La 30 august 1940, prin dictatul de la Viena, Ungaria a ocupat, prin presiune și dictat, cu sprijinul nemijlocit al Germaniei și Italiei, 43 492 kmp din nord-vestul României, care includeau 1 380 de localități, între care 22 de orașe. Linia vremelică de demarcație impusă la Viena a afectat grav unitatea geografică a teritoriului românesc, pătrunzând ca un pumnal împlântat în însăși inima României până aproape de Brașov. Ea tăia căile ferate și celelalte căi de comunicație, separa orașele industriale de zonele de materii prime, condamnând la izolare și decadență economică atât partea de sud, cât și pe cea de nord a Transilvaniei. În ceea ce privește populația, 2 628 238 de locuitori au fost încorporați Ungariei. Dintre aceștia 1 321 581 erau români (50,39%), 976 956 erau maghiari (37,05%) și 329 701 alte naționalități (12,56%). În pofida mutilării geografice a teritoriului românesc, ,,demnă –așa cum preciza Milton Lehrer – cel mult de mâna brutală a unui măcelar”, autorii dictatului nu au putut să ,,decupeze” din trupul Transilvaniei o regiune în care elementul românesc să nu fie majoritar. Pentru a încorpora la Ungaria 976 956 de cetățeni de naționalitate maghiară, au trebuit să intre sub ocupație ungară 1 321 581 de români. În afara marilor daune provocate economiei naționale (suprafaţa ocupată de Ungaria a inclus 594 de întreprinderi mari, minele de aur, argint, cupru, cărbune, bauxită etc., care includeau 40% din rezervele de aur), a fost afectată grav și capacitatea de apărare a țării, în teritoriul ocupaat aflându-se fortificațiile din partea de vest a țării, cu importanta zonă a ,,Porții Someșului”, trupele ungare ajungând astfel la doar câțiva kilometri de Brașov și de principala trecătoare montană de la Predeal, în apropierea cooronamentului Carpaților Meridionali. Importante au fost și valorile spirituale, culturale și științifice pierdute. Și mai mare a fost suferința românilor rămași în teritoriul ocupat, care au trebuit suporte asuprirea străină, datorită regimului extrem de dur aplicat de către ocupanţi, din Transilvania refugiindu-se 221 697 de români (până la 1 aprilie 1944) [1].
Intensificându-și presiunile revizioniste din perioada interbelică, guvernul de la Budapesta a făcut cunoscut guvernului german (în vara anului 1940), în contextul în care Uniunea Sovietică și Bulgaria au revendicat și ele părți din teritoriul românesc, că dacă guvernul român nu satisfăcea și cererile ungare va considera acest lucru drept ,,o discriminare flagrantă împotriva Ungariei a cărui efect pentru opinia publică va duce chiar la consecinţe imprevizibile”. În pofida sfatului oferit de Joackim von Ribbentrop, ministrul de Externe german, de a ,,păstra pacea”, Executivul ungar a decis mobilizarea generală şi a sporit forţele concentrate la frontiera cu România.
În încercarea de a menține liniștea în zonă, în contextul în care Wehrmacht-ul se pregătea să invadeze Anglia, și de a controla atât Ungaria, cât și România, Hitler a sugerat lui Carol al II-lea să înceapă negocieri cu Ungaria şi Bulgaria în problema ,,revizuirilor teritoriale”. Răspunzând Führer-ului (6 iulie 1940), regele român a arătat că era de acord cu ,,iniţierea negocierilor” cu guvernele ungar şi bulgar, pronunţându-se pentru ,,o strămutare reciprocă extensivă de populaţii”, pe principiul etnic, în condiţii bine determinate. Nemulţumit de acest răspuns, Hitler a replicat dur (15 iulie), făcând cunoscut că orice încercare de a ,,evita pericolele” care planau asupra României prin ,,manevre tactice de orice fel” era sortită eşecului. ,,Mai devreme sau mai târziu – preciza cancelarul german -, şi probabil într-un timp foarte scurt, rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României”. Recomandând împăcarea ,,de bună credinţă” cu Ungaria şi Bulgaria, el considera că ,,o revizuire a devenit inevitabilă” şi a atras atenţia că în caz de refuz Germania ,,nu va mai manifesta niciun interes faţă de dezvoltarea ulterioară a evenimentelor din sud-estul Europei”.
