră şi nu purta nicio urmă de prelucrare, însă era netedă ca şi cum fusese polizată. Am luat-o de pe solul unui cazan.
Mi-am dus amintirea din Yakuţia în oraşul Samarka, districtul Chuguyevka, în regiunea Primorsky (extremul orient rusesc), unde locuiau părinţii mei în 1933. Nu aveam mare lucru de făcut până când bunica s-a decis de a contrui o casă. Trebuia să pună geamuri la ferestre şi în sat nu exista nici un diamant. Atunci, am început să tai geamul cu marginea acestei pietre şi s-a adeverit că tăia cu o uşurinţă uimitoare. Din acest moment piatra mea a fost folosită regulat ca diamant de toţi prietenii noştri apropiaţi. În 1937, i-am făcut-o cadou bunicului, dar în toamna aceluiaşi an el a fost arestat şi dus la Magadan unde a trăit fără să fie judecat până la moartea sa în 1968. Astăzi, nimeni nu ştie unde este piatra mea…”
În această scrisoare, Koretsky subliniază faptul că 1933 ghidul său Yakuţ i-a povestit că “cu cinci-zece ani înainte descoperise mai multe cazane sferice (erau perfect rotunde)care ieşeau din sol (mai mult decât înălţimea unui om). Aveau aerul de a fi toate noi. Mai târziu, vânătorul le-a revăzut, de această dată sparte şi împrăştiate.” Koretsky a remarcat de asemenea că atunci când a făcut a doua vizită, câţiva ani mai târziu, unul dintre cazane intrase considerabil în sol.
A. Gutenev şi Y. Mikhailovsky, doi cercetători care locuiesc la Mirny în Yakuţia, raportează că în 1971, un vânător bătrân aparţinând poporului evenk le-a spus că, în zona dintre cele două râuri numite Niugun Bootur (“Eroii strălucitori”) şi Atadarak (“Locul harponului cu trei margini”), din sol iese precis lucrul care îi dă chiar numele: un “foarte mare” harpon din fier cu trei feţe. În timp ce în zona numită Kheliugur (“Poporul de fier”), între două râuri, există o vizuină unde se găsesc “ciclopi, slabi şi negri, îmbrăcaţi în fier”. El se declară capabil de a conduce acolo pe oricine ar vrea, explicând cu aproximaţie unde se găseşte acest loc. Dar nimeni nu l-a crezut… Între timp, vânătorul a murit.
Un alt obiect a fost acoperit, se pare, de construcţia unui baraj pe Viliny, puţin în aval de Erbiie. Conform spuselor unuia dintre constructorii proiectului hidrocentralei electrice de la Viliny, atunci când au săpat un canal de deviere pentru a seca talvegul principal am descoperit o “placă” convexă din metal. Grăbiţi din cauza lucrării, responsabilii proiectului au făcut o inspecţie de rutină şi au dat ordinul de a ne continua lucrările.
Există nenumărate povestiri despre persoane care au dat întâmplător peste construcţii de acest fel, însă este imposibil de a fi localizate. Unii bătrâni au povestit într-o zi că într-un loc numit Tong Durai, curge un râu numit Ottoamokh (“Găuri în sol”) în jurul căruia există cavităţi incredibil de adânci cunoscute sub numele de “prăpăstiile rânjitoare”. Aceeaşi denumire apare chiar şi în legendele care povestesc despre sălaşul unui gigant distrugător.
La fiecare şase sau opt secole, o sferă de foc monstruoasă iese din acest loc şi, fie explodează imediat după ce apare, fie zboară departe pentru a exploda acolo (după spusele lor). Ea are drept efect de a transforma o regiune care se întinde pe sute de kilometri într-un deşert calcinat plin de ţăndări ascuţite. Legendele yakuţilor fac des referire la explozii, furtuni de foc şi alte sfere incadescente care urcă în aer. Toate aceste fenomene sunt asociate cu construcţiile metalice misterioase care se găsesc în Valea Morţii. Unele sunt descrise ca nişte “case de fier” mari şi rotunde ce par să se sprijine pe un anume număr de suporturi laterale. Ele nu au nici uşi nici ferestre, doar o “gaură largă cât pentru un om” în vârful cupolei. Unele sunt în întregime înfipte în sol şi nu lasă să apară la suprafaţă decât o urmă de arcadă abia vizibilă. Martori care nu se cunosc descriu în acelaşi mod aceste “case din metal sonor”. În regiune se mai găsesc şi alte obiecte sferice din metal care par să ascundă ceva necunoscut. Legendele yakuţilor povestesc că sfere misterioase de foc sunt produse de un “orificiu care aruncă fum şi foc” care se găseşte în centrul unui “capac de metal zornăitor”.
