Istorie

Tratatul economic româno-german din 1939

0 375
5.00 avg. rating (99% score) - 5 votes

La 23 martie 1939 România parafează tratatul economic cu Germania la Bucureşti. Acest acord era defavorabil României, ducea la adaptarea economiei ţări la cerinţele si necesităţile Germaniei. Cum a fost posibil să ajungă România intr-o asemenea situaţie defavorabilă in ajunul izbucniri celui de al doilea război mondial?

 

Sfârşitul anului 1937 găseşte România între ciocan si nicovală, formula definitorie a esenţei politici externe a guvernului Goga, a găsit „Washington Post” la 30 decembrie 1937, cand aprecia că „România vrea sa rămână filofranceză, dar nu anti germană”.

Deasemena situaţia internă a României cunoaste schimbări dramatice, guvernul prezidat de Octavian Goga este destituit de regele Carol al II-lea după numai 44 de zile de activitate, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1938. Noul guvern prezidat de catre patriarhul Miron Cristea, girază trecerea la regimul de autoritate monarhică.

 

Tratatul economic româno-german din 1939 1

foto Wikipedia

La 30 martie 1938 s-a constituit Frontul Renaşteri Naţionale, definit ca „Unica organizaţie in stat”, avându-l ca şef suprem pe rege.

Regimul autoritar al lui Carol al II-lea s-a confruntat de la început cu evenimente internaţionale care se repercutau asupra politicii sale externe. Astfel politica Germaniei de integrare a tuturor germanilor in cel de al treilea Reich devine tot mai agresivă, atingând punctul culminant pe 13 martie 1938 cand s-a infaptuit Anschlussul-act de forţă prin care Germania nazistă proceda la prima sa agresiune si expansiune teritorială, cea ce avea să schimbe intr-o masură insemnată configuriaţia politică şi raportul de forţe din Europa, cu implicaţi importante şi pentru situaţia României. Nu era vorba numai de faptul că Germania se aproapia, geografic, cu 300 de kilometri de România, ci şi ca aceasta stabilise graniţe comune cu Italia, tăind, prin axa Roma-Berlin, Europa orientală de cea occidentală, şi cu Ungaria, dar şi cu Iugoslavia şi, mai ales că puterile occidentale aliate sau prietene României accepaseră noul fact înplinit fără o reacţie seminificativă.

In aceeaşi zi de 13 martie 1938, Armand Călinescu aprecia că evenimentele din Austria nu erau întâmplătoare, ci constituiau o etapă în planul de expansiune al Germaniei,  care urma să se extindă şi asupra României.

În audienţa pe care o acordă lui Wilhem Fabricius, ministru german la Bucureşti , la 18 martie 1938, Carol al II-lea declara in legătura cu Anschlussul că România n-ar fi fost atinsă direct de faptul in sine şi spera să nu urmeze complicaţii.

România a căutat înca de la început o apropiere către Franţa şi Anglia, aliaţii tradiţionali din prima confruntare mondială, dar localizarea geografică între cele două mari puteri, Germania şi Rusia, a dus la adopatrea unei politic externe prudente şi şovăelnică, catalogată de adversarii politici drept „o politică de echilibristică”.

În ajunul celui de al doilea război mondial, Marile Puteri europene manifestau un interes aparte faţă de România. Atenţia lor era reţinută, deopotrivă, de poziţia geostrategică si resursele economice de care dispunea, mai ales cele petrolifere si cerealiere.

Evoluţia relaţilor internaţionale, Conferinţa de Munchen din 1938, şi pactul Ribentropp-Molotov din 1939, a adus România în faţa unui grav pericol, punându-i sub ameninţare hotarele şi însăşi existenţa ei ca stat liber şi independent.

Tratatul economic româno-german din 1939 2

foto Wikipedia

Grigore Gafencu foarte realist constata, în conferinţa „Europa dupa Anschluss”, că Europa avea frontiere garantate si frontiere negarantate iar politica externă a României nu putea fi decât, aşa cum era în realitate, o luptă pentru existenţa naţionala, o chestiune de rezistenţă bazată pe proprile forţe, în vederea coservări frontierelor şi a independenţei politice şi economice.

Amintind de ultimele vizite întreprinse în străinătate de regele Carol al II-lea, Gafencu menţiona dorinţa României de a menţine bune relaţi cu Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia şi Belgia.