Răspunsul lui Carol al II-lea, şi implicit al guvernului român, a fost transmis la 26 iulie 1940, cu prilejul vizitei pe care Ion Gigurtu, primul-ministru român, şi Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, au făcut-o în Germania. Cu acel prilej regele român sugera (în scrisoarea adresată Führer-ului) că reglementarea diferendelor dintre România, Ungaria şi Bulgaria trebuia să se facă ,,simultan cu toate celelalte aranjamente ce sunt în perspectivă în estul european şi care sunt destinate, în concepţia Axei, să realizeze un echilibru mai drept şi mai durabil în această parte a lumii”. Considerând că în abordarea acestor probleme trebuia să predomine punctul de vedere al ,,dreptăţii fiecărui popor”, Carol al II-lea a făcut cunoscut că România nu se putea abate nicio clipă de la ,,principiul etnic”, care putea fi soluţionat, în mare măsură, prin ,,schimburi de populaţie”, în acest scop fiind necesară ,,intervenţia” permanentă a puterilor Axei şi nu ,,arbitrajul” acestora pe care guvernul român nu-l dorea. Conform Notei întocmită de Paul Schmidt, translatorul lui Hitler, prestaţia celor doi demnitari români în discuţia avută cu Hitler a fost lamentabilă, Ion Gigurtu declarând că România era ,,pregătită pentru concesii”, că guvernul roman spera ca cei doi vecini revizionişi să fie ,,rezonabili” şi să-şi formuleze pretenţiile ,,în nişte limite care să permită obţinerea unei stări de pace în Balcani”. Întrebat ce suprafaţă era pregătit guvernul român să cedeze Ungariei, Ion Gigurtu a făcu cunoscută cifra de 14 000 kmp, ca și când aceștia nu erau pământ românesc.
Percepând adevăratul sens al mesajului german, Carol al II-lea a decis (3 august) să înceapă negocierile cu Budapesta, pornind de la principiul că nu se va admite ,,o eventuală modificare a situaţiei actuale decât bazată pe principiul unui schimb de popolaţiie, în baza căruia nici un român nu ar urma să treacă sub stăpânirea ungurească”. În aceeaşi zi însă Teleki Pál a înaintat un Pro-Memoria lui Benito Mussolini prin care făcea cunoscut că Ungaria respingea ideea oricărui schimb de populaţie cu România şi cerea sprijin italian pentru ,,anexarea întregii Transilvanii şi stabilirea frontierei dintre România şi Ungaria pe întregul arc carpatic”. ,,Graniţa Carpaţilor – mai menţiona prim-ministrul ungar, ca şi cum s-ar fi referit la cursul Tisei – este de neschimbat”. O săptămână mai târziu, Horty Miklos avea să declare şi el lui Hitler: ,,Stăpânirea Carpaţilor este pentru noi o problemă vitală”. Ştiind precis ce dorea şi urmărind cu fermitate îndeplinirea obiectivelor, guvernul de la Budapesta a declarat că relaţiile cu guvernul roman nu erau de natură ,,minoritară” ci ,,teritorială” şi a respins de la început ideea schimbului de populaţie, cu care s-a amăgit o vreme guvernul roman.
Concomitent, diplomaţia ungară a acreditat ideea că în relaţiile cu românii nu se putea discuta decât ,,prin forţă”. Acest lucru a reieşit cu claritate şi din Aide-Mémoire-ul înaintat guvernului român, la 10 august 1940 (întocmit şi datat însă 7 august acealşi an), în timpul vizitei de la Budapesta a lui Raoul Bossy, plin de neadevăruri istorice şi jignitor la adresa României, prin care se arăta că ,,nu va fi pace şi înţelegere sinceră între Ungaria şi România fără rezolvarea problemelor teritoriale”. În acest sens Ungaria era dispusă ,,să facă sacrificii foarte serioase” şi să accepte apoi ideea “schimbului de populaţie”: ungurii şi românii (de pe întregul cuprins al celor două state) aflaţi în această situaţie urmând să fie consultaţi şi să-şi exprime dorinţa în care ţară doreau să locuiască în continuare .
În documentul similar întocmit în aceeaşi zi (10 august 1940), guvernul român a apreciat că ,,deplasarea de frontieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate mări spaţiul vital al statelor care au de repatriat în cadrul lor teritorial conaţionali care s-ar afla în cadrul teritorial al unui alt stat”. Deoarece acest criteriu favoriza Ungaria, guvernul de la Budapesta l-a acceptat şi a făcut cunoscut, a doua zi, că acceptă discuţiile bilaterale.