Este vorba de asemenea de sursa furtunilor de foc care, după descrieri, par mult cu efectele unor explozii atomice de astăzi. Cu aproximativ un secol înainte de fiecare explozie sau serie de explozii, o sferă de foc traversează cu o viteză foarte mare “orificiul de fier” şi, fără a cauza mari stricăciuni, urcă sub forma unei coloane de foc subţiri. În capătul ei apare o foarte mare sferă de foc. Însoţită de patru lovituri ca de tunet succesive, ea urcă în cer şi se îndepărtează lăsând o “urmă de fum şi de foc”. Urmează o salvă de explozii care se aud până departe…
În 1950, militarii sovietici s-au interesat de această regiune, datorită faptului că este puţin populată şi au făcut încercări atomice. Una dintre explozii a ridicat însă o enigmă serioasă. Conform unui comunicat din septembrie 1991 al postului de radio german Deutsche Welle, în timpul încercării unei maşinării nucleare de 10 kg în 1954, amploarea exploziei a depăşit calculele unui factor de 2000-3000 pentru motive necunoscute, atingând 20-30 de mega-tone, ceea ce a fost înregistrat de seismografie în întreaga lume. Cauza unei asemenea puteri explozive a rămas inexplicată. Agenţia Tass a emis o depeşă potrivit căreia o bombă cu hidrogen compact a fost testată în atmosferă, ceea ce s-a dovedit fals mai târziu. După încercări, zonele interzise au fost delimitate şi munca a continuat în secret timp de mai mulţi ani.
Mituri şi legende stranii
Aşa cum dezvăluie legendele trasmise pe cale orală, într-o epocă îndepărtată în care a început totul, ţara era locuită de un număr mic de nomazi tunguşi. Într-o zi, vecinii lor îndepărtaţi le-au văzut brusc teritoriul căzut într-o obsucritate profundă şi a izbucnit o deflagaţie asurzitoare. Un uragan de o forţă necunoscută s-a abătut peste ţară şi au avut loc şocuri nenumărate. Străluciri au parcurs cerul în toate sensurile. Când a revenit calmul şi s-a ridicat obscuritatea, nomazii au asistat la un spectacol fără precedent. În mijlocul ţării devastate, se ridica strălucitoare o structură verticală vizibilă de la o distanţă de mai multe zile de mers. Mult timp, structura a emis zgomote neobişnuite şi asurzitoare care apoi au diminuat progresiv mărimea habitatului până ce acesta a dispărut complet în sol. În locul ei a rămas un orificiu imens vertical stupefiant. Conform legendelor stranii era alcătuit din trei niveluri de “hăuri rânjitoare”.
Intrările lor se bănuia că adăpostesc o ţară subterană posedând propriul său soare, dar care era pe cale de a se stinge. Din orificiu urca o duhoare pătrunzătoare, încât nimeni nu putea sta în preajma sa. De la distanţă se putea zări uneori un fel de “insulă învârtitoare” care apărea deasupra deschiderii. Cei care s-au avântat de a vedea ce este acolo nu s-au mai întors niciodată.
Secolele au trecut… Viaţa a continuat ca înainte. Într-o zi, s-a produs un cutremur şi cerul a fost străbătut de un “uragan de foc”. La vârful său a apărut o sferă de foc orbitoare. Însoţită de “o serie de patru lovituri de tunete” şi lăsând în urma sa o urmă de foc, sfera a urmat o traiectorie descendentă şi după ce a dispărut la orizont, a explodat. Nomazii au fost profund înspăimântaţi însă nu şi-au părăsit teritoriile pentru că “demonul” nu le-a făcut niciun rău, deşi apoi a explodat asupra unui trib vecin.
