Religie

Sukkot (Sărbătoarea Corturilor)

0 29
5.00 avg. rating (99% score) - 1 vote

Sukkot (în ebraică Hag ha Soukkot „Sărbătoarea Corturilor”) este una dintre cele trei sărbători de pelerinaj prescrise de Tora, în cursul căreia se sărbătoreşte bucuria asistenţei divine primită de copiii lui Israel în timpul Exodului şi sfârşitul ciclului agricol anual.

Este sărbătorită începând cu 15 tushrei (care corespunde,în funcţie de ani, lunilor septembrie sau octombrie în calendarul gregorian) şi durează şapte zile, în afară de una sau două zile din sărbătoarea următoare, Shemini Atzerct. Doar primele zile (prima în Ţara lui Israel şi în iudaismul reformat) sunt total dedicate odihnei.

Acestei sărbători i se consacră ritualuri de comemorare a evenimentului istoric sau de ispăşire pentru obţinerea abundenţei de ploi şi de recolte, printre care prescrierea pentru evrei de a locui (sau minim de a mânca) într-o sukkah (un fel de colibă, adesea decorată).

 

Pictură de Leopold Pilichowski, Sukkot în sinagogă. Sursa Wikipedia.

Pictură de Leopold Pilichowski, Sukkot în sinagogă. Sursa Wikipedia.

Sukkut este menţionat pentru prima oară ca „sărbătoare a recoltei”, marcând sfârşitul ciclului agricol anual, în cursul căruia harul este dat de providenţa divină (Exodul, 23:16 – 17), 34:22).”Sărbătoarea Corturilor” are două obligaţii speciale pentru „orice nativ din Israel”: de a rămâne în cortul său în amintirea corturilor (în ebraică, sukkot) în care au trăit copiii lui Israel în timpul ieşirii lor din ţara Egiptului, şi cea de a lua în prima zi patru specii (Levitic, 23:44 – 43), care evidenţiază de asemenea aspectul istoric al acestei sărbători: Sukkot comemorează copiii lui Israel în timpul Exodului.

„Sărbătoarea lui Dumnezeu” (Levitic, 23:39 şi Numere 29:12), a devenit rapid, datorită semnificaţiei sale agricole, una dintre cele mai importante ale calendarului (adesea nu este desemnată decât prin numele de „Sărbătoarea”) şi partea solemnă a „adunării sfinte” (Numere, 29: 12 – 39) face din ea una dintre cele mai mari ocazii de adunare publică, motiv pentru care ceremonia haghel (în ebriacă „adunaţi”), în cursul căreia toată lumea, bărbaţi, femei şi copii, sunt adunaţi în locul ales de Dumnezeu pentru a auzi Tora (Deuteronom, 31:10 – 13), care se ţine la ieşirea din anul sabatic.

Potrivit Bibliei, în timpul „Sărbătorii” regele Solomon a ales această zi pentru a inaugura Templul din Ierusalem (conform Regi 8) şi acest ritual a vrut să-l schimbe Ieroboam (sărbătorind-o în a opta zi a celei de a şaptea luni) în scopul de a-şi consolida autoritatea şi independenţa templului său din Betel asupra celui din Ierusalem (cf. Regi, 12:32).

În timpul exilului în Babilon, Ezechiel a insistat asupra „festivalului celei de-a şaptea luni” (Ezechiel, 45:25) pe lângă prinţi de a-l respecta după reconstrucţia Templului.

Sukkot este de altfel prima sărbătoare respectată după reconstrucţia celui de-al Doilea Templu din Ierusalem (Ezra, 3: 1 – 4). Copiii lui Israel, care au redescoperit obligaţia de a locui în Sukkot, precum şi cele patru specii, o sărbătoresc ca şi cum asta nu s-ar fi văzut, după spusele lui Neemia, încă din epoca lui Iosua (Neemia, 8:13 – 18).