Începute la 16 august 1940, la Turnu Severin, tratativele româno-ungare au intrat în impas de la început deoarece, Hory András, şeful delegaţiei ungare, a prezentat un alt Aide-Mémoire prin care guvernul ungar propunea ,,o împărţire a teritoriului în litigiu”, Ungariei urmând să-i revină, conform hărţii anexate, 69 000 kmp (trei pătrimi din Transilvania) locuiţi de 3 900 000 de locuitori, din care 2 200 000 erau români. Respingând această ,,nebunească” (după Mihail Manoilescu) propunere ungară, Valer Pop, şeful delegaţiei române a propus întreruperea discuţiilor până la 19 august. La reluarea acestora a făcut cunoscut că memoriul ungar din 16 august dovedea ,,incompatibilitatea totală” a concepţiei ungare cu cea română, că propunerea ungară viza o frontieră ,,cu totul arbitrară”, care nu decurgea ,,din nici un principiu”. Considerând cererea ungară ca fiind ,,exorbitantă”, şeful delegaţiei române a susţinut principiul ,,schimbului de populaţie”. La reluare, Hory András a susţinut punctul de vedere al guvernului ungar, declarând că fără modificarea frontierei ,,orice discuţie ar fi lipsită de elementele indispensabile unei negocieri utile şi serioase”. În replică Valer Pop a reafirmat că dacă guvernul ungar dorea ,,repatrierea ungurilor din Ardeal” discuţiile puteau continua. Altfel, nu, căci ,,câtă vreme există o Românie şi o armată română tezele teritoriale nu se discută şi nici pământ românesc nu se cedează. Jamais, á tout jamais”. La încercarea lui Hory András de a se discuta cel puţin asupra teritoriului locuit de secui, şeful delegaţiei române a declarat că şi aceasta ,,face parte în mod organic din pământul românesc şi asupra cedării lui nu se poate nici negocia, nici ajunge la un acord, niciodată”. Dacă însă Budapesta dorea să-i aibă pe secui putea să-i includă în problema schimbului de populaţie. Insistând asupra modificării frontierei româno-ungare, şeful delegaţiei ungare a rugat, înainte de a se deplasa la Budapesta pentru informarea guvernului său, să i se dea cel puţin ,,o vagă imagine” asupra noului contur al acesteia în urma schimbului de populaţie. I s-a răspuns că acest lucru se putea şti ,,în mai puţin de 24 de ore” după ce Ungaria va accepta definitiv principiul etnic şi va face cunoscut numărul de unguri pe care dorea să-i primească din Ardeal.
Revenit la Bucureşti, ministrul plenipotenţial german a declarat lui Valer Pop şi Mihail Manoilescu, la 23 august, că pentru România existau doar două soluţii: una minimală – cedarea a circa 21 000 kmp (fără judeţul Arad), alta maximală – circa 27 000 kmp (cu judeţul Arad). Românii au răspuns că ambele soluţii erau exagerate. În aceeaşi zi, la Belgrad, ministrul plenipotenţial ungar a întrebat direct dacă Budapesta putea conta pe neutralitatea binevoitoare a Iugoslaviei în cazul unui conflict armat cu România.
Întors şi el de la Budapesta, Hory András a făcut cunoscut, la 24 august, la Turnu Severin, lui Valer Pop că guvernul ungar ,,nu vrea, nici nu poate face să emigreze secuii de la vetrele lor, niciodată şi sub nici o condiţie”. Apoi a întrebat, tranşant, dacă România doreşte sau nu să ,,desemneze teritoriile pe care este gata a le retrocede Ungariei”, în caz de refuz negocierile nemaiavându-şi rostul. La fel de ferm a fost şi răspunsul lui Valer Pop, care a declarat, în conformitate cu decizia Consiliului de Coroană din 23 august: ,,Nu putem lua în consideraţie, nici astăzi şi nici în viitor, propuneri care trec sub stăpânire străină chiar şi numai un singur roman”. Încercând să obţină continuarea discuţiilor, minstrul român de Externe a cerut lui Valer Pop să fie mai conciliant şi să comunice lui Hory András că în curând partea română va prezenta propuneri concrete şi în ceea ce privea teritoriul ce urma să fie cedat. După mai multe discuţii, în contradictoriu, Mihail Manoilescu a acceptat punctul de vedere susţinut de Valer Pop în discuţiile cu Hory András. Totuşi, cu prilejul reîntâlnirii dintre cei doi negociatori, Valer Pop a formulat o nouă propunere românească, în următorii termeni: ,,Guvernul român este dispus a face o propunere însoţită de o hartă, cu indicarea frontierei rezultând din aplicarea schimbului de populaţie pentru toţi ungurii din Ardeal, în afară de secui. Întinderea teritorială a propunerii României este în mod absolut condiţionată de efectiva deplasare a acestor unguri din Ardeal, fără de care contrapropunerea noastră nu are nici un sens şi nici o valabilitate”. În final, la dorinţa delegatului ungar, discuţiile au fost declarate închise, cele două delegaţii părăsind în cursul nopţii de 24 spre 25 august oraşul Turnu Severin.
