Primele menţiuni despre keltoi apar în scrierile istoricilor şi geografilor greci, în ultimele decenii ale secolului V şi nu fac decât o recunoaştere progresivă a Koine, comunităţi „barbare” instalate de mult timp dincolo de frontierele lumii cunoscute. Dar este dificil de a le atribui celţilor un Urheimat, adică un leagăn original şi mai ales o dată de naştere.
Cine sunt de fapt celţii? Cuvântul „celt” desemnează o etnie particulară, cu caractere rasiale bine marcate, o vastă arie culturală, unde se nasc forme artistice şi moduri de viaţă particular reconescibile, un ansamblu de comunităţi care vorbesc aceiaşi limbă. Se ştie că celţii nu constituie o rasă, adică un grup care se distinge printr-un ansamblu de caractere fizice ereditare. Mormintele scoase la lumina zilei în ceea ce convenţional se numeşte „aria celtică” au oferit cercetătorilor schelete care arată o mare diversitate de mărimi şi de forme de cranii conform regiunilor considerate şi, pe de altă parte, o foarte mare permanenţă de tipuri fizice locale, moştenite din neolitic sau din epoca Bronzului.
Aceste documente osteologice mărturisesc la urma urmelor heterogenitatea populaţiilor europene în vechime şi totodată rolul extrem de minor pe care l-au jucat „invaziile” sau deplasările populaţiilor într-un mediu uman constituit de secole, dacă nu de milenii.
Celţii reprezintă o etnie, o comunitate definită prin trăsături culturale comune, o civilizaţie materială şi spirituală împărtăşită de toţi. Dar singurul termen care poate defini termenul de „celţi” este limba. Înainte de toate celţii sunt celtofoni. Celţii apar ca un ansamblu de popoare, având strămoşi anatolieni şi dunăreni din comunităţile neolotice indigene, instalate în Neolitic în Europa temperată.
Mileniul al doilea a constituit o turnură importantă pentru „popoarele celtice”, cum le numim astăzi. Mediterana orientală era pe atunci controlată de trei puteri relativ stabile: Egiptul, hittiţii din platoul anatolian şi Grecia miceniană. Schimburile comerciale dintre aceste puteri, cu cupru şi staniu, în special, cu popoarele nord – alpine explică ascensiunea acestora din urmă. Habitatele lor erau foarte simple iar siturile fortificate foarte rare în raport cu oraşele deschise. Dar producţiile erau foarte căutate.
După ce marile puteri ale timpului au ajuns în declin, reţelele de schimb s-au distrus brutal şi a apărut criza din secolele 9 şi 8 î.e.n. în zona nord – alpină. Dar a apărut un nou impuls al schimburilor comerciale, în Mediterana orientală, graţie oraşelor din Levant (Tyr, Byblos, Sidon), care alimentau lumile mesopotamiene şi noile imperii (asirian, lidian, civilizaţia Urastu). Este de asemenea timpul primelor mişcări de colonizare în Mediterana occidentală: Cartagina (fondată, conform tradiţiei în anul 900 î.e.n.) şi prima colonie grecească, Pithekoussai pe insula Ischia (fondată în anul 750 î.e.n.).
În lumea celtică, a avut loc o creştere demografică şi o anume perturbare a reţelelor de schimb datorată unei competiţii accentuate între „şefi”, care au stat la originea unei crize pronunţate în toate domeniile vieţii celţilor.
Dar în sec. IX şi VIII î.e.n. s-a multiplicat numărul fortificaţiilor, care adăposteau uneori mai multe sute de oameni (ca cea de la Wittnauer Horn în Jura elveţiană).
Aici locuia o aristrocaţie războinică, care controla un teritoriu mic (5 – 10 km) şi domnea peste un popor de agricultori care cultiva cereale în parcele mici împrejmuite şi creştea bovine, oi şi porci. Artizanii şi metalurgiştii jucau un rol important în aceste comunităţi mici.
Celtica orientală plasată bine la izvoarele Elbei şi Dunării, controla schimburile între societăţile aflate pe calea urbanizării din Grecia, din Italia şi din Europa de Nord. Nevoile acestora de materii prime (aur, sare, chihlimbar) erau asigurate de căpeteniile celte din vestul Cehoslovaciei, din sud – estul Germaniei şi din vestul Austriei (minele de sare de la Hallstatt apoi de la Durrnberg în apropiere de Hallein au stat la originea unei prosperităţi reale a comunităţilor care le exploatau). Uneltele din bronz produse în atelierele situate în arcul alpin şi sticlăria realizată la poalele Sf. Gothard şi Sf. Bernard (civilizaţia Golasecca) au asigurat legătura între cele două ansamble.