Zaharia, unul din ultimii profeţi, contemporan cu evenimentele, a profeţit că „sărbătoarea corturilor” va deveni, în timpurile mesianice, un festival universal în cursul căruia toate naţiile din împrejurimi se vor duce la Ierusalem pentru a se închina în faţa lui Dumnezeu şi pentru a celebra sărbătoarea Corturilor, în caz contrar ele nu vor fi „favorizate de ploaie” (Zaharia, 14:16 – 19). Asocierea sărbătorii de SukKot cu darul divin de ploaie, deşi experimentat pentru prima oară într-un mod explicit, pare să fi fost evocat în Cărţile lui Isaia (Isaia, 3:12) şi Neemia unde poporul se adună „în apropiere de izvor” (Neemia, 8:16; Tossefta Sukka, 3:3). Diversele observaţii legate de sărbătoarea de Sukkot sunt detaliate în Mishna şi Talmud, în special în tratatul Sukkah, al şaselea în ordinea Moed (legile referitoare la Shabbat şi la sărbătorile evreieşti): Legile referitoare la sukkah, proporţiile sale, materialele cu care trebuie să fie construite, locurile unde pot sau nu pot să fie găsite, fac obiectul primelor două capitole.

  • Legile privind cele patru specii, caracteristicile care le fac proprii sau improprii pentru a realiza prescrierea etc. fac obiectul capitolelor trei şi patru. Cerinţele referitoare la ramura de salcie fac obiectul unei investigaţii ulterioare.
  • Ceremonia unei libaţii de apă, la care făceau aluzie, Zaharia şi Isaia, este discutată în capitolul patru şi o parte din capitolul al cincilea şi în ultimul capitol din tratat.
  • Restul ultimului capitol descrie serviciul special care se ţinea în Templu în timpul sărbătorii de Sukkot.
  • Ceremonia de haghel este discutată în alte tratate (conf. T.B. Haguiga 3a, Sota 41a).

Legile conţinute în Misna sunt amplificate în Tosefta şi discutate în Talmudul din Babilon şi din Ierusalem cu concluzii uneori semnificativ diferite: medicii din Galileea permit de exemplu realizarea prescrierii celor patru specii la Sabat în timp ce omologii babilonieni le interzic, aşa încât nu se transportă cele patru specii mai mari de patru coţi pe domeniul public (cf. T.B. Sukka 43a – 44a).

Aspectele sărbătorii care nu sunt unice la Sukkot, cum ar fi legile generale ale zilei de sărbătoare, statutul zilelor intermediare ale sărbătorii (hol hamoed) şi legile generale privind sărbătorile de pelerinaj (neaplicabile în absenţa unui templu construit), fac obiectul unor tratate separate, Beitz, Moed Katan şi Haguiga, a şaptea, a unsprezecea şi a douăsprezecea din ordinea Moed, respectiv.

Din cele şapte zile ale sărbătorii de Sukkot, doar prima este inactivă în Ţara lui Israel. În altă parte, prima zi de Sukkot este sărbătorită timp de două zile, în conformitate cu instituţia rabinică, cu o a doua zi de sărbătoare pentru comunităţile din diaspora; congregaţiile evreieşti reformate nu respectă însă uniform această prescriere.

Celelalte zile (şase în Ţara lui Israel, cinci în diaspora), numite hol hamoed, au un statut intermediar: în timpul lor este permis de a se realiza toate activităţile necesare pentru a se îndeplini sărbătoarea dar nu cele care ar interfera cu relaxarea şi cu celebrarea. Sukkoh este un loc de rezidenţă temporală, construit special pentru sărbătoare. Se începe în general construcţia sa la sfârşitul de Yom Kippur (cf. Shlomo Ganyfried), deşi este permis de a se face în timpul hol hamoed-ului. Este de dorit de a decora (în ebraică, nivui Sukka, adică „a face sukka agreabilă”) cu fructe, cu un serviciu frumos etc. (se pot adăuga şi desenele copiilor).

Acoperişul cortului, Skhakh, trebuie să fie construit dintr-un material organic, din sol, dar deconectat de el.

Un sukkah nelocuit (prea îngust, prea mic etc.), vechi, a cărui skhakh a existat înainte de petrecere (ca un sukkot sub un copac) sau nu este în aer liber (ca un sukkah într-o casă), nu este conform prescrierilor religioase. Trebuie totodată să se acorde o atenţie specială menţinerii purităţii de sukkah şi a prestanţei sale.