Spre deosebire de celelalte state balcanice, România poseda produse petroliere cea ce sporea gradul de interes al Germaniei, angajate pe calea războiului şi care până în 1940 îşi acoperea 50% din nevoia de petrol din SUA, Mexic şi alte zone care în cazul unui război cu Franţa şi cu Anglia nu mai puteau fi folosite. Pornind de la expereienţa primului răboi mondial, când, la retragere spre Moldova, români au distrus mare parte a instalaţilor petroliere, din zona Prahovei, Germania va urmări să obtină controlul asupra petrolului românesc, dar nu calea unei ocupaţi miltare. Ori o ocupare pe cale paşnică era dificilă, căci in 1939 capitalul german deţinea doar 1% din investiţiile străine în România şi atunci rămânea calea presiunilor politice, a izolări internaţionale sau a reaprinderii tensiunilor de la graniţele ţări.

Tratatul privind promovarea raporturilor economice între Regatul României si Reichul German, semnat la Bucureşti, la 23 martie 1939, a fost rezultatul unor negocieri dificile începute în toamna anului 1938, fiind reluat odată cu depăşirea crizei survenite în relaţiile dintre cele două ţări, în urma vizitei regelui Carol al II-lea la Berlin, în februarie 1939. Berlinul viza un dublu scop: a) să obţină o mărire a importurilor de petrol, lemn şi diferite minereuri şi b) să promoveze o colaborare economică bilaterală pe termen lung. România urmărea: a) obţinerea  recunoaşterii graniţelor şi b) o colaborare în domeniul militar pentru completarea armamentului, în special în aviaţia militară şi construirea industriei de armament pe bază germană. Cele două părţi erau deopotrivă interesate să intensifice relaţiile economice şi, la 23 martie1939, acordul era încheiat, purtând semnătura ministrului afacerilor străine, Grigore Gafencu, a ministrului economiei naţionale, Ioan Bujoiu, iar din partea germană de Wilhem Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti, si Helmuth Wohlthat, director ministerial.

Tratatul stabilea modalităţile de decontare a schimburilor economice. De remarcat că un procent din sumele obţinute de Germania în urma livrărilor de armament, a dezvoltări infrastructurii şi construirii instalaţiilor de utilitate publică, urma să rămână în România, ca participare de capital la proiectele mixte.

Durata Tratatului era de 5 ani şi urma să fie aplicat provizoriu, până la ratificare,  denunţarea fiind condiţionată de un preaviz de un an.

Acordul „Wohlthat” (cum mai este cunoscut tratatul după numele semnatarului şi principalului negociator din partea Germaniei) era cu siguranţă favorabila Reichului şi, dacă era pus în aplicare, încă de pe atunci, economia României s-ar fi adaptat în întregime intereselor Germaniei. Era numai un acord-cadru, ale cărui prevederi trebuiau detaliate în convenţii separate. Tratatul lăsa o posibilitate de opţiune guvernului de la Bucureşti. Din perspectivă strict economică, el crea posibilitatea unui debuşeu pentru produsele agricole româneşti şi reprezenta o emancipare de sub tutela Anglo-Franceză. Totodată, colaborarea cu o economie avansată, cum era cea a Germaniei, favoriza acumularea de cunostinţe tehnice şi de utilaj de înaltă calitare. Prin invenstiţile germane în infrastructură şi instituţiile publice, România realiza un import de capital necesar unor investiţii care nu puteau fi asigurate cu resurse proprii.

La 1 aprilie 1939, Armand Călinescu nota: Ţin să spun că dacă am făcut acordul economic cu Germania, a fost numai pentru a câstiga timp şi unele avantaje economice şi nu pentru a ne apropia politic de Germania.

Într-un memoriu prezentat guvernului la 15 aprilie 1939, Grigore Gafencu avea să dea următoarea explicaţie confidenţială: „Acordul nostru economic reprezintă o înţelegere care pune capăt, deocamdată, presiunii germane exercitate asupra noastră”. Peste 5 zile, ministrul român de externe, aflat în vizită oficială la Berlin, asista la parada militară prilejuită de a 50-a aniversare a lui Hitler şi, fiind întrebat cum îi place, în special defilarea tancurilor, ar fi răspuns: „Parada e foarte interesantă, dar ce s-ar face tancurile fără petrolul românilor?”.