Preocupat însă de cursul pe care urma să-l ia ,,controversa” româno-germană şi dorind ,,să evite cu orice preţ o criză în Balcani”, Joackim von Ribbentrop a propus lui Galeazzo Ciano, la 26 august, să fie convocaţi la Viena miniştri de Externe român şi ungar, unde să li se dea ,,sfaturile amicale” ale Axei în vederea găsirii unei soluţii. Diplomatul german a mai precizat că oferta trebuia însoţită şi de un ,,avertisment” în sensul că ,,cel care nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga responsabilitate a consecinţelor viitoare”. Cunoscând interesul Germaniei pentru menţinerea liniştii în estul Europei şi dându-şi seama că pretenţiile Budapestei nu se puteau realiza decât printr-un arbitraj (în realitate, dictat) al puterilor Axei, Ungaria a recurs la şantaj lăsând să se înţeleagă că va ataca România. Pentru a incita spiritele, avioane ungare au zburat deasupra teritoriului românesc până la Braşov.
Concomitent, convocat de urgenţă în Germania, la 27 august, Wilhelm Fabricius a indicat lui Joackim von Ribbentrop o linie de demarcaţie româno-ungară prin care România pierdea unele regiuni de la graniţa vestică. Considerând că teritoriul oferit Ungariei era prea mic, ministrul de Externe german a adăugat şi oraşul Cluj, după care Carl Clodius a plusat pentru Ungaria reuşind să-şi convingă interlocutorii că şi regiunea secuiască trebuia ,,să aparţină neapărat Ungariei”. Punând pe prim plan interesele germane, Hitler avea să decidă, în final, că noua linie de demarcaţie româno-ungară trebuia să asigure stăpânirea (prin intermediul Ungariei) a crestelor Carpaţilor Orientali, pătrunderea până în apropiere de Braşov pentru a ,,proteja” zona petroliferă. Concomitent, Ungaria şi România trebuiau dezbinate în aşa fel încât să fie ţinute ca ,,două bucăţi de fier incandescente şi de a le modela în interesul Germaniei”, aşa cum avea să recunoască şi Joackim von Ribbentrop. În acest scop s-a decis să nu se poarte discuţii cu nici una dintre cele două delegaţii, ci ,,la un moment dat” să li se supună ,,o hartă comună germano-italiană” cu linia de demarcaţie, care ,,să nu mai constituie un subiect de discuţie”. Odată stabilită procedura, cei doi miniştri de Externe ai Axei au împachetat harta şi s-au deplasat în seara zilei, cu avionul, spre Viena. Pentru a se evita orice surpriză, Germania a intensificat pregătirile militare, Înaltul comandament al Wehrmacht-ului ordonând, în conformitate cu directivele date de Hitler la 26 august, ca în trei zile să fie pregătite patru divizii blindate, două divizii motorizate, unităţi de paraşutişti şi trupe aeropurtate pentru a ocupa zona petroliferă de la Ploieşti.
În aceeaşi zi (27 august), ministrul român de Externe a fost invitat să participe, la 29 septembrie, la Viena, la ,,o convorbire” asupra relaţiilor româno-ungare, pentru aceasta trebuind să fie însărcinat cu depline puteri. Convins că în Capitala Austriei urmau să aibă loc negocieri, Carol al II-lea a cerut delegaţiei române să acţioneze pentru aplicarea principiului etnic şi a schimbului de populaţie, luând în calcul şi limitele eventualei cedări teritoriale: între 10 000 şi 18 000 kmp.