Cerinţa de a „locui în Sukkah” înseamnă de a trăi acolo ca într-o casă, şi de a se realiza acolo ocupaţiile obişnuite, deşi este începutul sezonului rece; femeile, bolnavii şi copiii sunt scutiţi. Trebuie servită cel puţin o masă sub cort în prima seară a sărbătorii (şi a doua, în afara Ţării lui Israel), chiar pe vreme ploioasă, deşi în acest caz, masa ar putea fi servită în casă cât timp plouă. Într-adevăt ploile vă pot scuti de a dormi în sukkah, şi cele care riscă de a strica mesele prin apa care răzbate prin skakh; nu este niciun merit de a rămâne sub sukkah în astfel de cazuri (se precizează în Sukka, 135: 9 – 11).

Se obişnuieşte să se invite familia, prietenii, vecinii etc., pentru a împărţi masa de sukkah. Mulţi evrei, în conformitate cu un obicei cabalistic, „invită” în fiecare seară sub cortul lor un oaspete şi pentru unii, un oaspete spiritual (ushpizzin şi ushpizzyiot).

Este prescris în Tora ca în prima zi de Sukkot să se ia patru specii, „rodul pomului hadar, ramuri de palmier, nuiele din copacul ayot şi de sălcii de râu” (Levitiv, 23: 34 – 43), ceea ce tradiţia rabinică a interpretat ca pe o instrucţiune de a realiza procesiunile transportând aceste specii, pe care le identifică cu etrog (lămâi), ludav (palmier), hadass (ramură de mirt) şi arava (ramură de salcie), la Templul din Ierusalem (actual, la sinagogă). Această cerinţă este numită netilat ludav. Lulav este specia cea mai vizibilă şi desemnează deci cele patru specii în ansamblul lor.

Realizată la început într-o singură zi „în ţară” (adică în afara Templului), în prezent au loc şapte zile de Sukkot, cu excepţia Sabatului, prin decret al lui Rabban Yohanan ben Zakkai în amintirea Templului distrus, în care au avut loc procesiunile celor şapte zile de sărbătoare (Mishna Sukka, 3:10).

Speciile trebuie să îndeplinească criterii stricte de lungime, de mărime, de prospeţime, de culoare etc. (Mishna Sukka, cap. 3:17), şi este recomandat să vă informaţi la un expert (conf. Kitsur Choulhan Arukh 136: 1 – 10). Lulav-ul, cele trei ramuri de hadass la dreapta acestuia, şi două ramuri de arava la stânga sa, neapărat culese şi aranjate înainte de sărbătoare, sunt ţinute în sensul direcţiei de creştere, legate şi ţinute în mâna dreaptă (stânga pentru stângaci, conform cutumei ashkenaze dar nu după deciziile sefarazilor, în timp ce etrog-ul este ţinut în mâna opusă). Femeile nu trebuie să realizeze prescripţie celor patru specii, deoarece aceasta este limitată în timp (cf. Mishna Kiddushin 1:7). Sărbătoarea de Sukkot avea loc în principal în perioada primului şi a celui de-al doilea Templu din Ierusalem, o sărbătoare de pelerinaj, în cursul căreia evreii trebuiau să se ducă la Ierusalem timp de şapte zile şi de a face acolo daruri lui Dumnezeu conform prescrierilor biblice.

 

 

Samariteni pe muntele Gerizim, West Bank, în timpul pelerinajului de Sukkot. Foto de EdwardKaprov, sursa Wikipedia.

Samariteni pe muntele Gerizim, West Bank, în timpul pelerinajului de Sukkot. Foto de EdwardKaprov, sursa Wikipedia.

 

 

Deşi numeroşi evrei se duc în zilele noastre în pelerinaj la Zidul de Vest, în absenţa Templului reconstruit, liturghia se concentrează în principal, ca la Paşte şi Shavut, pe memoria riturilor străvechi şi pe daruri.

Ritualul liturgic de Sukkot se împarte de fapt cu aceste două sărbători deosebite:

  • O versiunea specială a Amidah (principala rugăciune a serviciilor de dimineaţă, de după – amiază şi de seară) recitată în prima zi a sărbătorii
  • Citirea Hallel
  • O lectură din Tora specială
  • Un serviciu de rugăciune suplimentară (musaf)
  • O rugăciune suplimentară, yaale veyavo, introdusă în Amida în zilele de hol hamoes. Sărbătoarea de Sukkot este calificată drept zman sim´hatenu („timpul bucuriei noastre”).