La Moscova, Tratatul economic româno-german a stârnit nemulţumire şi suspiciuni. La 29 martie 1939, Maxim M. Litvinov, comisarul pentru afaceri străine al U.R.S.S., i-a declarat lui Nicolae Dianu, ministrul României la Moscova, că prin respectivul tratat „s-ar putea ca pericolul unei agresiuni fasciste să se apropie de frontiera sovietică” şi, dând ca sigure informaţiile sale privind existenta unor claze politice secrete, care ar fi prevăzut asigurarea integrităţii graniţelor  României de către Germania, a întrebat: „Cu ce preţ?”, afectând o anumită îngrijorare. Plenipotenţiarul român a răspuns că acordul cu Germania era strict economic şi nu conţine, în sine, nici un fel de drepturi pentru Germania pe care România nu le-ar acorda altor ţări, iar in legăturăcu recunoaşterea graniţelor şi apărarea integrităţii teritoriale, a precizat că acestea „trebuie să fie ţinta oricărui stat”.

Subordonarea economiei româneşti avea să fie realizată în etape succesive, corespunzătoare momentelor cele mai importante care au marcat ajunul şi începutul celui de-al doilea război mondial.

În domeniul industriei, atenţia Germaniei se îndrepta mai ales spre industria metalurgică unde viza anihilarea completă a acesteia pentru a nu concura cu produsele germane. Astfel două mari societăţi româneşti(Reşiţa şi Malaxa) au fost acaparate de trustul HGV.

Controlul asupra Reşiţei a fost uşurat după ocuparea Cehoslovaciei, deoarece Germania a preluat pachetul de acţiuni ale unei firme de armament din Brno, acţionară la Reşiţa. Prin intermediul societăţii româno-germane Rogifer, trustul HGV a acaparat conducerea uzinelor Malaxa. După ce a adus aceste uzine moderne în pragul falimentului, HGV vinde statului român Malaxa!!!

In industria petrolieră acapararea societăţilor s-a făcut pe o cale diferită după 1940 când Olanda şi Franţa au fost ocupate de Germania, acestea deţinând o parte importantă în expoatarea petrolului românesc. Cea mai mare societate petrolieră era Astra Română, o filială a concernului anglo-olandez Royal Dutch Shell, şi după ocuparea Olandei, Germania reuşeşte să facă astfel ca director al Astrei Române să fie numit fratele şefului guvernului prohitlerist din Olanda. Asemănător s-a procedat şi cu societatea româno-americană, astfel că în scurt timp Germania va deţine controlul asupra petrolului românesc pe cere îl jefuieşte în mod sistematic prin folosirea de practici piratereşti:erupţii prin duze mărite sau foraje deviate pentru a intra în perimetre cu rezerve ale statului etc.

Agricultura reprezenta un sector vital pentru statul german si acest lucru apare în sporirea rapidă a numărului de firme româno-germane care vor fi înfiinţate pînă în 1943, care au monopolizat produsele agricole chiar în dauna nevoilor populaţiei civile.

Comerţul exterior s-a desfăşurat cu Germania în termenii unor tratate şi acorduri bilaterale care, cu toată opoziţia guvernelor române, conţineau condiţiile impuse de partea germană. Drumul spre suordonarea economică a României a început cu tratatul economic româno-german din 1939 căruia i s-au adăugat şi alte acorduri: acordul petrolului (mai 1940), prin care România devenea o staţie de bezină care acţiona automat în serviciul Germaniei, protocolul cerealelor (august 1940), acordul privind aprovizionarea trupelor germane (1941); aceste acorduri erau însoţite de numeroase protocoluri confidenţiale încheiate de comisiile guvernamentale româno-germane. Trebuie remarcat că Romania şi-a respectat obligaţiile pe toată durata acestor acorduri, în timp ce Germania urmărea să obţină mai mult fara a da nimic sau foarte puţin în schimb. Astfel plăţile între cele două state se se făceau în baza sistemului clearing ce fusese stabilit încă din 1935 între ele. În ansamblu acest sistem însemna comerţ în compensaţie, dar dacă schimburile nu sunt echilibrate, adică exportulunui partrener este mai mare ca importul, el devine neechivalent, deci trebuie să înceteze, ori în relaţiile comerciale cu Germania, el era neechivalent.

Rapturile teritoriale din 1940 au lovit greu în toate structurile statului român şi, în primul rând, au fracturatcomplexul economic naţional, provocând grave daune economice în privinţa resurselor de materii prime, instalaţii, capitaluri investite, forţă de muncă, producţia agricolă, sistemul feroviar au fost dezarticulate.