În după-amiaza zilei de 29 august, la Viena, Joackim von Ribbentrop a propus lui Mihail Manoilescu să accepte arbitrajul puterilor Axei, procedură nesolicitată de guvernul român, după care, în termeni ,,impresionanţi de apăsaţi” a vorbit de ,,atacul concomitent” al Rusiei şi al Ungariei ca de ,,un lucru ce ar fi înţeles între aceştia” şi a atras atenţia că dacă regele Carol al II-lea ,,ar fi rău sfătuit şi nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârşitul României”. Apoi a precizat ca guvernul român să nu interpreteze acest lucru ca pe ,,un bluf, pentru că Fuhrerul nu face bluf”. La rându-i, Galeazzo Ciano a precizat şi el că a fost împuternicit de Benito Mussolini să facă cunoscut că dacă România nu ar accepta arbitrajul atunci va fi socotită printre ,,duşmanii” Axei. Constituiau toate acestea ameninţări directe, aşa cum a fost şi declaraţia făcută de Wilhelm Fabricius lui Valer Pop că în caz de război Germania şi Italia urmau să fie de partea Ungariei. După ce Mihail Manoilescu a respins încă odată ideea arbitrajului, Joackim von Ribentrop a replicat că soluţia la care trebuia să se ajungă trebuia să fie ,,o sinteză între principiul teritorial şi principiul etnic” şi a precizat că teritoriul ce trebuia cedat de către România se situa între 68 000 kmp cât a cerut Ungaria şi 25 000 kmp cât a oferit România. La precizarea ministrului român al Afacerilor Străine că ,,noi n-am vorbit niciodată de aşa ceva”, omologul german a spus că ,,în caz contrar veţi face război şi veţi pierde toată Transilvania”[2]. În final, aşa cum avea să precizeze ami târziu Mihail Manoileascu ,,arbitrii” au pus următoarea alternativă: ,,Sau primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopţii, aşa ca mâine să se poată da hotărârea şi în cazul acesta ne vom bucura de garanţia absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chair şi la Răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacaţi de Ungaria şi Rusia şi va fi sfârşitul României”.
Într-un asemenea context, la Bucureşti, Consiliul de Coroană, întrunit după miezul nopţii, a decis cu 21 de voturi acceptarea ,,arbitrajului”[3], în realitate a dictatului puterilor Axei, decizia fiind comunicată la Viena, la ora 3,50. Ce a urmat a fost o simplă formalitate. Delegaţiilor română şi ungară le-a a fost prezentat textul documentului de ,,arbitraj” şi harta care delimita teritoriul român care fusese oferit Ungariei, prin presiune şi dictat, Ungariei[4]. Documentul impus mai preciza: delimitarea, la teren a viitoarei ,,frontiere” era încredinţată unei comisii româno-ungare; teritoriul oferit Ungariei urma să fie evacuat de către trupele române într-un termen de 14 zile şi predat ,,în starea de ordine cuvenită”, etapele evacuării şi ocupării etc. urmând a fi stabilite de către o comisie româno-ungară şi a se desfăşura în ,,perfectă linişte şi ordine” sub atenta supravegherea celor două guverne; toţi cetăţenii români aflaţi în teritoriul ,,cedat” urmau să dobândească de drept cetăţenia ungară, ei putând opta în 6 luni pentru cetăţenia română şi să revină apoi în România într-un an, luând asupra lor averea mobilă şi putând să lichideze averea imobiliară păstrând sumele rezultate. În situaţia în care nu puteau să-şi lichideze averea imobilă urmau să fie despăgubiţi de către Ungaria; cetăţenii români de etnie maghiară, care nu locuiau în teritoriul ,,cedat”, puteau să opteze pentru cetăţenia maghiară în 6 luni, urmând a beneficia de aceleaşi situaţia ca şi cetăţenii de etnie română din situaţia expusă mai sus; problemele apărute în executarea prevederilor ,,arbitrajului” urmau să fie soluţionate direct de către guvernele român şi ungar, în caz de dezacord asupra vreunei chestiuni aceasta urmând a fi supusă guvernelor german şi italian care vor adopta ,,decizii definitive”. Cu acelaşi prilej guvernele german şi italian au garantat ,,inviolabilitatea şi integritatea” statului român răşluit.