Se diferă prin caracterul său de jubiliare (cf. Deuteronom 16: 14 – 15) şi prin alte particularităţi. Unele dintre ele s-au putut păstra sau adapta la serviciile care au loc în sinagogi.

În timpul sărbătorii, Hallel este recitat în întregime (de la Psalmul 113 la Psalmul 118), după Amida de dimineaţă. Se individualizează prin netilat lulav şi naanuim (în ebraică, „balansări”), care nu se pot face la sabat, prin decret rabinic.

După ce s-a recitat binecuvântarea la lulav, persoana se balansează în cele „patru vânturi” (est, sud, vest, nord), în sus şi în jos (fără să se întoarcă), după cum precizează Yossef Daat; numai lulav, şi nu persoana, trebuie să fie întoarsă în direcţia celor patru vânturi. Se face la fel în timpul Hallel la versetul hodu (Psalmul 118:1) şi la prima parte a versetului ona (Psalmul 118:259).

La acest gest au fost date diverse interpretări; una dintre ele sugerează că ne rugăm la vânturile şi precipitaţiile abundente, încât ele vin (conf. Sukka 376).

Binecuvântarea lulav şi balansările sale nu pot fi făcute în prima zi decât dacă s-a dobândit un lulav (şi nu împrumutat, conf. Kitsur Chullhan Arukh 137:8).

Este totuşi posibil de a se dona un lulav celui care nu are, cu titlu temporar, şi de a împărţi costurile de cumpărare între două persoane, care se vor „vinde” sau se vor face mutual ca dar a „părţii” lor de lulav în momentul binecuvântării, de unde obiceiul printre comunităţile ashkenazi de a cumpăra un lulav colectiv.

La Sukkot se citeşte din Tora pasaje biblice, referitoare la ordinea de sărbătoare (Leviticul 22:26 – 23:44 şi Numere 29:12 – 16).

În prima zi, capitolul 14 din cartea lui Zaharia este citit în întregime ca haftara (citirea unei secţiuni complementare); în a doua zi (care nu există decât în diaspora), este trecerea de la Cartea Regilor raportând inaugurarea Templului lui Solomon, ale cărei sărbători au durat pe tot parcursul lunei Tishrei, şi mai ales la Sukkot, care face obiectul unei lecturi complementare (cf. E. Gugenheim).

Ofrandele pe care trebuie să le ofere copiii lui Israel în cele şapte zile de Sukkot în plus de cele perpetue, erau, contrar ofrandelor suplimentare (Korban mussah) cerute şi cu alte ocazii, diferite în fiecare zi. În consecinţă, pasajele reamintind aceste ofrande (cf. Numere 29:12 – 39) în serviciul suplimentar (musaf), de asemenea, variază. Conform tradiţiei rabinice, Sukkot era, în epoca Templelor din Ierusalem, ocazia ceremoniei libaţiei apei, în cursul căreia apa, adusă de la izvorul Ghihon, era vărsată pe altar, în scopul de a obţine harul divin pentru ploi. Ea era un pretext de mari bucurii în azarat nashim (partea Templului în mod normal rezervată femeilor, conform Mishna Sukka, 5:1). Evenimentul este comemorat actual prin festivităţi nocturne într-o sinagogă sau un loc de studii.

Conform tradiţiei rabinice, credincioşii efectuau undeva în Templu, aşa – zisele hakafot (în ebraică, „circuite”) în susul altarului ofrandelor, cu ramuri de salcie culese, formulând cereri speciale pentru un an de ploi abundente; ele erau numite hoshaanot, după expresia hosha na (în ebraică, „Salvează – mă, graţie”) care revenea la sfârşitul fiecăreia din aceste cereri. În zilele noastre, în absenţa Templului construit, credincioşii efectuează zilnic (după musaf la ashkenazi, imediat după Hallel la sefarzi, conform Yossef Daat), o hakafa în jurul platformei pentru citirea Torei cu lulavul lor, rostind poeme liturgice, de asemenea numite hoshaanot. La ashkenazi, Rakafotul nu se face la sabat şi cei care au pierdut pe unul dintre părinţii lor în timpul anului sunt scutiţi. La sefarzi, folosirea depinde de comunitate pentru sabat şi persoanele îndoliate trebuie să participe la procesiuni (cf. Yossef Daat).