Astfel numărul intreprinderilor din economia românească a fost diminuat cu 20% însă altele au fost nevoiete să-şi înceteze activitatea deoarece au fost rupte brutal de zonele de aprovizionare cu materii prime în cadrul complexului economic naţional.

Instaurarea dictaturii Antonescu în România în septembrie 1940 şi aderarea ţării la axa Roma- Berlin- Tokio în noiembrie, aceluiaşi an, avea să însemne noi deschideri pentru jefuirea Românieide către Germania nazistă, chiar dacă opoziţia lui Ion Antonescu – dictată de dragostea de ţară şi de raţiunile politice ale vremii- era menită să sporească contribuţia Germaniei la susţinerea potenţialului militar al României care va intra în 22 iunie 1941, alături de Germania , în război alături de Germania, împotriva URSS pentru eliberarea teritoriilor cedate acesteia în iunie 1940.

Evoluţia României s-a răsfrânat nemijlocit asupra destinului petrolului, care a devenit obiectivul strategic nr. 1 al tuturor beligeranţilor, ceea ce priveşte importaţa resurselor româneşti de petrol pentru Germania angajată într-un război mondial şi supusă blocadei totale iniţiată de Marea Britanie la finele onului in 1939. În acest sens potrivit estimărilor unui fost mare istoric german, l-am numit pe Andres Hillgruber, în răstimpul ianuarie 1939-iulie 1944 livrarile de produse petroliere ale României către germania (teritoriul Reichului, armatele de pe front şi Protectorul Cehiei şi Morviei) au însumat “623.000 tone”. Această cantitate, modestă în aparenţă, a repreyentat însă 1/3  din consumul general al Reichului în vremea ostilităţilor din 1939-1945, element ce pune în evidenţă importanţa extraordinară a produselor româneşti de petrol pentru Hitler până la 23 august 1944, iar după aceea, şocul înregistrat de Berlin prin pierderea obiectivului respectiv. A fost cauza pentru care nimeni altu decât însuşi Albert Speer, în calitatea-i de fost ministru al Armamentului Reichului, a recunoscut că în urma retragerii României din Axă la 23 august 1944 s-a produs „o întorsătură decisivă” în economia de război germană şi, deci, în desfăşurarea conflagraţiei înseşi.

Tratatul economic româno-german din 1939 3

foto Wikipedia

Ca o concluzie finală, pentru Marele Reich al lui Adolf Hitler, România se număra printre statele de căror prietenie ori obedienţă, şi chiar supunere, se impunea din multiple necesităţi militare, economice şi politico-diplomatice, pentru ţara noastră, din contră, alianţa cu Germania şi sateliţii săi, în cadrul Axei Brlin-Roma-Tokyo, departe de a reprezenta o necesitate, reprezenta exclusiv rodul evoluţiilor politice şi militare la nivel continental şi pe plan intern, din ajunul şi din prima etapă a conflagraţiei mondiale.

Recent a fost adus în prim plan tratatul din 1939 într-un articol din revista Săptămâna financiară intitulat ,,O soluţie pentru ieşirea din criză: recuperarea datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale nerespectate cu România” unul din autori fiind reputatul doctor în stiinţe economice Radu Golban.

Parlamentarul german Ulla Jelpke, membru al partidului de stânga Die Linke, a adresat la începutul acestei săptămâni o interpelare guvernului federal prin care a solicitat un punct de vedere oficial referitor la posibila datorie a Germaniei faţă de România reprezentând soldul neachitat de Casa de Compsensaţie din Germania către România care, în moneda europeană, ar echivala în prezent cu peste 18 miliarde de euro. Ministrulu de Finanţe german a răspuns interpelării, precizând că România a renunţat la orice pretenţie financiarî prin semnarea Tratatatului de Pace de la Paris din 1947, după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Acest răspuns poate însă să complice şi mai mult situaţia Germaniei, deorece tratatul de pace prevede că România renunţă la orice pretenşie faţă de Germania, cu excepţia celor rezultate din contracte şi obligaţii contractuale anterioare datei de 1 septembrie 1939, momentul declanşării conflagraţiei mondiale.

Dar aceste dezbateri sunt mult mai complexe şi mai complicate pentru a fi detaliate în acest moment.

istoric Marius Luchis

Content Protection by DMCA.com

Lasă un comentariu

Urmăriţi-ne pe Facebook!

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Urmariți-ne pe Pinterest!

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!