Soldaţii lui Orellana, trimis de Pizarro în căutarea legendarului Eldorado, au întâlnit un fluviu măreţ, pe ale cărui maluri, printre numeroase populaţii indiene, trăia şi un trib de femei albe, atât de războinice încât spaniolii au preferat să le evite după primele ciocniri (iunie 1542). Indienii din selvă, care se temeau mai mult de aceste arcaşe neîntrecute decât de soldaţii îmbrăcaţi în fier şi înarmaţi cu archebuze, le-au povestit conquistadorilor că misterioasele luptătoare veneau din oraşe bogate în aur, puternic fortificate şi luminate de „sori mai mici“, care „răsăreau“ noaptea pe bastioane, făcând imposibil un atac prin surprindere.
Spaniolii au botezat fluviul pe care îl descoperiseră Amazon în amintirea femeilor războinice descrise de Homer şi au pornit în căutarea „oraşelor aurului“. Nu s-au întors decât prea puţini, fără să fi găsit nimic. Dar, câţiva ani mai apoi, trupe spaniole descopereau şi cucereau la izvoarele lui Rio Paraguay (Mato Grosso), o fortăreaţă apărată de indieni conduşi de femei şi bărbaţi albi şi blonzi. Spaniolii au incendiat cetatea, fără să-i poată captura pe misterioşii războinici albi, care au atacat frontal cu atâta furie încât au spart cercul asediatorilor şi au dispărut în junglă. Într-un turn conic din mijlocul fortificaţiilor, conquistadorii au văzut un mare glob translucid, care „lumina întreaga cetate, alungând întunericul pe sute de metri în jur“, după cum scria cronicarul Barco Centenerra. În incendiu, globul a dispărut, nemaifiind găsit niciodată.
Mai târziu, portughezii, precum şi mulţi aventurieri şi exploratori europeni vor auzi nenumărate legende despre amazoanele albe sau războinicii viracochas, cu bărbi şi plete roşii, şi despre cetăţile ascunse, pline de comori. Mult timp s-a crezut că enigmaticii albi ai pădurilor amazoniene nu trăiesc decât în fantezia populară, la fel ca şi oraşele secrete. De-abia în 1911 a fost descoperită, în Peru, la 2.000 m altitudine, Machu Picchu, fortăreaţa sacră a incaşilor (atribuită lor, deşi a fost construită cu şase secole înainte de constituirea statului incaş, după cum au demonstrat cercetări recente), locuită numai de femei şi căreia spaniolii doar i-au bănuit existenţa.
Cu toate că putea adăposti zeci de mii de oameni, impresionanta citadelă din departamentul Cuzco (compusă din turnuri şi bastioane tronconice, clădiri piramidale, ziduri de apărare groase de 6-10 m, temple şi cartiere întregi de locuinţe poligonale sau cubice în stil „pueblo“, toate urcând treptele unui masiv terasat artificial) nu a servit nici ca punct de rezistenţă, nici ca loc de refugiu.
Săpăturile arheologice au demonstrat că în Machu Picchu au trăit doar câteva sute de femei, poate vestale ale cultului Soarelui; rămâne o enigmă motivul pentru care amerindienii au ridicat un oraş întreg (sau mai precis două, întrucât în 1982, la câteva decenii după descoperirea cetăţii propriu-zise, o echipă de arheologi sud-americani condusă de profesorul Judino Zapata a găsit o altă citadelă, subterană – o uriaşă reţea de galerii şi săli săpate în stâncă, a căror destinaţie n-a putut fi stabilită) doar ca să slujească drept sanctuar, când nicăieri, nici măcar în Cuzco, templele nu reprezentau mai mult de o zecime din totalul spaţiului urban.
În orice caz, Machu Picchu n-a fost decât prima surpriză rezervată de incaşi şi de predecesorii lor arheologilor secolului al XX-lea. Astfel, în 1986 s-au descoperit, în urma unor cartografieri aeriene efectuate cu aparataj ultramodern, ruinele unui alt oraş necunoscut, situat la 115 km nord de Cuzco şi la câteva zeci de kilometri de Machu Picchu. Acoperită în prezent de junglă, aşezarea are o suprafaţă de două ori mai întinsă decât citadela sacră şi, spre deosebire de aceasta (care este compusă din mai multe ansambluri arhitectural-urbanistice distincte), are un aspect unitar – un adevărat oraş, cu locuinţe, temple şi palate, străzi pietruite, canale şi apeducte, toate protejate de un zid monumental, lat de până la 12 m. Săpăturile efectuate sub conducerea arheologului peruan prof. Alfredo Valencia au relevat asemănări evidente cu stilul Tiahuanaco, o vechime de câteva mii de ani şi au dat la iveală depozite de arme din bronz de o calitate superioară la tot ce se descoperise până atunci în Peru.
În 1979, o expediţie braziliană condusă de Roldao Pires Brandao a găsit în selvă, la graniţa braziliano-venezueleană, ruinele unei cetăţi înconjurată de ziduri şi bastioane, precum şi, la câteva sute de metri de aceasta, un ansamblu arhitectural compus din trei piramide în trepte având fiecare câte 150 m înălţime. Săpăturile au dus la descoperirea câtorva zeci de schelete ale unor femei tinere, alături de arme de piatră şlefuită şi cupru (cuţite lungi, vârfuri de săgeţi şi lănci) şi două statuete de femei goale, cu un harnaşament complicat de curele pe corp şi având cuţite-sabie la şold. Majoritatea scheletelor prezintă caracteristici anatomice europide, iar unele purtau brăţări ornate cu smaralde la glezne, plăci pectorale de aur, splendid cizelate şi constituind un fel de cupe-apărători pentru sâni, precum şi discuri bombate, ce protejau pântecele de lovituri. Deocamdată nu se ştie cine a construit oraşul, atribuit provizoriu incaşilor (deşi stilul urbanistic şi de construcţie pare mai curând mayaş) – dacă se va confirma ipoteza cercetătorilor brazilieni, hărţile imperiului Marelui Inca vor trebui modificate, deoarece până acum nu se considera că frontierele sale se întindeau atât de departe în est.
De altfel, încă de acum câteva decenii, nava de cercetări oceanografice Anton Brunn a localizat şi fotografiat în largul coastelor peruviene, la 80 km de Callao şi la o adâncime de 2.000 m, zeci de coloane sculptate, din piatră albă (dintre care unele erau încă în poziţie verticală). De remarcat că incaşii nu foloseau coloanele în arhitectură decât ca monumente de sine stătătoare (coloane-statui, obeliscuri etc.). Cui aparţineau aceşti stâlpi cilindrici în stil egiptean?!
Dan Apostol