A şaptea şi ultima zi de Sukkot se ţine Hoshanna Rabba („Marea hoshanna”) care dă numele său unei zile : credincioşii efectuează nu una ci şapte hakafot cu cele patru specii în jurul platformei, pe care au fost montate toate sulurile Torei disponibile în sinagogă. Apoi se depun speciile şi se balansează un mănunchi de cinci ramuri de salcie (alte ramuri decât cele ale lulavului) înainte de a le bate de sol.

Hoshanna Rabba este de asemenea considerată cu ultima din zilele redutabile şi ultima ocazie de a te pocăi înainte ca procesul înregistrat de Dumnezeu la Yom Kippur să se facă definitiv. Se obişnuieşte să se realizeze o seară de studiu şi, la sefarzi, se recită seli’hot (poeme liturgice implorând iertarea divină), iar în unele comunităţi, se sună shofarul (conform C. Alder şi N. Dembitz).

Citind Cartea Ecleziastului în cursul slujbei de dimineaţă de sabat hol Hamoed (sau a primei zile a sărbătorii, dacă 15 tishrei are loc într-un sabat), este o instituţie rabinică târzie (cf. Charles Mopsik) în scopul de a menţine manifestările de bucurie la un nivel rezonabil, ca urmare a discuţiilor cu privire la vanitatea existenţei şi a amintirii că omul este chemat de a da socoteală pentru toate actele sale în faţa lui Dumnezeu.

Conform tradiţiei rabinice, în timpul primului Templu din Ierusalem, toţi pelerinii, bărbaţi, femei şi copii erau adunaţi în afara Templului în prima zi de hol hamoed a primului an a ciclului rabatic, în cazul în care regele (regatului unificat de Israel apoi, după schisma de la Ierobam, a lui Iuda), cocoţat pe o platformă de lemn construită pentru această ocazie, citea câteva pasaje de la începutul Deuteronomului (cf. Sota 41a).

Haqel nu a mai avut loc de la distrugerea Templului, dar unele grupuri, cât şi guvernul statului Israel, l-au reprodus pe o scară mai mică.

Sheuini Atzeret (în ebraică, „închiderea celei de-a opta zi”) are loc în a opta zi la data de 15 Tishrei şi, prin urmare, imediat după Sukkot. Deşi se consideră des ca făcând parte din aceasta, rabinii au insistat asupra caracterului său independent. Au ales de asemenea această zi pentru a finaliza şi a reîncepe ciclul anual al citirii Torei, care sunt în principal legate de Sim’hat Tora (în ebraică, „bucuria de Tora”) şi care marchează actual această zi. Sim’hat Tora este sărbătorită în timpul Shemini Atzeret în Ţara lui Israel şi a doua zi în diaspora.

Pentru karaiţi, adepţii unui curent al iudaismului care nu urmează decât Biblia ebraică şi resping interpretarea rabinică, numai practicile explicit menţionate în Biblie trebuie să fie practicate, ceea ce exclude toate riturile împăciuitoare (cf. Nehemia Gordon).

Pelerinajul, care nu este realizat decât de bărbaţi (dar la care participă de asemenea şi femeile), se efectuează în Kenessa îngropată, loc de cult Karait cel mai apropiat de Templul distrus, situat în cartierul evreiesc din Oraşul Vechi din Ierusalem. Rugăciunile din această zi, foarte diferite de liturghia rabinică, constă în principal din recitarea psalmurilor într-o stare de prosternaţie. Membrii congregaţiei se adună apoi într-un sukkah public să mănânce şi să cânte imnurile speciale înainte de a se duce la Zidul de Vest (cf. Gil Shefler).

Karaiţii neglijează instrucţiunile rabinice pentru construirea unui sukkah şi consideră, după cum înţeleg Cartea lui Neemia, că singura obligaţie biblică este de a confecţiona, în prima zi de sărbătoare (Leviticul 23:34 – 43), sakkahul plecând de la cele patru specii (cf. Nehemia Gordon).