Extinzându-şi astfel zona lor de influenţă şi reţelele lor comerciale, etruscii au intrat în conflict cu grecii care, din sec. VIII î.e.n. s-au instalat în Mediterana centrală şi occidentală. Concurenţa acerbă a dus, în cele din urmă, la bătălia de la Alalia, din 535 î.e.n., numită şi bătălia din Marea Sardigniei, care a avut loc în largul Corsicii (probabil către actualul Bonifacio, sau Calcosalto ori Palloe), desemnând strâmtoarea între insulele Corsica şi Sardignia.
Ea a opus o alianţă compusă din etrusci şi cartaginezi care urmărea de a-i obliga pe foceeni, de a-şi abandona coloniile corsicane şi pentru delimitarea domeniilor de influenţă în Mediterana occidentală. Iniţial, marea era dominată de fenicieni şi de etrusci. Între ele existau acorduri permiţând de a se desfăşura comerţul în ciuda diverselor raiduri de piraterie. Etruscii, fenicienii apoi cartaginezii au instalat astfel colonii în Corsica, Sardignia şi Spania primii, în Sicilia, precum şi în Africa. Dar ei practicau şi comerţul de coastă. Sosirea grecilor, începând cu 750 î.e.n. şi începutul colonizării a bulversat rapid status quo-ul. Implantarea simultană de mai multe colonii greceşti şi naşterea a diferite metropole i-a neliniştit enorm pe etrusci care nu-i puteau respinge.
Până în 650 î.e.n. fenicienii nu au reacţionat acestei implementări. Dar totul s-a schimbat când grecii au atins Spania! Esenţialul rezistenţei era asigurat de Cartagina, care s-a unit cu oraşele fenicieni sub conducerea sa (în 540 î.e.n.), devenind astfel una din principalele puteri mediteraneene occidentale.
În aceiaşi perioadă, perşii au intrat în Focea (546 î.e.n.) şi numeroşi locuitori au fugit spre coloniile mediteraneene, dând un elan acestora şi devenind importante centre comerciale. Foceeni practicau pirateria… Fondarea coloniei Alalia (în 565 î.e.n.), apoi primirea refugiaţilor a transformat acest oraş în potenţial centru comercial de importanţă care putea exercita o eventuală ameninţare asupra coloniilor etrusce şi cartagineze (situate în Corsica, în Sardignia şi în Sicilia unde Cartagina a înfruntat Syracusa).
Herodot a lăsat principala mărturie despre această bătălie. Pretextul războiului a fost pirateria pe care o făceau phoceenienii din Alalia (dezminţită însă de sursele arheologice). La acest eveniment au participat 60 de nave foceene care au atacat 120 de nave aliate şi le-au respins cu mari pierderi (aproximativ 40 de nave şi numeroşi prizonieri) în largul coastei orientale corsicane. Se spune că Cartagina a capturat mai puţine nave decât etruscii. După victorie, foceenii din Massalia au adus mulţumiri zeilor la Delphus, iar etruscii au avut o pradă bogată şi mulţi prizonieri, deşi au suferit pierderi mari, ca şi cartaginezii.
Dar în urma pierderilor uriaşe, foceenii au trebuit să se replieze şi să părăsească Alalia (o parte din refugiaţi a plecat pentru a fonda Eleea, sau Vehia, în Italia de Sud, în timp ce etruscii au cucerit partea orientală a Corsicii).
Grecii aveau mâinile libere în Mediterana. Curând, activitatea comercială a popoarelor mediteraneene s-a îndreptat spre partea occidentală a ariei celtice, în timp ce partea orientală părea să cadă pradă marasmului. Intensificarea schimburilor comerciale se întindea acum pe o zonă de la Wurtemberg la Bourgogne, în Galia, prin intermediul unei clase aristocratice bogată (opulenţa ei este atestată prin bogatul mobilier funerar), care a construit citadele trainice pretutindeni: în Germania, Elveţia, Austria şi Galia. În plus celţii întreţineau contacte comerciale cu sciţii nomazi din Europa orientală.