Aflând prin radio conţinutul dictatului de la Viena, zeci de mii de cetăţeni români au ieşit pe străzi scandând: ,,Nici un petic de pământ!”, ,,Vrem să murim apărându-ne fruntariile, onoarea şi demnitatea naţională!”, ,,Ardealul să nu fie ciuntit!” etc. Pentru a preveni eventualitatea ca nemulţumirea populaţiei şi a militarilor să nu degenereze, generalul Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major, a emis un ordin general prin care a cerut ca fiecare român să înţeleagă că ,,viaţa şi istoria neamului românesc nu se termină la aceste zile”, că pentru moment ,,trebuie să ne resemnăm şi să aşteptăm cu linişte şi încredere destinele neamului”. Ca șef al Marelui Stat Major, generalul Gheorghe Mihail (și celelalte oficialități politice și militare) trebuiau să adopte o atitudine fermă, de respingere hotărâtă a dicatatului și să conducă trupele în lupta dreaptă pentru apărarea pământului străbun, nu să adopte o atitudine capitulardă și împăciuitoristă.
Alături de dezamăgirea profundă în fața numeroaselor cedări ale guvernanților, românii și-au exprimat și speranța reîntregirii. După ce considera că ,,prin fraudă şi prin surprindere ca de tâlhari în miez de codru a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler şi Mussolini, prin uneltele lor Ribbentrop şi Ciano”, Raoul V. Bossy, ministrul român la Roma, adăuga: ,,Dar nu este adevărat! Ea n-a murit Mai falnică și mai măreață ca oricând ea va învia ca Mântuitorul. Și tot ce s-a petrecut azi nu va fi decât un vis urât. Căci Dumnezeu e veșnic și peste chinuri vremelnice, menite a purifica neamul nostru, ne va da dreptate care este a Lui și pentru care sângerăm din moși strămoși. Trăiască România Mare!”. La rându-i, Emil Isac îndemna în ,,Universul”: ,,N-aveți teamă frații mei, n-aveți teamă copii, care râdeți așa cum v-au învățat strămoșii voștri, n-aveți teamă fecioarelor, care în părul vostru purtați și azi cea mai fermăcătoare floare – busuiocul, n-aveți teamă bunici dulci și moșnegi șugubeți, care în pâinea striței voastre aveți dospită și azi credința din trecutul trecuturilor neînvinse; neamul nostru n-a murit niciodată și nu se vor răsturna de spaimă turlele, căci noi, ardelenii, suntem români, am fost și rămânem români, căci ne-au născut părinții noștri ca pe buzele nostre să nu înghețe niciodată cântecul, oricâte furtuni cu grindină ne-ar răsturna zăplazurile înflorite… Ardealul își iubește mama și nu vrea o alta, vitregă, căci noi nu vrem decât să fim copiii mamei noastre și părinții străini nu ne vor îndulci niciodată”.
Până la reîntregirea pământului străbun răpit prin dictatul de la Viena aveau să treacă însă patru ani, timp în care românii rămași în teritoriul ocupat de Ungaria aveau să trăiască un adevărat calvar.
[1] Pe larg: Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I.Puşcaş I., Administraţia militară fascistă în nord-vestul României, septembrie-noiembrie 1940, Cluj-Napoca, 1998; Locotenent-colonel Alesandru Duțu, Constantin Botoran, Mihai Retegan, Transilvania în evoluția relațiilor româno-ungare, Editura Militară, București, 1993.
[2] Eroarea lui Joachim von Ribbentrop privind suprafaţa de teritoriu (25 000 kmp) pe care ar fi fost dispus guvernul român să o cedea a fost recunoscută de Wilhelm Fabricius în cursul nopţii.
[3] Împotriva dictatului s-au pronunţat C.I.C.Brătianu, Ion Mihalache, Mihail Popovici, Victor Iamandi, Victor Antonescu, A.C.Cuza, Arthur Văitoianu, dr. Constantin Angelescu, Silviu Dragomir, mitropolitul Nicolae Bălan.
[4] În momentul în care a văzut traseul noii linii de demarcaţie româno-ungare, Mihail Manoilescu şi-a pierdut conştiinţa. Apoi a semnat documentul, fără să-i mai citească conţinutul.
Alesandru Duţu (apud alesandrudutu.wordpress.com)