Mai mult decât atât karaiţii îşi bazează calendarul pe observaţia directă a lunii noi şi pe germinarea grâului, „ziua a cincisprezecea din a şaptea lună” necoincidând neapărat cu 15 tishrei a calendarului evreiesc (cf. N. Gordon şi Moetzet Hakhamin).

Samaritenii, adepţii unui mozaism neevreiesc care nu recunoaşte decât primele şase Cărţi ale Bibliei ca fiind canonice, sărbătoresc Sukkot în întuneric, în timpul nopţii sau dimineaţa devreme datorită persecuţiilor de care au suferit de-a lungul secolelor.

Pelerinajul lor care are loc pe Muntele Templului dar la muntele Guerizim, locul loc sfânt, în prima zi a sărbătorii (care nu coincide cu cea a evreilor rebiniţi), înainte de răsăritul soarelui. Se adună în jurul orei 3 dimineaţa în locul lor de cult şi-şi cântă cântecele tradiţionale, înainte de a se îndrepta în şapte etape pe munte, ghidaţi de doi cohanimi care deţin Tora samariteană şi suportul său. La fiecare etapă, cohenul care ţine Tora o ridică şi congregaţii se roagă.

În etapa a şaptea, samaritenii cheamă „colina eternă” şi unde se afla după spusele lor Cortul, oratorii recită o rugăciune lungă şi efectuează, cu picioarele goale, şapte ocoluri în jurul pietrei. Apoi, ajung femeile cu coşurile încărcate cu alimente şi toţi se bucură pe munte.

Sukkah este construit în interiorul caselor (într-o mare grijă pentru discreţie). El constă dintr-un cadru metalic şi un skhakh construit din patru specii, bogat decorat de fructe şi de legume la alegere, care sunt aranjate în modele geometrice. Fructele sunt stoarse şi consumate după cele şapte zile ale sărbătorii.

Tradiţia Beta Israel din Etiopia este depozitara unui iudaism pre-rabinic în principal bazat pe Biblie, pe cale de dispariţie datorită emigrării masive a membrilor lor în Israel şi a adoptării iudaismului orthodox.

Sărbătoarea de Sukkot, cunoscută sub numele de Baal Massalat („sărbătoarea umbrii”), face parte din sărbătorile lor dar se pare că nu au respectat niciodată prescripţia sukkah căci trăiau în colibe de-a lungul întregului an.

Caracterul agricol al sărbătorii de Sukkot este preluat la rândul său de mişcarea pionierilor kibbutzurilor care, abandonând aspectele tradiţionale, au făcut de fapt o sărbătoare veselă câmpenească în cursul căreia se multiplică dansurile folclorice şi cântecele de copii. Astăzi există unele melodii clasice cum ar fi Shbmit bona Sukka de Naomi Shemer, Patish masmer de Emmanuel Harussi şi Nahum Basukka Shelanu de Lea Naor şi Moshe Wilensky etc.

Sukkot este în prezent una dintre sărbătorile naţionale din Israel, considerată ca o perioadă de vacanţe, pretext pentru numeroase ieşiri în familie, în special printre evreii de origine kurdă, care sărbătoresc Seharane („sărbătoarea naturii”).

Sukkot este menţionată de mai multe ori în Evanghelia după Ioan (7:2 – 37). Spre deosebire de alte sărbători de pelerinaj, ea nu a fost transpusă în creştinism, cu excepţia unei posibile reveniri în cele patru Zile din septembrie, altădată celebrate printr-un post, procesiuni şi rugăciuni pentru recolte dar corespunzând actual mai degrabă unei perioade de liturghie decât unei adevărate sărbători religioase. Pe de altă parte, ceremonia de Duminica Floriilor, care comemorează intrarea lui Iisus Christos în Ierusalem, este o rămăşiţă din Hoshanna Rabba, ulterior decalată în calendarul creştin (cf. Alexandre Schmemann).

Sukkot poate fi intensificat în calendarul creştin prin citirea care ar fi fost făcută de Părinţii pelerini ai Leviticului pentru a institui sărbătoarea de Recunostinţă (cf. E. Lieberman). Mai mult, diverse mişcări evanghelice iudeo-creştine respectă sărbătoarea Corturilor din anul 1980 pe baza Evangheliei lui Ioan.

 

Lasă un comentariu

Urmăriţi-ne pe Facebook!

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Urmariți-ne pe Pinterest!

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!