Câteva decenii mai târziu, evenimentul s-a reprodus: sfera de foc şi-a luat zborul în aceeaşi direcţie şi nu i-a distrus decât pe vecini. Nomazii au considerat că “demonul” era protectorul lor şi l-au botezat Niurgun Bootur, adică “eroul strălucitor”. Dar evenimentul legendar cel mai important a fost bătălia dintre ucigaşul Tong Durrai şi Niurgun Bootur. Cum s-a produs? Printr-o furtună care a ţâşnit din “orificiu”, urmată de o sferă de foc gigantică care, după mai multe tunete, s-a dus în înaltul cerului. Ea a fost imediat urmată de o escortă de “furtuni fatale” care au devastat împrejurimile. Dar au fost cazuri în care Tong Durrai l-a întâlnit pe Niurgun Bootur chiar deasupra sursei sale, după care ţara a rămas fără viaţă mult timp. Descrierile variază considerabil: mai mulţi “eroi strălucitori” ar fi putut ţâşni din deschidere simultan, să zboare ceva timp şi apoi să explodeze. Însuşi Tong Durrai a zburat… Un studiu al straturilor de pământ indică faptul că intervalul între explozii nu depăşea 600-700 de ani.
Aceste legende prezintă evenimente foarte îndepărtate, însă absenţa tradiţiei scrise ne împiedică de a avea documente tangibile.
Cronicile altor etnii
La intervale de 600-700 de ani, s-au produs mai multe explozii, sau mai bine spus o combinaţie de evenimente dintre care unele erau prevestitoare. Toate aceste fapte au fost menţionate cu scrupulozitate în tradiţii şi legende. În mod curios, legende similare circulă în zonele ecuatoriale ale Terrei, unde au apărut deodată pe cer “sfere de foc gigantice” distrugând mai multe civilizaţii vechi.
Studiile arheologice efectuate în valea râului Viliny arată că acest teritoriu a fost locuit intermitent de patru milenii (înainte de Hristos). La sfârşitul primului mileniu ciclul a fost întrerupt, ceea ce ar putea coincide cu ultima explozie istorică, adică în septembrie 1380. Atunci au avut loc cutremure violente în mai multe zone geo-active ale planetei noastre.
Acest eveniment este consemnat în documente scrise. În cronicile ruse, aceasta coincide cu bătălia care a avut loc pe câmpia de la Kulikovo: “Obscuritatea nu s-a împrăştiat decât în a doua jumătate a zilei. A suflat un vânt cu o asemenea forţă încât o săgeată trasă dintr-un arc nu putea progresa contra lui…” Acest fapt a contribuit la victoria ruşilor.
Exploziile sunt descrise însă mai viu în legendele tunguse. Ele depăşeau de departe puterea armelor nucleare moderne, putem spune. În 830 e.n., a fost distrusă cultura maya care ocupa Mexicul şi peninsula Yucatan… Mai multe dintre oraşele lor au fot distruse de explozii gigantice. Unele episoade din Biblie seamănă cu legendele yakuţilor, de exemplu descrierea câmpiilor Egiptului şi distrugerea Sodomei şi Gomorei. Într-o oază din peninsula arabă, un oraş vechi a fost distrus şi pur şi simplu redus la cenuşă. Conform legendei, acest lucru s-a petrecut atunci când o sferă de foc enormă a apărut pe cer şi a explodat.
Arheologii au descoperit un oraş devatat la Mohenjo-Daro, în India. Urmele catastrofei, ziduri de piatră topită, indică fără echivoc faptul că acolo a avut loc o explozie de tip nuclear. Dar evenimentele similare sunt descrise în cronicile chinezeşti din sec. XIV. Ele povestesc că, departe în nord, un nor negru s-a ridicat deasupra orizontului şi a acoperit jumătate din cer, proiectând bucăţi mari de rocă în toate părţile. Pietre au căzut din cer şi în Scandinavia şi Germania şi în mai multe oraşe au avut loc incendii. Savanţii pretindeau că erau pietre normale şi că undeva ar fi avut loc o explzie vulcanică.
În Valea Morţii din Siberia, la intervale neregulate, radioactivitatea creşte alarmant. Este un fenomen ciudat, pe care oamenii de ştiinţă nu-l pot explica.
Marian Deaconu
